"Fenomenul Netflix care e pe buzele tuturor zilele astea îl reprezintă miniseria "Adolescence" despre un tânăr de 13 ani acuzat de crimă.
Filmul nu mi se pare nici pe departe o capodoperă, dar, într-adevăr, ridică la fileu niște probleme actuale legate de lumea interioară a adolescentului. Spun de la început că nu ader opiniei conform căreia filmul tratează ideea de "masculinitate toxică". Mi se pare un concept moralizator care nu explică, ci mai degrabă învinuiește, care nu caută să înțeleagă, cât să eticheteze. Și care, desigur, reprezintă expresia războiului tot mai acut între sexe, temă care nu constituie subiectul reflecțiilor ce urmează.
Filmul dă târcoale, după părerea mea, unui mare elefant din cameră. Și acest elefant din cameră nu este reprezentat nici de hărțuire, nici de Instagram, nici de frații Tate, nici măcar de actul criminal al unui puști căruia abia îi dă puful pe față. Elefantul din cameră îl constituie, cred eu, furia. Și modul în care furia creează punți între generații, leagă fiii de tații lor, în ciuda unui aparent hău intergenerațional. Furia e mobilul întregii acțiuni. Furia nu e recunoscută, nu e numită ca atare și nu e adresată nici chiar atunci când produce efecte catastrofice.
Ceea ce m-a impresionat pe tot parcursul filmului e felul fals în care personajele comunică între ele și înstrăinarea emoțională frapantă în interacțiunile dintre ele. Dincolo de aspectul cultural care încurajează o comunicare parcă prea asertivă, este vorba despre o politețe aproape ridicolă în felul în care vorbesc și se poarta acești adulți - scena cu directoarea școlii atunci când e vizitată de poliție mi se pare cea mai grăitoare în acest sens.
Singurele momente în care dialogul afectiv este unul viu sunt date de discuția băiatului cu psiholoaga și momentul în care părinții rememorează niște scene din tinerețe despre începutul relației lor, fredonând sugestiv o piesă a celor de la A-ha. În acest discurs plat afectiv, efect potențat și de cadrele lungi și filmarea "cu încetinitorul" a unor scene care pare că nu se mai termină niciodată (vezi scena arestului), pare că se omite mereu a se pune punctul pe "i". Toată lumea e drăguță cu toată lumea, mai erupe câte un "mama mă-sii" pe ici-colo, dar, altfel, comunicarea e una de suprafață, golită de consistență afectivă.
Aceeași dinamică se regăsește și între părinți și copii, unde prăpastia intergenerațională nu cred că e dată atât de faptul că adulții n-au habar de argoul adolescenților pe rețelele sociale, cât de lipsa unui limbaj afectiv autentic și sincer care să numească și să confrunte, mai degrabă decât să ascundă și să evite. Scena în care mama adolescentului schimbă subiectul în momentul în care acesta rostește cuvintele cele mai sincere și cu cea mai mare greutate din tot filmul - "sunt vinovat!" este reprezentativă.
Sigur că în acest deșert afectiv peste care plutește o înstrăinare sinistră, aproape robotică, ceva trebuie să se întâmple. Se întâmplă că apar niște adolescenți furibunzi, mocnind de furie și dispreț, cu mari probleme de stimă de sine și de reglare a emoțiilor. Furia, în toată splendoarea ei distructivă, este singura care dă prilejul unei comunicări mai autentice, mai fără perdea. Este vorba însă despre o furie care ajunge să mistuie și să ucidă.
"Nu am făcut-o eu!" spune puștiul acuzat de omor. El se adresează îndeosebi tatălui său. Pare că întreaga tensiune se țese, de fapt, între fiu și tată. Băiatul îl alege pe tatăl său nu doar ca "protector legal", ci și ca persoană care să vadă ce a făcut, care să îl vadă. Ca și când crima e comisă, într-un fel, pentru ca ochii tatălui să vadă.
Cum spuneam mai devreme, interacțiunile emoționale între personaje sunt lipsite de autenticitate, sunt seci. Singura care face excepție este furia. Totuși, mai e ceva care se remarcă, încă de la inceput: grija copilului pentru tatăl său. Băiatul pare extrem de preocupat de starea afectivă a tatălui. De asemenea, în opinia mea, actul criminal al tânărului este o încercare de a (re)crea o legătură cu tatăl său, prin identificări îndeosebi inconștiente.
Fiul simte să își protejeze tatăl atunci când, de pildă, psiholoaga îi pune întrebări despre relația cu el. De asemenea, simte, pe undeva, că tatăl e cel incriminat și simte să îl apere. Fiul, chiar dacă a ajuns să comită o crimă, își iubește tatăl, fără îndoială. Există o loialitate inconștientă a fiului față de tată, loialitate care îl posedă și ajunge să îl locuiască: "Nu eu sunt acesta, nu eu am făcut-o!". Aici trebuie căutată cheia, mobilul crimei, cum s-ar spune.
Tatăl, la rândul lui, își iubește fiul. Fără îndoială! Dar acest tată dedicat familiei, responsabil, iubitor, atent, poartă în el o rană adâncă. Putem ghici asta după accesele de furie pe care le are. Dărâmă o magazie. Izbucnește la magazin. Pare că stă pe un butoi de pulbere pe care încearcă din răsputeri să îl stăpânească. Mai presus de toate, încearcă din răsputeri să îl protejeze pe fiul său de acest potențial distructiv pe care îl simte în interiorul lui. Încearcă să îl facă puternic, îl duce la fotbal, îl duce la box.
Băiatul însă nu se regăsește în acest gen de apărări pe care tatăl le alege pentru el. Pentru că băiatul se identifică, în opinia mea, mai ales cu afectele inconștiente, nerecunoscute și neelaborate ale tatălui său. Și anume cu furia și dorința de răzbunare a tatălui vizavi de propriul tată abuziv. Bărbatul încearcă să îl protejeze pe copil de această moștenire așa apăsătoare, de sentimentele de furie și ură inconștiente pe care le are față de tatăl lui care l-a abuzat fizic. Îl duce la sporturi în încercarea de a-l face puternic în fața amenințărilor, nu reușește. Apoi găsește altă cale, se retrage.
Văd absența tatălui din viața fiului său ca pe o încercare de a-l proteja pe cel din urmă de potențialul distructiv pe care îl simte în el. Nu vrea să transmită mai departe această mare furie, durere și răzbunare pe care le simte față de propriul tată care l-a bătut cu sadism în copilărie. Iată de ce "Nu am făcut-o eu!" nu reprezintă atât o negare a faptei, ci un adevăr mult mai profund: furia și actul criminal nu sunt doar ale băiatului, ci reprezintă și o identificare a copilului cu furia și dorințele criminale ale propriului său tată. Din acest punct de vedere, prin actul criminal, își răzbună tatăl și închide cercul intergenerațional al unei transmiteri inconștiente. Jamie nu ucide doar pentru că el a fost hărțuit, ci pentru că avea de "lichidat" o problemă de familie mult mai adâncă, o problemă a tatălui său cu bunicul său.
Ceea ce face posibilă instituirea unui doliu sănătos și închiderea cercului furiei este recunoaștere fiului, în cele din urmă, a actului criminal. Este vinovat. Va plăti și, astfel, tatăl său va fi eliberat de furia depresivă în care s-a scăldat toată viața și care a atacat mereu legătura de iubire cu membrii familiei sale. Dar ce preț, of!"
Alexandra Bâftoi
Serialul "Adolescență coruptă" a făcut furori. De ce?
Pentru că este fix demonstrația a ce se poate întâmpla într-o familie medie, normală cu părinți buni, muncitori cu copii cuminți.
Pentru că, cumințenia a fost mereu un pact cinstit între om și propria-i viață, unde, dacă erai "la locul tău", moral, cinstit, rezistent la tentații primeai la schimb o viață bună și fără probleme.
Iar serialul vine și zice: "neh, nu mai e suficient sa fii cuminte și bun, copilul tău poate fi în marele risc chiar și în acest context". Și asta sperie rău.
Serialul spune: petrece timp de calitate cu copilul tău, nu-l lăsa singur în manosferă, ca se poate pierde pe acolo sau se poate prăbuși.
Cumva, răul s-a infiltrat în virtual și-n jungla virtualului și acolo, scapă care poate.
Petrece deci timp de calitate, fii autoritate corectă și iubitoare, ține-ți copilul bine și ajută-l sa aibă încredere în el, încât să se accepte și sa aibă relații unde să știe sa negocieze.
Până de curând, comunicarea era cheia, azi este negocierea sănătoasă.
Vrei sa ți spună copilul adevărul (sa fie sincer), fii în stare sa accepți adevărul copilului și dacă adevărul lui este nepotrivit, fii în stare să-ți convingi copilul. Lasă discursurile, lasă critica inutilă și fii tu influencerul copilului tău.
De unde vor scoate părinții timp dar mai ales energie și argumente cu care sa convingă copilul nu știm, dar putem produce intenția asta și e ceva.
De unde sa începi dacă copilul are 7 ani, 9 sau 14? De la vulnerabilitate. De la discuții. Chiar dacă deschizând discuția copilul te ia la mișto, sau te refuză, fii mai vulnerabil. Spune-i: te rog, te rog. Si poate ceva se va înmuia în copil și te va vedea și te va auzi.
Cere i voie copilului sa fii curios sa-l înțelegi. Fii curios inocent și nu varianta detectiv și nici paranoic. Spune-i copilului ca ai nevoie sa ai încredere în el și fă mișcarea de a avea încredere pur și simplu, fără dovezi (pentru ca nu ne poate garanta nimeni, nimic) în viitorul lui și al vostru.
Fii vulnerabil tu primul în fața copilului si cu timpul poate va fi și el cu tine.
Nu mai ajunge să fii părintele bun, muncitor care sa i asiguri copilului ce ai avut tu nevoie în copilărie sau, sa-i asiguri partea materială a vieții de la haine și mâncare, la medicamente și petreceri.
Dă-i copilului intimitate sufletească, încredere pur și simplu (fără dovezi) și copilul nu va mai ajunge să se creadă urât, incel, pua, bro, red& blue pill, mgtow, etc
O sa revin sa scriu de termenii din fraza precedentă.
Că de n-ar fi, nu s-ar povesti.
Viki Dumitrache
Adolescence - de la adolescentul industrial la cel digital: cum văd părinții și cum văd copiii filmul
Două reacții interesante observ: dincolo de obsesia cu stilul de filmat. Despre film e vorba.
Întâi m-am uitat eu, după care Sașa de o vârstă cu eroul în timpul filmării - 13-14. Textul meu mâine în Libertatea - obsesii de copil industrial devenit mare și care are copil digital.
Dar unu.
E de o ironie cinică cum fostul copil industrial cu ”o singură cheie la gât” - valabil pe tot globul - o dată ajuns tată în epoca digitală a construit o societate care a introdus ”1001 de chei/parole” . Totul pentru control și siguranță.
Copilul său ”digital” a devenit super controlat de mic - numai în fund nu are cip în rest știm mai tot instant: unde, ce, cum. De ce? Pentru - siguranță.
Rezultatul? Zero barat. Se năruie într-o clipă tot sistemul de control, toate cheile și parolele. Siguranță zero - cheia de la gât părea mult mai sigură decât toate cele 1001 chei noi & camere de filmat & gps-uri etc.
Noi ne speriem că nu știm și nu înțelegem ce se întâmplă și cum se întâmplă. Și mai ales ne disperă felul cum se dizolvă într-o clipă tot sistemul de control și siguranță.
”Copiii de oțel” deveniți părinți văd cum corozivitatea virtualului face fragilitatea singură realitate. Care lovește în copii și după diirect în noi: mai fragili decât copiii. Strașnic ne sperie.
Doi.
Copiii se pare că văd filmul altfel. Pentru că ei cunosc mai bine realitatea aceea de care noi ne speriem: ei au îmblânzit monstrul chiar dacă pericolul nu trece.
Și ei mai înțeleg un lucru: acesta e un film pentru ”dinozauri industriali” - nu pentru noi, copiii, cei care trăim în lumea asta digitală natural. Ei îl percep, cred eu - dar mai am de muncit - mult mai tehnic, practic și nu neapărat tragic și cu așa mare temere. Ei îi știu cel mai bine slăbiciunea filmului și mai ales scopul lui. Filmul e făcut să sperie părinții. Ar zice ei.
Cumva au dreptate: filmul nu le este dresat lor. Ci nouă celor crescuți cu o ”cheie la gât” care ne jucam prin blocuri neterminate. Cumva se adresează problemelor noastre nerezolvate pe care le transferăm lor. Și care, ferește, vor exploda. Adică au și explodat. Dar nu e treaba lor încă - dar va fi.
Filmul are o întrebare bună: ce naiba de societate am construit dacă ne pierdem copiii? Răspunsul noi trebuie să-l dăm nu copiii noștri.
Cam atât am prins din ce am discutat cu cei mici.
În rest: în textul mare vine... și pe parcurs altele. Că e de meditat.
Vasile Ernu
"Eu nu am copii, dar de mai mult de 10 ani am „elevi” la cursurile pe care le țin, deci am avut ocazia să fiu un fel de „părinte” pentru acești cursanți. Evident, nu este exact același lucru, însă în opinia mea, treci cam prin același gen de proces ca profesor, dar și ca părinte.
La început vrei să îi protejezi de orice, să îi protejezi de toate relele din această lume; mai apoi, îți dai seama că nu poți să faci asta și oricum, nu este treaba ta să îi protejezi de absolut orice „rău” care li s-ar putea întâmpla.
După aceea vrei să „îi ajuți” să ia cele mai bune decizii; mai apoi îți dai seama că nu este treaba ta să te amesteci în deciziile lor, ci treaba ta este să le fii alături atunci când nu au luat cele mai bune decizii, astfel încât ei să știe că dacă dau de greu/ dau greș, au la cine să vină și să spună: „Am dat greș și chiar nu-mi dau seama de ce s-a întâmplat asta”.
La un moment dat, și ca profesor, dar și ca părinte, faci pasul înapoi, le permiți să-și facă propriile alegeri, să facă propriile greșeli, ești alături de ei pentru a le sărbători succesele și ești alături de ei pentru a-i ajuta să evolueze.
Însă cel mai important: nu ignori/ neglijezi nimic din ceea ce spun ei, fiindcă ceea ce spun ei este la fel de important ca ceea ce știi tu, ca urmare a experienței tale de viață. Chiar dacă ceea ce spun ei nu este „adevărat” la actualul tău nivel de vibrație/ conștiință, nu considera că acele lucruri nu au valoare/ nu sunt „reale”, pentru că ei vorbesc de la nivelul lor de vibrație/ conștiință (care ar putea fi unul diferit de al tău)." (Jason Estes) Traducerea Mihaela Dan
Copiii au o perspectivă foarte diferită de perspectiva noastră, a adulților. Cei mai mulți dintre noi ne-am pierdut de mult acea perspectivă inocentă a copilului, iar procesul de reamintire prin care trecem acum este foarte frumos, pentru că dacă tu asculți cu atenție un copil, el îți va vorbi cu atâta inocență și convingere despre ceea ce este adevărat pentru el, încât poate ajunge să zdruncine din temelii vechile tale credințe.
Un copil poate să reaprindă speranța în interiorul tău.
Treaba copiilor este să devină Noua Generație, să aducă mai multă valoare pe Pământ, să construiască o lume mai bună.
Treaba nostră, a adulților, este să le creăm cadrul în care ei să se simtă în siguranță să se manifeste la modul autentic, să le cultivăm talentele și astfel, să îi susținem în a-și atinge cel mai înalt potențial.
Treaba noastră, a adulților, este să fim acolo, alături de ei, când ne cer ajutorul, nu să îi protejăm tot timpul de orice. Dacă noi nu îi lăsăm să cadă, dacă nu le permitem să facă greșeli atunci când sunt copii - ca să vadă că nu e mare lucru, că se pot ridica și o pot lua de la capăt, când vor deveni adulți nu vor putea face față atunci când vor da greș, va fi o catastrofă pentru ei.
Copiii nu sunt atât de fragili pe cât îi vedem noi, adulții; ei pot face față unei căzături, pot face față consecințelor unei greșeli.
Evident, nu spun să îi punem în situații care reprezintă un pericol pentru ei; spun doar să le permitem să se simtă liberi să exploreze, să se joace, să alerge, chiar dacă uneori o să cadă și o să se zgârie sau o să se înțepe sau o să-și julească genunchiul.
Și dacă o să se întâmple uneori ca fiul sau fiica ta să se rănească mai serios, nu considera că nu ești un părinte bun, nu te judeca pentru asta. Se întâmplă, nu îi poți proteja în fiecare clipă a vieții lor. (Jason Estes) Traducerea Mihaela Dan
Dacă tu îți cocoloșești copilul, dacă faci totul în locul lui, dacă îl protejezi de orice, dacă iei toate deciziile în locul lui, „fiindcă știi mai bine”, dacă nu îi oferi libertatea să se manifeste la modul autentic, să aleagă ce îi place, să se joace, să alerge, să facă greșeli, să cadă, acel copil nu are posibilitatea să își dea seama cine este el cu adevărat, nu are posibilitatea să învețe din propriile greșeli, nu are posibilitatea să învețe că atunci când cazi nu este o tragedie, fiindcă te poți ridica și o poți lua de la capăt. Acel copil este complet dependent de tine, îl înveți să fie neputincios, să fie incapabil să se descurce singur/ să-și ia singur deciziile. Îi limitezi potențialul.
Însă pentru mulți părinți este greu să le acorde libertate copiilor lor (evident, o „libertate” adecvată vârstei pe care o au copiii); cei mai mulți părinți au tendința să-și controleze copiii.
Provocarea pentru părinți este să învețe să renunțe la dorința de a-și controla copiii (uneori chiar și atunci când aceștia sunt deja adulți).
Copiii sunt viitorul nostru. Și dacă noi nu începem să lucrăm cu ei plecând de la ideea că ei sunt viitorul acestei lumi, dacă nu îi educăm având în vedere faptul că ei sunt viitorul acestei lumi, dacă nu investim în ei ca și cum am investi în viitorul acestei lumi, atunci viitorul acestei lumi nu va fi unul atât de frumos pe cât ar putea fi.
Dacă noi nu pregătim lumea pentru ca acești copii să poată să facă ce au de făcut când vor crește și dacă în același timp, nu îi pregătim pe ei pentru a face ceea ce au de făcut, atunci viitorul nostru nu va fi atât de frumos pe cât ar putea fi. (Jason Estes) Traducerea Mihaela Dan
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Interior, exterior.
Inspiratie, expiratie.
Impresie, expresie.
Ganduri, cuvinte.
Oglindire.
:)