Motto1: "Dumnezeu nu o alege pe cea
pregătită, ci o pregătește pe cea aleasă."
La fel de adevarat este si corolarul, Dumnezeu nu il alege pe cel pregatit, ci il pregateste pe cel Ales. :)
Motto2: Femeia care stă alături de tine când nu ai nimic este Femeia pe care trebuie să o ai alături de tine atunci când ai totul!
"Martie este cu siguranță Luna Femeii, deși, despre femeie ar trebui să se scrie în fiecare zi. Pentru că ea este acolo pentru noi toți. E acolo ca mamă când suntem mici, ca bunică, prietenă, soră, ca iubită, soție, mamă a copiilor noștri. Și în tot ce face, pune o parte din ea. Din trăirile ei frumoase. Din așteptări. Uneori, chiar prea mici. Din speranțe. Din înțelepciune. Din exuberanță. Din suflet. Din spiritul ei care nu poate fi înfrânt.
Femeia, deși ar trebui să își aparțină, nu e niciodată a ei. Ea se dăruiește! Ea e primăvara din noi și primăvara care ne dă speranțe când noi nu le mai vedem, ne pune aripi, ne deschide fereastra vieții și ne arată soarele. Femeia poate fi înfrântă doar prin ce iubește și prin cei iubiți. Femeia ne modelează pe toti. Constant. Noi toti suntem lutul ei. Când suntem mici, ne crește suflete mari, iar când suntem mari, construiește din noi un cămin. Iubirea ei este și zidurile și ferestrele! Putem pleca oricând, dar noi ne întorcem mereu la ea ca mamă sau rămânem mereu în căminul ei cald, ca femeie. Prin ea, cumva ne încredințăm că ne suntem și vom rămâne mereu!
(...) Martie nu e doar luna lui Mărțișor sau a lui
Ghiocel. Martie e luna în care noi, femeile, aducem ceva in plus din noi. Renastere. Emoțiile
noastre. Zâmbetul. Spiritul. Și iubirea. Mai ales iubirea. Care le transformă pe toate în imortalitate!
Să aveți mereu în preajma voastră oameni frumoși ca pâinea caldă care să vă iubească și să vă respecte pentru tot ceea ce sunteți voi ca femei, prietene, sore, iubite, soții, mame, bunici!
La mulți ani, Femeie!" (Ramona Sandrina )
Am ales sa celebrez Ziua Femeii pe blogul meu oferindu-va o selectie cu cateva dintre poemele mele (plus cateva ale altor autori) in care Femeia este onorata, elogiata si recunoscuta ca fiind deosebit de complexa.
Caci, da, Femeia cuprinde in intreaga ei fiinta, in trup si in Spirit, ambele fatele ale medaliei.
Atat Fragilitatea, cat si Forta, ca Scut al Omenirii.
Atat Sensibilitatea, cat si Puterea.
Atat Vulnerabilitatea, cat si Curajul.
La multi ani, Doamnelor si Domnisoarelor, Mamelor, Surorilor, Fiicelor, Zeitelor, Reginelor, Copilelor lui Dumnezeu, tuturor Femininelor din Univers! :))
Si la multi ani, desigur, si energiei feminine din Barbatii nostri buni, iubitori, protectori, mangaietori si multidimensionali, ca si noi. :)
Femeia straluceste optim doar alaturi de Barbatul ei, iar Barbatul se potenteaza optim doar alaturi de Femeia lui. Deci, numai impreuna putem atinge Culmile cele mai inalte ale evolutiei in aceasta Lume.
PS. Linkul de mai jos este o surpriza, un exemplu care sintetizeaza cele de mai sus: asa este Femeia la dieta, cand mai are de asteptat fix o zi inainte de a sarbatori Ziua Femeii - este hotarata, determinata, luptatoare, dar si induiosatoare prin vulnerabilitatile ei. ;-))))))
https://web.facebook.com/reel/1158292649121010
Cum sa n-o iubesti? :))))
Pentru Ea, Femeia
Autor: Liliana Pascanu
Pentru Ea Dumnezeu a făcut universul!
Pentru Ea pe Adam L-a creat pe pământ!
Rostul lumii prin Ea se-mplineşte de veacuri,
Căci în Ea-l întrupează pe Om din Cuvânt.
Numai Ei i-a fost dată chemarea-n ispită,
Iar hotarul impus prima Ea l-a trecut.
Numai Ea l-a convins pe Bărbat să-ndrăznească
Să cunoască Lumina din Necunoscut.
Pentru Ea s-au deschis aripi albe, de înger
Şi-Adevărul
întreg prima Ea l-a ştiut,
Doar prin Ea a-nceput zborul lumii spre ceruri
Şi-al iubirii
ecou tot prin Ea a-nceput.
(poem publicat pe blogul Oglinzile Sufletului, sub copyright de autor)
Perechea lui - Eva. Femeia.
Autor: Liliana Pascanu
Demult, demult, la început
de lume,
Când Dumnezeu pe Om l-a desenat,
I-a dat din toate numai cele
bune
Şi-apoi într-un Bărbat l-a întrupat.
Dar, din Singurătatea Lui
Totală,
A resimţit singurătatea lui.
Şi-a început desen pe-o altă coală
Să-i faca o pereche Omului.
Din truda Lui nu reuşea, se pare,
Să creioneze un alt chip perfect
Şi, dintr-o coastă-aleasă la-ntâmplare
Din primul Om, a scris un alt
proiect.
Creaţia Divină, minunată,
I-a fost de-atunci Bărbatului
mereu
Pereche sfântă, veşnic căutată,
Final de drum ’nainte de-a fi
Zeu.
I-a fost chemare dulce şi-mplinire,
I-a fost durere-n piept când i-a lipsit,
I-a fost cărare spre desăvârşire
Şi doar prin Ea
Lumina şi-a primit.
Au fost meniţi de Dumnezeu să fie
Doar împreună Unul neştirbit,
Prin Ea, Femeia, El,
Bărbatul, ştie
Că e întreg, iubit şi fericit!
(poem publicat pe blogul Oglinzile Sufletului, sub copyright de autor)
Femeia
Autor: Liliana Pascanu
Păcat ancestral şi icoană-n perete.
Privesc lumea asta şi-n ea mă cufund.
O nasc din durere, o legăn în braţe,
O mint sau i-arăt adevărul profund.
Cu mine începe misterul trăirii
Şi-n mine se
pierde tărâmul de basm,
Deschid cu privirea cărări de iubire
Şi-apoi mă închid
într-un glob de marasm.
Blestem şi descântec din mine se-nalţă
Şi-n şoaptele
mele pun leac sau venin,
Urgiile lumii le-nfrunt ca o stâncă
Şi-apoi mă
deschid ca o floare de crin.
Sunt albă scânteie aprinsă în noapte
Ce-arată ieşirea din strâmt labirint
Sau uşa-ncuiată ce-ascunde hotarul
Eternelor vise-n luciri de argint.
Am chip angelin şi chemare suavă,
Dar jocul durerii mă duce-n infern,
Demonice gânduri se luptă în mine
Şi-acolo le-nving
cu instinctul matern.
Îţi sunt destinată să-ţi fiu jumătate,
Cum ţie ţi-e scris jumătate să-mi fii,
Războiul puterii prea multe milenii
Ne-a-mpins spre iluzia pe care o ştii.
Am fost în trecut doar o Evă frumoasă,
Menită să-i fiu lui Adam ca un dar,
Apoi am urcat în icoană, Fecioară,
S-aduc din Lumină Cerescul Lui Har.
Acum sunt Femeia cu toate în mine,
E tot universul în mine clădit,
Dar numai alături de tine, Bărbatul,
Mă simt doar IUBIRE în trup înflorit.
(poem publicat pe blogul Oglinzile
Sufletului, sub copyright de autor)
De ce Femeia? De ce Eva?
Autor: Liliana Pascanu
De ce-a fost nevoie să o ispitească pe Eva, frumoasa, un şarpe viclean?
De ce i-a-ntins mărul spunându-i să muşte? De planul acesta ştia doar Satan?
De ce l-a lăsat Dumnezeu în Grădina în care doar sfinţi si doar îngeri erau?
De ce nu i-au spus dinainte Femeii că măru-i destinul ce i-l
pregăteau?
De ce nu i-au spus că urma să plătească această ispită cu lacrimi fierbinţi?
De ce au lăsat-o să creadă milenii că Ea a greşit răspunzând la dorinţi?
De ce tocmai Ei i-a fost dat să primească acel dar divin prin păcat omenesc?
De ce tocmai Ea trebuia să-l convingă pe-Adam de comoara din
mărul ceresc?
De ce-a alungat-o apoi fără milă când Ea, inocentă, destin şi-a-mplinit?
De ce-a blestemat-o să simtă durerea prin pruncii ce-n trupu-i tot El i-a zidit?
De ce chiar şi-Adam a lovit-o adesea, pe Ea răzbunându-şi plecarea din rai?
De ce–ntotdeauna, de-atunci până astăzi, de Ea s-a ţinut
agăţat ca un scai?
De ce numai Ea a putut să-nţeleagă că totul a fost dinainte menit?
De ce a putut numai Ea să-şi accepte povara cu care în lume-a venit?
De ce-a trebuit, mai presus decât toate, să-i ierte pe-acei ce-au rănit-o mereu?
De ce, chiar şi azi, dupa-atâta durere, Ea-şi iarta Bărbatul
şi pe Dumnezeu?
De ce ochii Ei, minunat de albaştri, se-aprind de scântei când în Ea se-oglindesc
Şi Omul şi Zeul ce-i sunt şi Pereche, şi Tată, şi Spirit, şi Trup pământesc?
De ce-n pieptul Ei amândoi îşi au locul şi-a Ei fericire e-n braţele lor?
De ce, Eva dragă?
„- De ce? Sunt Femeie!
Ei sunt Început şi Sfârşit.
Eu sunt Zbor!”
(poem publicat pe blogul Oglinzile
Sufletului, sub copyright de autor)
Promisiunea
Autor: Liliana Pascanu
Dumnezeu
Întâi de toate a
creat Femeia!
Şi i-a promis
solemn că îi va da
Dupa dorinţa Ei - Bărbat-minune!
Dar… n-a ştiut că nu-l putea crea!
Când a-nţeles ce-aşteaptă să-i ofere,
Şi, disperat de
neputinţa Sa,
I-a spus Femeii că-i va fi sortitul
În orice colţ
unde-l va căuta.
Şi i-a facut apoi
rotund Pământul,
Lipsit de colţuri, simplu şi curat,
Crezând c-aşa, fără alternative,
Cadoul necreat va fi uitat.
Dar Forţele Divine din Femeie
I-au amintit că stă-n puterea Ei
Să-şi manifeste forţa creatoare
Pornind forţa imaginatiei.
Ştia deja că unic
i-e Bărbatul.
Şi că-ntr-un unic
colţ îl va găsi:
Un colţ discret, de care Creatorul
A şi uitat – în colţul inimii!!!
(poem publicat pe blogul Oglinzile
Sufletului, sub copyright de autor)
Inima Femeii
Autor: Liliana Pascanu
Acel tărâm din inima Femeii
Este o lume plină de mister,
Acolo simţi că totu-i o poveste,
Un vis frumos, de noapte, efemer,
Îţi trebuie curaj
să îi treci pragul
Şi să înfrunţi
primejdii fără chip:
A Ei chemare, cântec de sirenă,
Miraj în mişcătorul Ei nisip.
Acolo sunt poteci amăgitoare,
Ce duc adânc, spre grote-închisori,
Acolo e infernul către care
Vei fi-ndrumat de Ea să te cobori.
Întâi acolo-ţi
vei cunoaşte frica
Şi tot acolo s-o
înfrunţi vei şti.
Doar mistuit deplin de focul Ghenei
Purificat de-asupra vei ieşi.
Te vei trezi apoi într-o Grădină,
Un colţ de rai, de soare mângâiat
Şi vei uita de
chinurile toate
De-atâta frumuseţe fermecat!
Şi-ai să-ţi
doreşti acolo să-ţi rămână
O veşnicie sufletul uimit!
Convins fiind că vraja e eternă
Te vei simţi o clipă fericit!
Dar inima Femeii e tărâmul
În care nimeni
n-are rădăcini!
Este suav parfum în înserare,
Descântec alb al florilor de crini!
Hotarul Ei te-mbie înăuntru
Şi, ameţit de Ea,
de vei intra,
Tenebrele deplin te vor cuprinde
Şi doar iubirea
Ei te va salva!
Aripi de dor pe suflet îţi va prinde
Şi către stele te
vei înălţa!
Vei inspira eternitatea clipei
În siderale taine
ce-or urma!
Vei şti atunci că-n inima Femeii
Doar tu şi numai tu ai fost primit!
Doar tu, Bărbatul care o iubeşte!
Căci doar de tine s-a îndrăgostit!
(poem publicat pe blogul Oglinzile
Sufletului, sub copyright de autor)
In Sufletul Femeii
Motto: ”Am locuit un timp în sufletul unei femei. Mare înghesuială.”
Ai locuit un timp la Ea în suflet?
Şi-nghesuială mare ţi-a părut?
Ce să-nţeleg? Că Ea te-a dat afară?
Sau ai plecat că nu ţi-a mai plăcut?
Era aşa de la-nceput acolo?
Sau locul strâmt în timp a
devenit?
Nu înţeleg! Te plângi sau simţi regretul
Că prea puţin în el ai locuit?
Tu ce-ai fi vrut? Tot spaţiul pentru tine?
Cât de absurd! Doar inima-i aşa!
Doar inima acceptă numai Unul!
În suflet însă este altceva!
Intrarea-n el este oricui
deschisă
Şi poţi oricât în el să locuieşti!
O singură condiţie îţi pune:
Dac-ai intrat, în şoaptă să vorbeşti!
E-adevărat, în liniştea aceea
Îşi caută destui
un adăpost
Şi ţi-a putut părea înghesuială
Dacă acolo n-aveai nici un rost.
Sau poate-ai spus aşa de ochii lumii,
Când tu, de fapt, ai fost evacuat
Căci te-ai crezut stăpân pe
teritoriu
Şi-n sufletul Femeii ai ţipat.
(poem publicat pe blogul Oglinzile
Sufletului, sub copyright de autor)
Unul lângă altul
Autor: Liliana Pascanu
Caut în oglindă timpul care trece...
Din albastre raze ochii mă privesc
Şi mă-ntreb, retoric, oare unde-s anii
Ce-au aprins lumina-n care azi trăiesc?
Am venit în lume în trup de Femeie
Şi-am primit în taină privilegiul sfânt
De-a fi jumătatea care întregeşte
Omul fără-o coastă pe acest pământ.
Sufletele noastre au primit ispita
Şi-am muşcat din mărul ce ne-a osândit,
Însă împreună ne-am purtat în spate
Crucea şi destinul care ne-a unit.
I-am fost mângâiere dulce peste rană,
Dar şi-ncrâncenare
plină de venin,
A gustat din mine miere şi dulceaţă
Dar şi picătura amară de pelin.
M-am născut Femeie şi-am făcut lucrarea
Pentru care-n lume Domnul m-a zidit,
Eu sunt focul Gheenei, dar tot eu şi Raiul
Pe pământul unde El ne-a izgonit.
Eu sunt decăderea, dar şi înălţarea
Şi am fost trimisă rost să împlinesc,
Să duc în ispită Omul fără-o coastă
Şi apoi spre ceruri veşnic să-l slăvesc.
Unul lângă altul am ştiut Grădina,
Unul lângă altul am fost în păcat,
Unul lângă altul am trăit iubirea,
Unul lângă altul astăzi ne-am salvat!
(poem publicat pe blogul Oglinzile
Sufletului, sub copyright de autor)
Iubeşte-mă,
Mamă!
Autor: Liliana Pascanu
Iubeşte-mă, Mamă, iubeşte-mă-acum
Şi strânge-mă-n
braţele Tale rotunde!
Sunt micul grăunte de suflet ivit
În mijlocul
Inimii mari şi fecunde.
Cu mâinile Tale divine să-mi ştergi
Privirea ascunsă în lacrimi de fată,
În cântec de leagăn
uşor să m-adormi,
Să-mi fie povestea din urmă uitată.
Iubeşte-mă, Mamă! La Tine mă-ntorc
Din mijlocul lumii cu vise deşarte,
La pieptul Tău cald din văzduh să m-aduni,
Salvează-mă, Mamă, de timp şi de moarte!
Primeşte-mă iar în eternul Tău chip
Şi-nvaţă-mă iar
să respir infinitul,
Cu ochii deschişi spre tărâm nesfârşit
Să-mi fac auzit, în eter, gânguritul.
Iubeşte-mă, Mamă, cum numai Tu ştii!
În pacea din Tine
să-mi fie trezirea,
Să fiu iar un mugure alb printre crengi
Şi-n noi primăveri
să-mi renască uimirea,
Să-nvăţ să-mi deschid noi petale de om,
Boboc de copil să-nfloresc în Lumină,
Iubirea Ta aripi să-mi fie de-acum
Şi tot ea să-mi
fie mereu rădăcină.
(poem publicat pe blogul Oglinzile
Sufletului, sub copyright de autor)
Aripile mele de Femeie si Mama
Autor: Liliana Pascanu
Am aripi albe, mari, pe braţe albe,
De Dumnezeu, din umeri goi, sculptate
Şi-n noaptea asta
voi zbura spre ceruri,
Spre-naltele tărâmuri înstelate!
Voi fi precum un înger de lumină,
Înveşmântat în
vise de Femeie,
Cu flori de crin pe frunte, în cunună,
Şi-un dor
fierbinte de Calea Lactee.
Mă voi desprinde de-ale lumii valuri
Şi de-ale ei pământuri îngheţate,
De rădăcini mult prea adânc ascunse,
De lanţuri grele mult prea acceptate.
Spre siderale zări îmi voi deschide
Frumoase aripi, sufletului date,
Când trupul de Femeie-mi va rămâne
Uitat, în somn, pe patul din cetate.
Plutind în zbor, zâmbind, eliberată,
Voi rătăci pe-a viselor poveste,
Voi fi Nimic şi Totul într-o clipă,
Voi şti că Sunt în Tot Ceea Ce Este.
Mă voi descoperi, printre planete,
Copil frumos, plângând în aşteptare,
Nemângâiat, uitat în întuneric
Şi speriat de-a
sa însingurare.
Mă voi lua în braţele-mi de înger,
Redevenind Fetiţa care-aşteaptă
Să vin la ea, Femeie împlinită,
Să-mi fiu oglindă vie, înţeleaptă.
Şi să mă iert
că am lăsat Copilul
Însingurat,
departe, printre stele,
Să îl iubesc cum nimeni n-a făcut-o,
Lui dăruindu-i aripile mele!
(poem publicat pe blogul Oglinzile
Sufletului, sub copyright de autor)
Nu sunt o sfântă
Autor: Liliana Pascanu
Nu sunt o sfântă pe acest pământ, prea multele greşeli mi le asum,
Căci mi-am ales prea grele încercări ce m-au îngenunchiat prea des pe drum
Însă, oricât de mult m-au copleşit poverile şi-al lor blestem cumplit,
M-am ridicat cu ochii către cer şi-am implorat iertare. Şi-am
primit.
Nu sunt o sfântă-n trupul omenesc, prea des mi-am pus cătuşe de minciuni,
Prea mult mi-am scris în paşii din destin orgolii mari ce-au declanşat furtuni,
Însă, oricât de multe rătăciri am înfruntat, fără să ştiu ce fac,
M-am izbăvit prin rănile adânci din care astăzi aripi îmi
desfac.
Nu sunt o sfântă în acest moment, prea negru e-ntunericul ascuns,
Prea multe umbre-nchid în colivii, iar lacătele-mi par că nu-s deajuns,
Însă-n adâncul meu cel mai adânc arde-o scânteie ce mă va salva.
În strălucirea ei voi fi curând, când nimbul de lumină mi-l
va da.
Nu sunt o sfântă, ştiu, destinul meu mi-a pus în braţe-n loc de flori doar spini
Şi i-am purtat aşa cum am putut, imaginându-mi că sunt flori de crini,
Am vrut să fug, să uit, să scap cumva de drumul crucii ce-mi părea prea greu,
Crezând că n-am putere să ajung s-ating sfinţenia ce mi-o
doream şi eu.
Însă, oricât de mult m-am întinat, oricât de disperată-am fost cândva,
Mi-am înfruntat al vieţii labirint şi-am tot sperat când nu puteam spera,
Am strâns din dinţi şi-am îmbrăcat mereu doar al iertării pur şi alb veşmânt
Şi în oglindă Sfântă m-am văzut. Prin ochii Lui, prin Sfântul Lui Cuvânt.
(poem publicat pe blogul Oglinzile
Sufletului, sub copyright de autor)
Azi vin…
Autor: Liliana Pascanu
Azi vin către Tine în albă Lumină.
Chemarea Ta sfântă mă arde în piept.
Păşesc spre regatul Iubirii senină,
Alături de Soare demult mă aştept.
Tu, Fiul Cel Veşnic, mă vrei lângă Tine,
O Clipă eternă Mireasă să-Ţi fiu.
Alături de sufletul meu care vine
Tu cheamă-mi şi trupul ce încă mi-e viu.
Azi vin ca o Floare de Crin parfumată,
Pe braţul Tău sfânt adormită mă las.
Buchet de Lumină - acum albă fată,
Devin pentru Tine după încă un pas.
Azi vin să m-alătur, eu, simplă scânteie
În roşia ardere-a Soarelui meu,
Ca suflet aprins într-un trup de Femeie
În razele Tale să intru şi eu.
Azi vin fără teamă Fericirea s-o caut
În glas de viori care plâng printre nori,
În taina pierdutului cântec de flaut,
Şi-n albele clape bogate-n comori.
Prin cor îngeresc ce înalţă-osanale
Se-aud ale Tale chemări către Cer.
Azi vin lângă Tine, păşesc pe-a Ta Cale!
Primeşte-mă, Doamne, Lumină-n eter!
(poem publicat pe blogul Oglinzile
Sufletului, sub copyright de autor)
Mireasa Cerului
Autor: Liliana Pascanu
Aş vrea să fiu Floarea de Crin care cântă
În zorii de ziuă, spre Soare dansând,
Să-mi fac din petale o rochie sfântă
De albă de Mireasă, aievea visând.
Aş vrea să-I fiu albă, plăcută mireasmă,
Altarul să-mi plângă de dor răscolit,
Prin genele-albastre din catapeteasmă
Să-L văd cum m-aşteaptă Acela dorit.
Aş vrea să fiu Floarea de Crin care ştie
Că toată durerea în veci s-a sfârşit,
Că trupul Luminii de-acum o să-mi fie
Alături de sufletul meu înflorit.
Aş vrea să-I fiu pas peste albe covoare,
Gustând din corolă parfumul de mir,
Curată minune să-I fiu la picioare,
Boboci nesfârşiţi de Iubire pe-un fir.
Aş vrea să-I fiu Floare de Crin la icoana
La care mă-nchin dimineaţa, în zori.
Nectarul din mine să-I fie pomana
La nunta-I finală cu albele-mi flori.
Pe frunte aş vrea o cunună de stele,
Şi-n poală de rochie a Lunii sclipiri
În piept numai raze de Soare, fidele,
Să-mi fie eternele mele zidiri.
Aş vrea să fiu Floarea de Crin adorată
De Cel către care, smerită, păşesc,
Să-mi ierte polenul acela de fată
Pierdut printre genele care-L privesc.
Să-mi şteargă trecutul ce încă mă doare,
Nuntirea să-mi fie curatul Hotar,
Senină, deplină şi caldă uitare
Să-mi fie, prin voal de Mireasă, un Dar.
(poem publicat pe blogul Oglinzile Sufletului, sub copyright de autor)
Femeia –
Vrajitoare Rea sau Buna?
Motto: "Știi care e problema cu lumea asta? Toți vor o soluție magică la
problemele lor, dar niciunul nu crede în magie." (Lewis Carroll, Conscious
Reminder Beyond)
Autor: Liliana Pascanu
1.
Demult, demult, la inceput de lume,
Cand Dumnezeu din El m-a intrupat,
O Vrajitoare a facut din mine
Si m-a numit... Femeie din Barbat.
...Din coasta lui – adica - ma luase.
Dar, nu stiu cum, magia din Cuvant
Mi-a-ntors destinul: prin vrajitorie,
Eu sa conduc Barbatul pe pamant.
2.
Eu sa-l creez, in noua luni, in mine,
Eu sa il nasc, trecand prin mari
dureri,
Eu sa invoc, din bebelus, Barbatul,
Eu sa-l educ si sa-i formez pareri.
Eu sa-l invat, apoi, ce e Femeia,
Fiindu-i Mama, si Iubita, si Sotie,
Chiar si amanta, cum sa-i fiu,
desigur,
L-am invatat, caci si-a dorit sa stie.
3.
Si-uite-asa, cu primul mar-ispita,
Mi-am asumat schimbarile din joc
Si-am inceput, treptat, printre
milenii,
Sa inteleg ca am avut noroc.
Caci Dumnezeu m-a invatat Magia
De-a-mi fi raspuns la intrebarea mea:
Eu pot s-aleg ce fel de Vrajitoare
Vreau sa devin: cea buna sau cea rea.
4.
Am vrut apoi sa fac o incercare
De maxima incredere-n Barbat:
I-am dat Puterea de Parinte peste mine
Si in copilul lui m-am intrupat.
L-am facut Tata, eu, pe el, Barbatul,
Nascandu-ma un prunc, printr-o magie.
Dar n-a-nteles fetita, cum de altfel,
N-a inteles nici Magul din Femeie.
5.
Apoi am acceptat un sacrificiu.
De Dumnezeu aleasa, am primit
Destin inaltator, spre rastignire-n
Trup de Fecioara, alb, neprihanit.
Barbatul lumii, cel de-atunci, din
vremuri,
M-a pus pe-o cruce-alaturi de-al meu
Fiu
Si m-a legat, in secole de-a randul,
Sa ard pe rug! ...si-asa sa uit ce
stiu.
6.
Dar n-am uitat! Incet, pe nesimtite,
O Vrajitoare rea in mine s-a nascut,
Una-mbracata-n negru si nervoasa,
Si-o crunta razbunare mi-am cerut.
Pe-un maturoi vrajit, incalecata,
Si c-o pisica neagra-n buzunar,
C-un coif funebru, peste negre plete,
Si-avand in gura doar un gust amar,
7.
M-am razboit cu clerici nopti de-a
randul
Sub clar de luna plina, aliat,
I-am ispitit cu farmece si soapte
Si cu blesteme i-am ingenunchiat.
Dar n-am putut sa-i pedepesc de-a
pururi,
Tot eu am fost cea care i-a iertat.
Din Vrajitoarea cea razbunatoare,
In Zana Buna azi m-am transformat.
8.
Mi-am lepadat privirea-ntunecata
Si-am imbracat strai alb, de turturea,
Am aruncat in foc marul-ispita,
Iar podul l-am darmat in urma mea.
M-am dezlegat de furiile toate,
De vechi istorii, de orice trecut,
Si-am devenit o Vrajitoare Buna,
Cu aripi albe, de lumina, scut.
9.
Azi nu mai zbor in nopti cu luna plina
Pe cozi de maturi, recitand tarziu
Descantece, mistere, incantatii.
Iar, de blesteme, chiar nu vreau sa
stiu.
Nu mai am parul negru, ca taciunii,
Nu vreau sa-mi amintesc c-am ars pe
rug,
Nu vreau pisici in jur, iar cand
se-ntampla
Sa vad vreuna neagra, scuip si fug.
10.
Azi am cosite blonde, aurite,
Am ochi albastri, sinceri si senini,
Barbatului nu ii mai port ranchiuna
Ca m-a persecutat printre straini.
Magia mea? Azi, inca e prezenta.
Vrajitoria? Toata lumea stie
Ca zi de zi o folosesc. Desigur,
Dar numai cand stau in bucatarie.
11.
Am, inca, o bagheta fermecata
Si-un Har pagan, de-a face potiuni,
De-a pune-n ele taine ancestrale
Cu care, inca, fac ce stiu – minuni!
Caci mi-am pastrat cunoasterea primita
Atunci, demult, direct din Dumnezeu,
Cand El mi-a zis: „Femeie! O
Vrajitoare,
Pentru Barbatul tau, vei fi mereu.”
12.
Azi pot sa fiu doar Vrajitoarea Buna
Care nu vrea nici chiar sa-si
aminteasca
De maturoaie negre si vrajite,
Decat daca imi curata prin casa.
Azi am puteri nebanuite-n mine,
Dar nu mai lupt cu nimeni, nici nu
zbor.
Le folosesc doar pentru-a fi Femeie
Alaturi de Barbatul-Vrajitor.
13.
Conduc Barbatul. Asta mi-e destinul!
Asta v-am spus-o chiar de la inceput.
Insa, acum, stiu cand si cum anume
Sa il conduc frumos, nu ca-n trecut.
Nu-l mai atac cand nu ma intelege,
Nici in broscoi, acum, nu-l mai
prefac.
Azi stiu si eu, ca orice Vrajitoare,
Ca cea mai buna vraja-o fac... cand
tac.
13 bis
Stiu ca atunci cand, in bucatarie,
El intra bucuros si pofticios,
Pot sa-l conduc spre locul lui la masa
Si sa-l invit sa fie curios.
Caci farfuria ce i-o pun-nainte
Nu-i nicidecum o simpla farfurie.
In ea e adunata, ca-ntr-o carte,
O noua vraja. O noua Magie!
Morala e-un indemn pentru Barbat:
Oricum ar fi, de-i Buna sau de-i Rea,
Fii grijuliu cu Vrajitoarea ta. :)))))
(poem publicat pe blogul Oglinzile
Sufletului, sub copyright de autor)
Si,
totusi, SUNT O SFANTA!
Autor: Liliana Pascanu
(1)
Demult, demult, la inceput de lume,
Cand Dumnezeu si-a nascocit in Gand
Sa faca Omul, si apoi, desigur,
Sa-l inmulteasca pe acest Pamant,
A facut doua genuri. Numai doua!
Si le-a numit Femeie si Barbat.
Apoi, chip dupa Chipul Lui, fireste,
Dumnezeieste s-a multiplicat.
(2)
Dar, tot privind in ei, ca-ntr-o Oglinda,
Pe oameni nu-i putea deosebi.
Erau toti prea perfecti, curati si limpezi.
Se plictisea iubindu-i. Si gandi:
„Am vrut sa-i fac sa semene cu Mine,
Dar mi-au iesit doar sfinti albi si frumosi.
La fel gandesc, vorbesc si se comporta,
Si toti sunt chiar la fel de inimosi.
(3)
Sunt prea perfecti! Nu-i nici o indoiala,
Imi seamana, dar sunt plictisitori!
Voi face niste mici schimbari de astazi,
Pictandu-le destinele-n culori.
Am Soarele si Luna, Ziua, Noaptea,
Am Anul, impartit in dois’pe luni,
Am Zile fixe-n fiecare luna,
Ce-mi mai lipseste? Doar cativa Nebuni!
(4)
Pe Tabla mea de Sah ii voi produce
Sa-mi fie-aidoma Mie, dar... „altfel”!
Nebuni de Alb, Nebuni de Intuneric,
Nebuni de Foc, Nebunii plini de Zel.
Lor le voi da sa poarte alte nuante,
Alte culori si alte straluciri,
Cu alte provocari in trup de oameni,
Cu alte chinuri, si alte iubiri.
(5)
Ii voi numi ciudat, sa nu-nteleaga
Ca sunt si ei, ca primul Om creat,
Tot Chip din Chipul Meu - Divinitate.
Prin ei, voi fi de Mine dezlegat.
Ei vor fi Vrajitorii si Vampirii.
Hoti de destine si ratacitori,
Sau vor fi Demonii si Mimicii. Adica
De rost si de-adevar cautatori.
(6)
Le voi marca destinul dupa zile.
Le voi da numele cumva aleator.
Ei nu vor sti ce-i diferentiaza,
Dar vor avea, in felul lor, umor.
Si, astfel, voi iesi din plictiseala
De la atatia sfinti in jurul meu.
Pe Tabla mea de Sah, de-acum-nainte,
Sa joc cu Mine, imi va fi mai greu.”
(7)
Asa gandea El, Dumnezeu-Inaltul
Cand ne-am decis, Iubitule, si noi
Sa coboram din Sferele Divine,
Pe El sa-L intrupam, ca oameni goi.
Asa cum era scris sa se intample,
Mai curajos, si cum era firesc,
Tu ai plonjat-naintea mea in lume,
Purtand strai alb si pur, dumnezeiesc.
(8)
Ti-a fost menit sa porti aripi de Inger!
Pentru-acea zi, asa s-a stabilit.
Si, intrupat in om - cum ne-a fost vorba -
M-ai asteptat sa vin. Si am venit.
Dar, pentru mine, ziua stabilita,
Avea inscrisa-n ea ceva anost.
Si-am vrut sa schimb. Sa fiu printre Nebunii
Cautatori de Cale si de Rost
(9)
Am vrut sa fiu mai mult - in jur si-n mine,
Am vrut sa-mi fiu eu insami provocare,
Am vrut sa-i fiu, lui Dumnezeu, Oglinda,
Una „altfel”: deloc plictisitoare!
Si mi-am ales sa fiu o Vrajitoare,
Culoare-ntre culori, jongland un pic
Intre a fi cand Totul, cand Nimicul,
Cand Dumnezeu-Maretul, cand Om mic.
(10)
Ca orice Vrajitoare-nchipuita,
Mi-am pus pe cap o alta palarie
(Parea cand mult prea mare, cand prea mica)
Si nicidecum pe cea menita mie.
Am fost si Vrajitoare Rea si Buna,
Caci mi-am dorit sa-nvat tot ce se poate,
Sa inteleg „de ce” si „cum” si „unde”
Se oglindeste Dumnezeu in toate.
(11)
Acum, ca stiu, cu tolba mea cea plina,
Ma-ntorc la ziua-n care m-am nascut
Sa imi asum ce mi-a fost scris in stele
Sa fiu in trup de Om de la-nceput.
Si astfel pregatita, langa tine,
Iubitule, voi merge pas cu pas.
Si, poti fi sigur - ca si El! - cu mine
Nu te vei plictisi macar un ceas.
(12)
Caci am in mine TOTUL si NIMICUL,
In mine Dumnezeu s-a oglindit.
EL m-a iubit si inca ma iubeste!
Si nici o clipa nu s-a plictisit.
A ras, a plans, si-o viata colorata
Prin mine a trait in trup de Om.
Caci am avut Curaj sa musc din Marul
Cunoasterii, din fermecatul Pom.
(13)
Curajul mi-a scris Calea si Destinul.
Si multe vraji am invatat sa fac
Cand m-am dorit sa fiu o Vrajitoare.
Dar cel mai mult am invatat sa... tac.
Dar nu pentru ca-aveam prea multe vorbe
Si nici pentru ca timpul s-a schimbat,
Ci pentru ca Tacerea mea-ti vorbeste,
Acum, de Adevarul revelat.
(13bis)
Abia acum poti deslusi misterul
Aripilor ce-n ceruri ti s-au dat
De ziua ta. Ca sa le poti deschide
A fost nevoie-ntai sa-mi fii Barbat.
Abia acum tacerea mea-ti vorbeste.
Iar Dumnezeu, prin mine, iti cuvanta:
De ziua ta, tu te-ai nascut un Inger,
De ziua mea, eu m-am nascut o Sfanta.
Morala:
Dar, ca sa fiu o Sfanta neplictisitoare,
am avut nevoie-ntai
sa fiu Vrajitoare.
Iar tu, ca sa fii un
Inger neplictisitor,
ai avut nevoie-ntai
mie sa-mi devii
Barbatul Vrajitor.
Dumnezeu din mine astazi ne-a vorbit,
Adevarul Lui a fost restabilit.
Autor: Liliana Pascanu (poem publicat pe blogul Oglinzile Sufletului, sub copyright de autor)
Pantofii mei stiletto, Darul lui Dumnezeu
Autor: Liliana Pascanu
1.
Demult, demult, la
inceput de lume,
Cand Dumnezeu din El
m-a intrupat,
Mi-a dat, din toate,
numai cele bune
Si in pantofi
stiletto m-a-ncaltat.
Ei mi-au deschis
cararea vietii mele
In miez de burg, unde
m-am invatat
Pe tocuri cui sa-mi
port desavarsirea
Spre care Dumnezeu
m-a inaltat.
2.
Si-asa, zi dupa zi,
in Paradisul
Ce capitala imi parea
a fi
M-am copt treptat, ca
marul, interzisul,
In Pomul Lumii,
cautand a sti.
Si-am adunat pe
tocuri neuitarea,
Si mi-am batut in cuie
amintiri,
Iar pasii mei m-au
invatat iertarea
Trecutelor
si-abandonatelor zidiri.
3.
Cand, mai tarziu,
visand la o Gradina,
Sperand s-o fac un
Rai dumnezeiesc,
Pantofii mei
stiletto, fara vina,
Mi-au spus de-asa
ceva sa ma feresc,
Ca nu-i de mine pasul
prin tarana,
Ca n-am sa pot, pe
tocuri, sa ma port,
Ca voi purta sosoni,
ciorapi de lana,
Ca voi lucra
pamantul, ca pe-un tort.
4.
Nu i-am crezut si,
c-a sa nu m-abata
Din calea visului ce
m-ametea cu flori,
I-am pus, inchisi,
intr-un dulap de fata,
Organizati
dupa-anotimpuri si culori.
Si-n locul lor,
sosonii de gradina
Au preluat stafeta si
m-au dus
Spre alte teritorii,
plini de tina,
Privind mai mult in
jos, decat in sus.
5.
Noroiul mi-a parut o
gluma buna,
Iar ploile si vantul,
un poem.
Rastalmacind uratul
din furtuna
Faceam, din pasul
meu, unul boem.
Dar, in sosoni,
pierdusem eleganta
Ce tocurile cui mi-o
investeau.
Pierdusem aparenta
din prestanta
Ce doar pantofii mei
mi-o confereau.
6.
Imi era dor de ei si
de parfumul
Pe care odinioara-l
inspiram.
Si ma vedeam din nou
pornind pe drumul
In care de sosoni ma
desparteam.
I-am daruit atunci
unor pasi vrednici
De mersul prin pamant
dumnezeiesc,
De vesnicia satului,
cucernici,
De florile ce-n
manastire cresc.
7.
Mi-am cautat pantofii
prin bagaje,
Dar Cineva m-a
intrerupt soptit.
Ce alte vise, ce alte
miraje
Prin pasii mei
deodata s-au ivit?
Aveam oare sa merg
din nou pe tocuri?
Din nou pe trotuare
si alei?
Ce alte strazi pavate
si ce locuri
Ma asteptam sa vad cu
ochii mei?
8.
Venise timpul altor anotimpuri,
Venise timpul noilor
povesti,
In care nici
pantofii, nici sosonii,
Nu aveau rost in
filele ceresti.
Se prorocise-acolo,
Sus, in Ceruri,
Ca doar bocancii si
adidasii vor fi
Izbavitorii, Forta si
Puterea,
Cand pe carari de
munte voi pasi.
9.
Si, iata,
prorocirea-i implinita!
Iar Muntelui ii dau
ofranda mea:
Pantofii mei
stiletto, din cutie,
Inchisi, tot in
dulap, vor ramanea.
Caci, mai demult, la
inceput de lume,
Cand Dumnezeu din El
m-a intrupat,
Desi, cu tocuri
m-a-ncaltat, pe bune,
Sa merg si in
bocanci, m-a invatat.
10.
Sa merg oricum, sa
merg tot inainte,
Sa merg oricat de
mult imi va parea,
Sa nu-mi opresc nici
pasii din cuvinte,
Nici cautarile de
„orice altceva”.
Sa merg oriunde visul
meu ma poarta,
Caci langa mine merge
Dumnezeu.
Si-mi stie drumul
desenat pe harta,
Fiindu-mi bratul ce
ma sprijina mereu.
11.
Dar nu stiam atunci
acestea toate
Si n-as fi acceptat
de la-nceput
Sa imi las pasii
liberi de constrangeri,
Sa nu m-avant in
tarina de lut.
N-as fi-nteles
povestea niciodata,
Nici al sosonilor
inoroiat destin,
Mergand numai pe
tocuri, coafata,
Neprafuita catusi de
putin.
12.
Am invatat s-apreciez
cararea
Ce m-a purtat spre
munte, pas cu pas.
Si, stiu acum, chiar
si lasand pantofii
Pe-n raft ascuns, EU
insami am ramas.
Sosonii si bocancii sunt
pretexte
Doar de-a trai si-a
invata sa cresc.
Caci, iata, azi,
chiar daca-s in cutie,
Pantofilor cu toc le
multumesc.
13.
Ei mi-au format curajul si tinuta,
In ei mi-am regasit si vocea, dar si
glasul,
Cu ei mi-am potrivit mersul cu altii,
Si-n tocul lor mi-am potrivit si
pasul.
Iar cand asfaltul neted de pe strada
A disparut, si,’n locul lui,
noroiul
Mi-a aratat ca pot sa merg ’nainte,
Nimic n-a mai contat. Deci nici
gunoiul
14.
Acestei lumi, prin care, prea adesea,
Fara sa vrem, fara sa stim, calcam.
Fiind nevoie chiar masuri extreme:
In cizmele de cauciuc sa ne-ncaltam.
De voi purta din nou, cumva, vreodata,
Pantofii mei stiletto din dulap,
Nu stiu. Dar nici nu mai conteaza.
De tocul lor inalt nu vreau sa scap.
15. Morala
Caci Dumnezeu, prin Darul Lui, mi-a
spus
Ca tot mai Sus mi-e Calea, tot mai
Sus!
(poem publicat pe blogul Oglinzile Sufletului, sub copyright de autor)
În al nouălea Cer
Azi ştiu câte drumuri deschise-am avut
Prin lumea aceasta cu-atâtea-ncercări
Şi, ştiu, pân’la Tine, aveam să ajung
Trecând prin o mie şi una de gări.
O mie de trenuri pierdute prin timp
Mi-au fost purtătoare de sfinte comori,
O mie de vieţi mi-ai dat - gări de popas,
Dar toate mi-au fost, rând pe rând, închisori.
Azi ştiu că n-am porţi ferecate în jur,
Că viaţa aceasta nu-i capăt de drum,
Că trupul acesta, din lut plămădit,
Nu se va întoarce-n ţărână nicicum,
Că Tu mi-ai dat aripi cu care să zbor
Spre Eternitatea din care-am venit,
Spre Raiul acela din care credeam,
Atunci, în trecut, că Tu ne-ai izgonit.
Azi ştiu că, alături de-Adam, fi-voi iar
În trup de lumină-n al Tău Paradis!
Că, toate o mie de vieţi din trecut,
Ne-au fost doar cărare-amândurora-n vis,
Că numai aşa, regăsindu-ne-aici,
Trăind împreună-al iubirii mister,
Acasă ne-ntoarcem, în inima Ta,
Tărâmul dorit din al nouălea Cer.
(poem publicat pe blogul Oglinzile Sufletului, sub copyright de autor)
Pentru
el
De vorba cu Arhanghelul Mihail
Autor: Liliana Pascanu
“Prin ce întunecate labirinturi
Ţi-ai rătăcit memoria-ancestrală?
De ce-ai dorit să-ţi dai nemărginirea
Pe-această viaţă-ngustă şi banală?
De ce-ai ales această închisoare,
Înfăşurată-n lut sfărâmicios?
De ce ai fugit din sânul Lui, copilă,
Şi-acum de ce mai stai, acolo, jos?”
Cum să-ţi răspund? Nu aş putea-n cuvinte.
Ele ar fi doar palide culori,
Doar o-ncercare de penel pe-o pânză
Ascunsă ochilor de draperii de nori.
Cum să-ţi descriu emoţiile toate?
Cum să-nţelegi numai din vorbe tot?
Ar trebui să simţi în trup răspunsul
Pe care eu, să-l dau acum, nu pot.
Tu eşti Arhanghel. Ai toata puterea,
Ai cerul tot şi nici o limitare,
Iubirea Lui divină e în tine,
Iar chipul tău e-a Lui înfăţişare,
Însă nu poţi cunoaşte Adevărul
Doar din cuvinte, fără să-l trăieşti.
Nu poţi, de-a-ntregul, să-nţelegi misterul,
Dacă în miezul lui nu vieţuieşti.
Coboară-te şi tu măcar o dată
Şi fii Adam - acela izgonit,
Ca să-nţelegi ce-nseamnă aşteptarea
De-a te simţi de Eva ta iubit.
Să vezi şi tu ce crâncen este drumul,
Ce singur şi ce trist eşti fără ea,
Cât de amar e fructul nemuririi
Neispitit de jumătatea ta.
Coboară-n lume să priveşti pământul
Pe care pasul ei nu a călcat,
Să vezi grădina ta neînflorită,
Obrazul tău de ea nemângâiat,
Să te trezeşti nesărutat în noapte,
Iar zorii să te cheme în pustiu,
Să n-aibă cine pruncii să ţi-i poarte,
Să-ţi pară timpul veşnic prea târziu.
Eu sunt aici pentru a-i fi alături,
Pentru a-i spune cât e de frumos,
Pentru-a-l iubi şi-a-l strânge tare-n braţe,
Pentru-a-l simţi puternic, curajos,
Pentru a-i da speranţe de mai bine
În zilele prea greu de îndurat,
Pentru a-i spune ne-ncetat că nimeni,
În lumea asta, nu-i abandonat.
Pentru a-i fi frumoasa lui iubită,
Pentru a ţese-n jurul lui poveşti,
Pentru-a-i reda încrederea în vise
Şi-n înălţarea-n sferele cereşti,
Pentru a-l ajuta să lase-n urmă
Destinul lui Adam, cel omenesc,
Şi a-mbrăca sfinţenia promisă,
În Adevărul Lui, dumnezeiesc.
(poem publicat pe blogul Oglinzile Sufletului, sub copyright de autor)
"Când spui "Femeia"
Când spui „Femeia“, ai spus „Mama“, și-ai spus
„Soția“, „Fiica“, „Sora“,
și-ai spus ființa cea mai scumpă și mai iubită
tuturora,
și-ai spus iubirea, și căldura, și frumusețea fără
care
ar fi-un pustiu, și-ar fi-o durere, și-ar fi-o
tristețe tot sub soare.
Ce gol și ce singurătate era în cele șase zile
când nu era în rai Femeia pe toate luminându-i-le,
iar când a fost făcută dulce, ca dintr-un vis, ca
dintr-o rană,
ce minunată întregire le-a dat ființa diafană.
E-adevărat că prin Femeie a mai venit și
întristarea,
dar fără ea n-ar fi viața și n-ar fi binecuvântarea,
n-ar fi cântarea, nici sărutul, nici dor sau lacrimă
sub stele
și ce-ar fi lumea fără-acestea și ce-ar fi viața
fără ele?
Să-L binecuvântezi pe Domnul și mulțumește-I c-a
făcut-o
iar fața Mamei și-a soției adie-o dulce și sărut-o
pe fruntea Sorei și-a Fetiței, fă semnul
binecuvântării
cu mângâierea cea mai sfântă a bucuriei și-a
cântării.
N-o întristați, ci mângâiați-o și ajutați-o cu
iubire
să-și ducă sarcina și crucea frumos și Ea spre
mântuire
căci când Ea plânge toate, toate sunt chinuite
și-ntristate
iar când zâmbește Ea, ce cântec și ce lumină vine-n
toate.
...Fii binecuvântată dulce și scumpă Mamă și Soție
și Sora și Fetița noastră, fiți fericite pe vecie
cu lacrimi sărutăm obrajii și ochii voștri-n
sărbătoare
și-ntreaga dragoste ne-o punem pe-al vostru suflet ca o floare."
Cand femeile se roaga
Când femeile se roagă... Cerul freamătă ușor,
Dumnezeu le-ascultă glasul și trimite ajutor.
Când femeile se roagă... Lângă ele ingeri stau
să le-aduca bucurie, și nădejde, dacă n-au.
Când femeile se roagă... Dorul lor se duce sus,
printre nori și printre stele, până-n fata Lui Iisus.
Când femeile se roagă... Gândurile prind contur,
veșnicia se deschide, celor dragi, de primprejur.
Când femeile se roagă... Și ghețarii se topesc,
ploi de lacrimi udă cerul, inimi reci se încălzesc.
Când femeile se roagă... Se deschide-un sfânt izvor,
ce e plin de bunătate, pentru cei din jurul lor.
Când femeile se roagă... Aduc viața unde nu-i,
umplu Terra de speranță, împărțind-o orișicui.
Când femeile se roagă... Nici pelinul nu-i amar,
căci e îndulcit cu lacrimi și e încălzit pe jar.
Când femeile se roagă... Greutățile-s mai mici;
cu Iisus, mergând de mână, uriașii sunt pitici.
Când femeile se roagă... Ridică-te de pe jos,
căci acel ce le-ntărește este chiar Iisus Hristos”.
Zidirea Ta sunt, Doamne
Autor: Liliana Trif
Nu carnea sângerândă a
trupului plăpând,
nici pâinea refuzată de sufletul
flămând
de-atâta căutare, nici vămile
cerești
nu m-au oprit vreodată să aflu
unde ești.
Nu gura însetată de lipsa de
cuvânt,
nici teama că Lumina
se-ascunde-ntr-un mormânt,
nu viforul acela prin care am
umblat
şi goală, și desculță, nici
urma de păcat
nu m-au făcut vreodată să
deznădăjduiesc.
Cine-aş fi eu, Iisuse, când
alții mă privesc,
când judecându-mi viața
pretind că e greșit
ce simt, ce spun sau felul în
care-am dăruit
din suflet tot ce-acolo de
preț ai așezat?
Da, am greșit că visul mi l-am
adjudecat,
c-am renunțat la lume de
dragul altei lumi,
dar cât de-adâncă-i noaptea
când nu poți să-ți asumi
să fii o lumânare în bezna
cuiva drag
sau binecuvântare trecându-i
peste prag,
să îți urmezi menirea oriunde
te-ar purta.
Eu asta fac și-n toate slăvesc
zidirea Ta!
Femeia
Autor: Maria Luca
Văzând cât de trist e-Adam
Dumnezeu ce s-a gândit?
Să o facă pe femeie
Ajutorul potrivit
Și-a pus Dumnezeu în ea
Tot ce poate fi frumos,
Dragostea cea mai adâncă,
Chipul cel mai luminos
Iar în trupul ei firav
Dumnezeu a pus putere
Să treacă prin vijelie
Și să fie mângâiere...
Ea, femeia are harul
De a naște fiice, fii
Și poate în orice vreme
A ierta și a iubi
Nu e val să o doboare,
Nu-i durere să o frângă
Și doar ea știe în taină
Câte ore-a stat să plângă...
Merită iubirea noastră
Mamă, soră sau soție
Căci prin ruga ei imploră
S-ajungem în veșnicie!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Interior, exterior.
Inspiratie, expiratie.
Impresie, expresie.
Ganduri, cuvinte.
Oglindire.
:)