Oglinzile Sufletului: Amintiri din Fairyland. Glastonbury (5)

Episodul 5. – “Magazinul de vrajitoare” si curiozitatea nestapanita

In acest capitol vreau sa va arat mai intai imagini din fermecatorul Glastonbury. Am facut nesfarsite fotografii atunci, cu ocazia plimbarilor noastre pe stradutele incarcate de istorie, de frumusete, misticism si poveste.

Primavara ne-a primit in mijlocul oraselului cu ciresi si diversi alti pomi infloriti, cu lalele, narcise, zambile si flori de nu-ma-uita, cu liliac, magnolii si miliarde de papadii raspandite ca niste stelute galbene peste pajistile inverzite de peste tot, cu parcele de gazon frumos intretinute in jurul caselor cochete, cu o natura renascuta, vie, pulsand, inflorind si inviorandu-se din ce in ce mai mult, de la o zi la alta, intr-o explozie de verde crud si culoare.

Din fericire, atunci, in a doua jumatate a lunii aprilie, inca nu era in plin sezon turistic. In plus, fiind si Pastele (ortodox si catolic, deodata), cand oamenii prefera, de regula, sa petreaca sarbatoarea in mijlocul familiei, aceasta destinatie mistica, atipica, nu se putea inscrie in preferintele generale pentru turism. Astfel ca am descoperit o localitate linistita, in care casele, strazile, cetatile medievale si, in general, orice manifestare umana, erau foarte bine si discret integrate in contextul naturii cuprinsa de primavara.

Glastonbury este format, in mare, din doua zone distincte. O zona rezidentiala eleganta, formata din casute cochete, inconjurate de gradini, ce par casute din povesti, din turta dulce, aproape toate la fel, respectand un stil, o forma, o culoare, uniformizand oarecum impactul vizual, dar aducand fiecare dintre ele cate un accent estetic distinct, ce trezea curiozitatea si admiratia noastra: o fereastra gotica, o usa ca pentru elfi sau hobbiti, un intrand misterios ca pentru gnomi, vreo decoratiune ce ne amintea de Gandalf, din Lord of the Ring, de diverse personaje mitologice, o inscriptie pe o piatra sau o pictura pe un perete. In aceasta parte a localitatii este amplasata si pensiunea Camelot, proprietatea lui Valery, fiind atat in apropiere de Chalice Well, cat si de drumul spre Tor.

Acolo, in acel cartier rezidential, proprietatile nu prea erau separate intre ele cu garduri, astfel incat puteam sa admiram nestingheriti frumoasele aranjamente ale micutelor spatii verzi din jurul lor, asa numitele gradini englezesti, care armonizau impecabil eleganta gazonului cu colturi inflorite si cu tufe ingrijite, tunse impecabil, sau cu pomi fructiferi decorativi infloriti.

Aceasta parte a localitatii ne-a placut cel mai mult si ne-am plimbat mult prin labirintul acela insorit de stradute serpuite. Localnicii, foarte iubitori de caini si pisici, ieseau pe strazi cu animalele lor de companie si se indreptau relaxati inspre campul deschis de la baza Torului, locul special amenajat pentru ei.

Peste tot erau afise cu avertismente pentru proprietarii de animale de companie, dandu-le indicatii si solicitari de respectare a normelor civilizate de conduita, iar curatenia era impecabila de peste tot, chiar si in zonele ce pareau a fi mai salbatice si fara o amenajare specifica.

Cu cateva pisici aristocratice independente ne-am intersectat si noi pasii de mai multe ori in zilele acelea de plimbare libera, fara tinta, fara program, fara nici o preocupare speciala, iar unele dintre ele, nu numai ca au fost incantate sa se lase mangaiate si alintate de catre noi, ba una chiar ne-a urmarit de-a dreptul cu obsesie si cu dependenta evidenta fata de dragalasenia primita, incat cu greu ne-am desprins de ea.

Cea de-a doua zona cuprinde zona veche, incluzand centrul istoric si comercial al localitatii. Arhitectura era complet diferita, predominand cladirile din piatra veche, bisericile si castelele medievale, catedralele si turnurile pline de istorie, diferite lacasuri de cult, construite in timpuri imemoriale, incadrate de diverse alte constructii adaptate noilor curente ale oamenilor.

In centrul localitatii este o zona de stradute pline cu magazine destinate turistilor si nu numai. Am intrat si noi in aproape toate acestea, curiosi si atrasi intens de marfurile lor, care, in general, aveau un specific local bine evidential, produsele lor fiind dedicate mai ales preocuparilor spirituale. Ei bine, acestea ne luau ochii din toate partile! N-am mai fi plecat de acolo!

Parea un urias supermarket dedicat cristalelor de toate felurile, culorile si dimensiunile, statuetelor diverse sculptate in diferite pietre pretioase, in cristale si minerale impresionante, bijuteriilor, amuletelor, obiectelor de cult, de divinatie, lumanarilor si obiectelor decorative din aceasta arie de interes, dar si obiectelor de imbracaminte, incaltaminte si accesoriilor, toate infrumusetate si innobilate cu simboluri si diferite imagini sugestive.

Am cumparat si noi suveniruri pentru familie, ceva mai mult simbolic, caci preturile erau cam piperate, prea putin accesibile, in general. Cateva cristale si micute statuete, infatisand fairy delicate in diverse posturi, au fost cele care ne-au atras si care ni s-au parut sugestive pentru a ne reconecta usor la atmosfera de poveste a acestei destinatii de vacanta.

In plus, ne-am gandit ca fairy sunt cele care incorporeaza si reflecta cel mai bine energia feminina, magia, forta, dar si delicatetea acesteia, ele devenind pentru noi simboluri dragi, ca forma de expresie a invizibilului subtil, eteric, pur, fin si iubitor, cu care ne doream sa fim conectati si spre care tindeam a-l experimenta cat mai intens in drumul evolutiei noastre.

In incheiere o sa va povestesc un moment foarte comic, care s-a intamplat in una din zilele in care ne-am plimbat prin fata vitrinelor ispititoare cu atat de multe obiecte decorative, care ne luau ochii. Mai intai o sa fac precizarea ca mie, in general, imi place foarte mult sa fotografiez reflexia noastra in vitrinele pe langa care trecem. Este un fel de selfie mai putin ostentativ, mai discret, mai misterios. Am adunat in timp foarte multe asemenea cadre care nu numai ca ne surprind unul langa altul in diverse ipostaze, dar ofera si instantanee ale decorului, ale mediului in mijlocul caruia eram pentru un moment trecator.

Astfel, intr-o zi, cum ne plimbam noi asa, tinandu-ne de mana si privind spre vitrinele colorate ca doi copii curiosi si pofticiosi la “jucariile” de dincolo de geamuri, eu fotografiind din mers cand una, cand alta, uneori pe noi doi, ca-n oglinda, alteori cate un detaliu care imi atragea atentia in mod deosebit, am observat in vitrina unui magazin obscur un tablou mare ce infatisa un chip de femeie care avea doi ochi imensi, frumosi, dar hipnotici. Ochii aceea m-au atras ca un magnet. Pareau ca vorbesc o limba necunoscuta, veche, precum era inscriptia de pe marginea superioara a tabloului. Inspirau multa intelepciune, multa cunoastere, dar imi sugerau si ceva ocult, chiar un pic malefic. Mai direct spus, imi pareau a fi ochi de vrajitoare. Poate nu neaparat de vrajitoare rea, de mastera ca-n povesti, dar, oricum, ceva usor necurat, de buna seama. L-am tras de mana pe Adrian si l-am rugat sa ne apropiem un pic de vitrina aceea ca sa admir mai indeaproape acel tablou interesant si, mai ales, acei ochi hipnotici, care impuneau o supunere fara impotrivire.

Am fotografiat tabloul cu o oarecare frenezie in corp, ca si cum as fi descoperit o comoara. Apoi mi-au atras atentia sticlele goale, de diferite forme si dimensiuni, aflate pe un raft, imediat in spatele tabloului din vitrina, in interiorul magazinului. Deodata am fost curiosi amandoi sa ne uitam mai bine la sticlele acelea. Pareau a fi scoase din cartile lui Harry Potter, din lectiile lui de magie, iar ochii nostri au facut imediat legatura cu potiunile si licorile fermecate care faceau si desfaceau, prin incantatii, fel de fel de vraji. Intrasem in poveste.

Eram amandoi apropiati de vitrina aceea, cu mainile la ochi, pentru a ne feri de lumina din exterior, care ne-ar fi ingreunat a distinge in obscuritatea din interior, si ne simteam precum Hensel si Gratel in fata casutei de turta dulce a Vrajitoarei din basm. Eram foarte curiosi, dar simteam si o anumita vibratie ciudata in noi, ca si cum faceam o pozna interzisa, ca si cum incercam sa patrundem in interiorul unor mistere nepermise noua. Si, tot uitandu-ne noi inauntrul magazinului, cu ochii lipiti de geamul vitrinei, scanand mai intai marfurile expuse in imediata apropiere si trecand apoi in plan indepartat, m-am oprit cu privirea in centrul incaperii, care era un pic intunecata, unde am vazut cum stateau in cerc, asezate pe niste scaunele cu picioare mici, cateva femei cu par lung, despletite, un pic ciufulite, imbracate in niste straie largi, cenusii, nedefinite. Aratau ca niste cersetoare. Sau, mai exact, ca niste vrajitoare! Erau in cerc, tinandu-se de maini, in mijlocul unui ritual.

Imediat m-am crispat si m-am blocat cu ochii la ele, strangandu-l instinctiv de mana pe Adrian. Am ramas amandoi inmarmuriti cateva fractiuni de secunda, privindu-le. Pareau rupte de realitate, ca dintr-un film. Cand si-au dat seama ca noi eram acolo, privindu-le insistent de dincolo de vitrina, aplecati cu fruntile lipite de geam, si-au intors capetele spre noi si ne-au privit si ele.

Ce sa va spun?! Ne-am simtit exact ca doi copii prinsi in flagrant intr-un loc cu desavarsire interzis. Am tresarit ca arsi, am facut un pas inapoi, apoi ne-am indepartat in viteza de vitrina aceea ca de un pericol iminent, simtind energia lor intunecata venind dupa noi ca un nor negru, ca un stol de pasari pradatoare, ca un val de ciori croncanitoare si agresive.

Dupa ce am luat o distanta considerabila de locul cu pricina si dupa ce am simtit ca s-a disipat emotia aceea puternica ce ne-o produsese deconspirarea prezentei noastre de catre cele 5-6 femei ce formau cercul magic din “magazinul de vrajitoare” cum i-am spus noi ulterior, am inceput sa radem si sa glumim pe seama acestei experiente.

Caci, trebuie sa va marturisesc, pentru a intelege pe deplin amploarea experientei si impactul ei asupra noastra, ei bine, nu era pentru prima data cand privitul printr-o vitrina inspre interiorul intunecat al unui presupus magazin ne punea intr-o postura asemanatoare, una inedita, cand ne trezeaam surprinsi ca pe niste intrusi intr-o zona interzisa.

Cu un an in urma, cand fusesem in Viena, hotelul nostru era amplasat intr-o zona marginasa a orasului, nu departe de parcul de distractii “Prater”, o zona mai degraba rezidentiala, fara magazine, fara obiective turistice, fara atractii speciale. O zona foarte linistita, perfect potrivita pentru plimbarile de seara, mai ales. Intr-una din dupa-amieze, tot plimbandu-ne noi pe langa cladirile acelea vechi, interesante si admirandu-le in toate partile, ne-a atras privirile vitrina intunecata a ceea ce parea a fi un magazin. Stiind ca nu erau magazine in zona, am devenit curiosi. Latura noastra creativa ne stimuleaza deseori imaginatia si, doar privind cladirile, ferestrele, usile, curtile si gradinile pe care le admiram adesea, incepem sa creionam povestea din spatele lor: ce oameni traiesc acolo, ce activitati desfasoara, daca au copii sau nu, ne uitam la semnele de confort pe care cladirile ni le evidentiaza, la posibilitatile de imbunatatire, si altele asemenea. Ne jucam creativ, cu alte cuvinte.

Asa si atunci. Vazand vitrina aceea mare, curiozitatea si imaginatia ne-au impins inainte sa privim inauntru ca sa vedem despre ce este vorba. Desi vitrina era conturata de o ghirlanda de beculete mici, aprinse, incinta era intr-o bezna totala. Nu se vedeau draperii sau perdele intunecate la geamuri care sa dea impresia de obstructionare a vederii, asa ca ne-am apropiat fruntile de geamul usii de la intrare, am pus mainile pavaza la ochi, pentru a opri lumina exterioara si a ne putea concentra vederea strict pe interior si, treptat, am inceput sa ne obisnuim cu intunericul din interiorul si sa distingem ceva.

Inauntru, in fata usii, la nici doi metri distanta, era un fotoliu urias, pe care statea, ca pe un tron, o femeie plinuta, masiva chiar, impresionanta, picior peste picior, imbracata sumar intr-un petic negru de rochita, care ii acoperea numai bustul si soldurile, si care ne privea nemiscata din spatele unor ochi provocatori, dar totodata sfidatori. Ea isi astepta clientii. Iar prezenta noastra acolo era nu doar inoportuna, ci era exact ca nuca in perete. Incurcasem povestile si intrasem in una nepotrivita.

Cred ca v-ati dat deja seama ce era acolo. Instant am inteles si noi. Si, exact ca in scena din fata “magazinului de vrajitoare”, ne-am simtit (atunci pentru prima oara) ca doi copii prinsi asupra faptului, intr-un loc in care nu aveam voie sa fim si in care, totusi, inocenti si plini de candoare, calcasem cu nonsalanta si dezinvoltura.

Atunci chiar am fugit de-a dreptul din fata acelei vitrine, razand in hotote, cu lacrimi, intelegand pe loc ce descoperire facusem si cum ii aparusem noi in postura aceea, in ochii acelei femei, privind curiosi inauntru cateva zeci de secunde, cat ne-a luat noua pana ni s-a obisnuit privirea cu intunericul si am putut sa distingem si sa recunoastem ceea ce era acolo.

Asadar, in Glastonbury scena se repetase aproape identic. O comisesem din nou, curiozitatea noastra era satisfacuta, iar glumele si rasetele care au urmat mult timp de atunci incoace au dat acestor experiente mai multa culoare si un aer mult mai jucaus decat am simtit noi exact in acele momente extraordinare.

(Ps. poza de mai jos nu ne apartine; am cautat pe net una mai sugestiva, am ales-o pe aceasta, insa vitrina despre care am povestit nu era absolut deloc luminata, ci avea doar o ghirlanda de beculete rosii de jur imprejur si nu se vedea nimic din strada, doar intuneric bezna.)

PS - Daca doriti, puteti sa vizualizati si fotografiile pe care le-am postat pe blog in mai 2014, dupa intoarcerea noastra acasa din Glastonbury, in insemnarea “Calatorie in Fairyland”. Atunci am selectat cele mai frumoase fotografii, iar acum, aici, cand povestesc aceste amintiri, am adaugat poze noi pe care nu le-am incarcat atunci, fiind mult prea multe)

****

UP DATE, 03.03.2019, ora 18:58 (ora constatarii celor de mai jos)

Incredibil!!!! Ceea ce va voi spune in continuare este o surpriza incredibila si pentru mine!!! Am recitit chiar acum textul postat pe blog, asa cum fac de fiecare data, pentru a-mi revedea eventualele greseli de exprimare, eventualele virgule sau alte semne de punctuatie necesare, sau eventualele dezacorduri sau greseli de editare. Deh, mi se mai intampla uneori! Graba si accentul pus mai degraba pe poveste decat pe editarea ei. Uneori revin asupra textului cu corectiile de rigoare, alteori ma plictisesc si le las asa. Asta e, cine ma citeste constant isi da seama deja cu cine are de-a face.

Ei bine, am citit, am mai descoperit si nevoia unor corectii (pe care poate ca le voi face), dar m-am uitat inca o data si la fotografii. Desigur, mi-am oprit privirile minute in sir, fara nici o exagerare, asupra tabloului cu vrajitoarea (cu ochii aceia magnetizanti, cel care a dat titlul acestui episod. Si ma uit..... si ma uit hipnotizata la ochii ei.... si ma uit din nou.... si iau la analizat cu atentie, total prezenta, fiecare centimetru al fotografiei. Deja parca simteam cum poza de pe ecran se transforma si ia proportii 3D, in relief... parca iesea din ecran.... toate culorile erau amplificate si.... ce credeti ca observ?!?!

Abia acum!!! Acum, dupa 5 ani de cand am trait experienta pe care tocmai am povestit-o! Acum, dupa ce am postat-o!! Pur si simplu nu-mi vine sa cred!!.... Mi-a venit din senin sa ma uit cu mai multa atentie la poza aceea, asa am observat ca la gatul vrajitoarei nu este, asa cum superficial crezusem ca vad, un accesoriu oarecare... un medalion, o esarfa, ceva, sau... in fine, cine stie ce altceva. Este.... UN COLIBRI!!!!! Priviti si voi!!! Asta se confirma acea vorba inteleapta: ochii care nu sunt pregatiti sa vada, nu vad, iar urechile care nu sunt pregatite sa auda, nu aud. Abia acum, se pare, sunt pregatita sa vad ceea ce trebuie sa vad. Si am vazut!

Colibri este pozitionata in dreptul chackrei comunicarii. Deeeci, trebuie sa vorbesc ce am de vorbit, sa spun ce am de spus.

Va juuur ca n-am observat pana acum ca acolo, in acel tablou, este un colibri! Vibrez toata de emotie. Si observati ce culoare are! Este verde smarald, culoarea mea preferata, cea care predomina in aura mea. Mi-am ales acest semn divin, pasarea colibri, in februarie 2014 (mi-am pus atunci pe blog semn, ca marturie, https://oglinzilesufletului.blogspot.com/2014/02/), iar el mi-a aparut pentru prima data chiar in Glastonbury. De doua ori el a fost verde. A treia oara a fost un cuplu de colibri.