Oglinzile Sufletului: Amintiri din Fairyland. Glastonbury (3)

Episodul 3. – “A sosit ziua dreptatii!” si Torul din Glastonbury

Inainte de a trece mai departe, vreau sa va povestesc niste picanterii ale primei noastre nopti in Glastonbury.

Dupa plimbarea din prima seara, cea care ne-a dus inspre drumul ce ducea catre Tor, dorindu-ne sa-l exploram un pic in apusul placut si relaxant al acelui soare de aprilie, ne-am retras la pensiune, in camera noastra, gandindu-ne ca era timpul sa ne odihnim la caldura dupa o zi lunga si plina. Noaptea coborase deja deasupra micului orasel Glastobury si il cuprinsese intr-un val de frig nocturn cam neasteptat pentru noi, care plecaseram lejer imbracati, incurajati de soarele stralucitor al dupa-amiezii.

Ajunsi in camera, dupa ce am ciugulit ceva de mancare si ne-am facut cate un ceai (camera era dotata cu ceainic electric, zahar si pliculete cu ceaiuri diverse), ne-am gandit ca, inainte de culcare, si in spiritul programului nostru obisnuit de seara, sa mergem in camera de meditatie de la parter pentru a medita in mijlocul energiilor emise de cristalele de acolo si pentru a ne bucura de intregul ambient special la care aveam acces.

Doar ca, deschizand usa camerei de meditatie si intrand inauntru, am avut senzatia ca am intrat intr-un frigider. Camera aceea nu fusese deloc incalzita. Ni se paruse noua ca, parca, si in camera noastra incepusem sa simtim ca era din ce in ce mai racoare, dar nu dadusem o prea mare atentie acestui lucru. In camera de meditatie, insa, era mult prea frig ca sa putem medita. Nici doua minute n-am rezistat acolo. Cred ca erau in jur de 13-14 grade, iar noi coborasem imbracati nepotrivit pentru o asemenea temperatura.

Ok, ne-am zis, asta e. Valery probabil ca deconectase caloriferul acelei camere pana sa venim noi, pentru eficientizarea consumului, si uitase sa-l reporneasca. Era totusi luna aprilie, iar noptile erau inca destul de reci. Chiar si in unele zile, cat am stat acolo, am resimtit racoarea unei primaveri mai nordice, iar noptile erau, desigur, ceva mai friguroase.

Ne-am retras inapoi in camera noastra unde aveam sa constatam ca, de fapt, nici caloriferul nostru, unul urias, cat tot peretele, nu era deloc cald, iar relativa caldura ce se acumulase peste zi in incinta se disipase in frigul emanat de dincolo de ziduri. Adrian s-ar fi dus sa vorbeasca despre asta cu Valery, insa parea ca nu avea cu cine. Toata pensiunea parea pustie, totul era invaluit intr-un intuneric obscur, ca in castelele medievale, iar usoarele palpairi ce pareau a veni din torte vechi, agatate de pereti, luminau discret locurile de trecere dintr-o zona in alta, iar linistea plana stapana peste incaperi. Din camera lui Valery se auzea in surdina televizorul, iar pe sub usa ei se vedea o dara firava de lumina, semn ca era acolo. Dar nu stiam ce facea: poate dormea, sau poate doar atipise, ori poate citea, sau urmarea vreun film la televizor. Ne-am zis sa n-o deranjam totusi.

Cum Adrian era familiarizat cu casa si cu facilitatile ei din timpul primei lui vizite, in urma cu un an, cand, fiind decembrie, trecuse exact prin aceeasi provocare privind caldura, s-a decis sa verifice el centrala termica si sa restabileasca temperatura optima in camera noastra. Intradevar, era cum banuise. Centrala era programata la o temperatura mult mai mica decat cea confortabila pentru noi. Valery, fiind o asceta acerba de o viata si fiind obisnuita sa traiasca in privatiuni si in conditii chiar mult sub cele corespunzatoare unui confort minim obisnuit, nu resimtea frigul in aceeasi masura cu noi. Cel putin nu cu noi cei de atunci, oraseni necaliti, crescuti ca in incubator si care traisera ca niste pui fragili, abia iesiti din coaja de ou, sensibili si foarte pretiosi. Intre timp, mai ales in ultimii trei ani, dupa ce ne-am mutat din Bucuresti la tara, in “Gradina lui Dumnezeu”, ne-am adaptat viata, trupurile si sufletele, mult mai bine in acord cu ciclurile naturii, cu ritmul anotimpurilor si cu schimbarile atmosferice inerente, devenind mult mai rezistenti si mai pregatiti sa facem fata si unor conditii provocatoare. Atunci, insa, eram inca firavi si necaliti si resimteam nevoia de mult mai multa caldura in camera. In nici un caz 16-17 grade cat ne oferise Valery in seara aceea.

Asa ca Adrian a setat termostatul centralei termice la o temperatura mai mare, apoi s-a intors in camera. In scurt timp am simtit cum caloriferul incalzit incepea sa radieze caldura mult dorita. Dar..... totul a durat cam vreo jumatate de ora, sa zic. Caci apoi parca ni s-a parut ca iar incepe sa se raceasca in jur. Era ceva dubios. Inainte de a ne baga in pat, Adrian s-a gandit sa se mai duca o data sa verifice termostatul. Trebuia sa vada ce se intampla. Cu siguranta, trebuie sa se fi petrecut ceva intre timp, de bunaseama, de se racise iar caloriferul. Si chiar asa era. Termostatul era din nou reglat la temperatura initiala, mai joasa. Adrian n-a stat pe ganduri. A reconfigurat din nou programul centralei pentru a produce caldura mai mare in calorifere, apoi a urcat inapoi in camera.

Cum-necum, dar mult dorita caldura ce incepuse sa radieze placut din calorifer n-a tinut mult. Ne-am bagat in pat si ne-am infofolit pana sub nasuri cu pilota, incercand sa toleram situatia razand si glumind. Inainte de a renunta definitiv si a abandona “lupta”, Adrian si-a zis ca mai incearca o ultima tentativa de a restabili parametrii optimi de confort. A coborat din nou la parter, usurel, straduindu-se sa nu faca nici un zgomot, a reglat din nou termostatul pe o temperatura mai mare, apoi a urcat iar, in varful picioarelor, treptele de lemn catre etaj, straduindu-se sa nu produca nici un scartait de scara in noapte, a intrat silentios in camera, s-a bagat in pat langa mine chicotind cu un aer complice si, luandu-ma in brate si strangandu-ma aproape, pentru a ne incalzi reciproc, de parca aveam de trecut vreun test al unui regim auster, de campanie, precum un regiment in plin razboi, a inceput sa fredoneze victorios si satisfacut: “A sosit ziua dreptatii, ziua sfanta a libertatii! Noi suntem romani, noi suntem romani si, aici, pe veci stapani!”

Ei bine, pentru noi a ramas epopeica scena aceea! Caci atata am ras in seara aceea pe seama termostatului nehotarat, a furisarii lui Adrian noaptea, pe intuneric, calcand in varful picioarelor pe scari, inspre recucerirea redutei, a drepturilor noastre la confort prin restabilirea temperaturii optime, incat am adormit tarziu, in noapte, in rasete si glume interminabile, care aveau sa ne urmareasca zile, saptamani si luni de atunci incolo, si, iata, chiar si ani dupa aceea. Si acum ne trezim fredonand “A sosit ziua dreptatii...!!!” atunci cand inregistram o cat de minuscula si neinsemnata victorie, de orice fel ar fi ea, atat in onoarea lui Valery, cat si a vigilentei ei teribile in mentinerea unui consum minim si a unor costuri reduse in administrarea pensiunii.

Insa trebuie neaparat sa precizez ca, in compensatie pentru frigul indurat in prima noapte (caci apoi situatia s-a remediat, dupa ce i-am explicat a doua zi lui Valery care sunt nevoile noastre de confort), am primit cel mai odihnitor, mai placut si mai senzational somn posibil! In acea noapte si in toate celelalte, in acel pat cum altul n-am mai intalnit vreodata, care avea o saltea dumnezeiasca, de al carei confort niciodata in alta parte n-am mai beneficiat! Va jur, pe cuvant, eu, ca in patul acela din pensiunea lui Valery, n-am dormit niciodata mai bine altundeva, mai odihnitor si mai ca in sanul lui Dumnezeu, asa cum m-am simtit dormind aproape imbratisata de moliciunea acelei saltele minunate! Nu stiu din ce era facuta, probabil din ceva puf, caci avea o grosime impresionanta, cam de vreo 30 cm, iar cand ne asezam pe ea ne afundam cu totul ca intr-o masa pufoasa si moale, care lua forma corpului si care transmitea o asa senzatie placuta de caldura si finete incat mi-a ramas intiparita nu numai in memoria creierului, inregistrata in neuronii ametiti de placere, ci si in memoria fizica a trupului ca pe o experienta irepetabila de atunci! Pot sa spun cu mana pe inima ca unul din motivele principale pentru care as mai merge din nou la Glastonbury, la Valery, este de a avea din nou ocazia sa dorm pe salteaua aceea fantastica!

A doua zi dimineata, ca in aproape toate celelalte dimineti cat am stat in Glastonbury, ne-am trezit lejer, fara ceas, fara program, fara constrangere. Doar in ziua in care am avut programata excursia la Stonehenge am fost nevoiti sa ne trezim mai devreme, altfel, eu cel putin, in jur de 9-10 ma ridicam din pat. Si o faceam si atunci cu ceva regret, caci – doamneee!!! – din patul acela parca n-as mai fi vrut sa ma mai ridic vreodata, atat era de confortabil si de ispititor la lenevit in el dimineata.

Micul dejun ne era asigurat de Valery, fiind inclus in pretul sejurului. Aveam acces liber la bucatarie si la toate utilitatile ei, iar ea aproviziona zilnic frigiderul cu cele necesare, conform preferintelor noastre vegetariene. Din partea casei oferea la discretie ceaiuri diverse (avea peste 30 de sortimente) si cereale (avea in living room, pe o comoda din apropierea locului de servit masa, un prajitor de paine, o cafetiera si vreo 20 de recipiente mari, transparente, pline fiecare cu diverse sortimente de cereale si cu mixuri de fructe uscate, caise, prune, stafide si altele – lui Valery ii placeau mult sa le manance cu lapte sau cu iaurt).

In fiecare zi, dupa micul dejun, ne luam aparatul foto si plecam la plimbare. Principalele noastre destinatii, cele care ne atrageau ca un magnet si pe care le-am vizitat aproape in fiecare zi cat am stat acolo, au fost, desigur, turnul din varful dealului, Torul (unde resimteam din plin energia masculina) si frumoasa gradina Chalice Well (unde ne invaluia mai degraba energia feminina).

Drumul de la pesiune spre Tor era scurt, presupunea doar trecerea de cateva case aliniate de-a lungul unor stradute serpuite, ca parte a unui elegant labirint de gradini englezesti, si urcarea dealului acela impresionant. O carare special amenajata pentru turisti, cimentata, serpuia pe coastele lui, oferindu-ne, astfel, un oarecare confort in ascensiune. Escaladarea presupunea mersul sustinut, in panta, si urcarea treptelor destul de multe, in etape si paliere pe diferite inaltimi. Pana in varf nu era chiar mult, insa dealul era destul de abrupt ca panta de inclinare si, desi scarile si drumul betonat usura mult efortul, totusi, odata ajunsi sus, aveam nevoie de cateva minute pentru a ne trage sufletul. Urcarea dealului putea parea si un fel de penitenta, un fel de canon de purificare, ca o eliberare de cele “joase si grele” pentru a putea beneficia de “cele inalte si usoare”.

Noi ne opream deseori pe drum, in diferitele etape intermediare ale inaltimii dealului, ca sa admiram perspectiva. Din loc in loc erau amenajate banci de odihna sau de meditatie, ori, pur si simplu, pentru contemplarea privelistii ce se intindea de la baza dealului, pana departe, spre orizontul indepartat, si care ne taia respiratia de frumusete.

Torul se inalta impunator in varf si ofera la final un loc de popas, de rugaciune si meditatie, de reflexie interioara ori, pur si simplu, pentru odihna si repaos. In jurul Torului se organizeaza tot felul de evenimente in timpul anului: cu ocazia diferitelor sarbatori locale, internationale, globale, mai ales la solstitii si echinoctii, sau la diferitele sarbatori istorice legate de regele Arthur. Se desfasoara festivaluri, ritualuri, intalniri de grup sau pelerinaje. Este un loc in care te simti ca cum ai atinge cerul! Ofera nu numai o priveliste de neuitat, dar te face sa simti o stare de beatitudine unica atunci cand stai in picioare acolo, in varf, in buza dealului, in bataia vantului, in razele soarelui, in mijlocul unei naturi pe care o simti cu adevarat mistica, inconjurata de energii planetare incredibile, intreaga zona inconjuratoare a Glastonbury-ului regasindu-se la intersectia unor linii de camp terestre de o mare forta energetica.

Un turist obisnuit nu are ce face acolo, sus, mai mult de 10-15 minute, daca nu-si doreste sa mai stea un timp pe iarba, in natura. Turistii ceilalti, cei mai putin obisnuiti, cei veniti acolo cu rost, cu stiinta si cunostinta, cu simtire de energii si de alte forte invizibile, urca la Tor si zabovesc acolo chiar si cu orele. Energiile masculine ce invaluie locul acela ridicat spre cer isi imprima efectele potrivite celor care au nevoie de ele si care le absorb in fiinta lor dupa putere, credinta si deschidere.

Am urcat si noi zilnic la Tor si, trebuie sa recunoastem, in fiecare zi ni s-a parut altfel. Lumina, aerul, soarele, norii, cerul, oamenii, vantul, pamantul, iarba..... totul era altfel de la o zi la alta si totul era viu, proaspat, energizant, special!

Ca fapt divers, o sa va mai povestesc, in incheiere, unul din momentele frumoase traite acolo, la Tor, captat si in imagini. Intr-o zi, cand energiile masculine pareau a fi ceva mai blande, soarele era mai stralucitor, vantul mai domol, iar oamenii care urcasera in varf pareau a fi mai predispusi la socializare decat de obicei (caci, de obicei, fiecare acolo este mai degraba preocupat de sine si de propriile ganduri), s-a produs o efuziune comuna si placuta de energii in fata Torului. Noi doi ne faceam fotografii unul altuia, dar ne doream si o fotografie impreuna. Nu aveam unde sa asezam aparatul ca sa folosim functia de programare si auto-fotografiere, asa ca am indraznit si am rugat un cuplu sa ne ajute. Au fost extrem de amabili si de incantati, iar el nu s-ar mai fi oprit din a ne fotografia. Ne dadea indicatii cum sa stam, cum sa ne mutam si unde sa ne uitam, apoi se indeparta sau se apropia de noi repetat, preocupat sa prinda in cadru cea mai buna lumina si cele mai bune pozitii cu noi si cu Torul. La final, in semn de apreciere si multumire, ne-am oferit si noi sa le facem lor o poza impreuna, iar ei, nu numai ca au fost incantati, dar au fost chiar foarte surprinsi de bunavointa si solicitudinea noastra. Ii veti vedea in poze pe amandoi amabili si zambitori dupa interactiunea ce tocmai avusese loc cu noi.