Hola, Barcelona! (3)

(continuare)

Luni, 21 august, Eclipsa totală de soare, Crama Freixenet şi Montserrat (mănăstirea şi vortexul energetic planetar)

Pentru ziua de luni, 21 august, fusese programată de agenţia de tursim o excursie opţională care cuprindea vizitarea a două importante obiective turistice: Crama Freixenet (cu degustare de CAVA, o faimoasă şampanie catalană) şi Mănăstirea de pe muntele Monserrat. Avea să fie o zi plină, foarte solicitantă, cu emoţii puternice şi cu multă energie binefăcătoare absorbită de sufletele noastre şi ale tuturor celor prezenţi acolo din toate colţurile lumii, pelerini sau turişti interesaţi de artă şi mai ales de Dumnezeu.

După micul dejun ne-am îmbarcat în autocarul care ne aştepta în faţa hotelului şi, după vreo oră de mers pe şoselele din afara Barcelonei, am ajuns la Crama Freixenet. După un scurt popas în curtea exterioară, unde ne-am amuzat toţi de o maşină de epocă şi două moticiclete vechi, ce fuseseră concepute a arăta precum nişte sticle de şampanie cu rol pur decorativ şi de promovare a mărcii, am fost preluaţi de un ghid al companiei şi invitaţi într-o sala de proiecţie pentru vizionarea unui film documentar despre industria viticolă practicată la Freixenet.

Vizitarea cramei a continuat cu o scurtă trecere în revistă a premiilor şi a întregului palmares obtinut de-a lungul timpului de băutura lor şampanizată, atât de ispititoare, acidulată, uşor dulceagă sau seacă, aromatizată intens şi cu o culoare aurie, inconfundabilă.

Am trecut apoi, consecutiv, dintr-o sală în alta, fiecare dezvăluindu-ne diverse informaţii, postere, prezentări grafice, utilaje vechi, folosite în industria prelucrării strugurilor, modele de sticle şi dopuri de plută speciale pentru şampanie, proces de producţie, butoaie pline, frumos aliniate şi ordonate pe soiuri şi ani de fabricaţie, şi nenumărate stative cu sticle îmbuteliate, depozitate pentru învechirea continutului, unele dintre ele reprezentând chiar rezervele regale, unul din butoaiele decorative ale subsolurilor cramei purtând, pentru posteritate, autografele regelui şi al reginei Spaniei.

Trecerea prin toate încăperile subterane şi prin toate depozitele cramei a presupus şi coborârea a mai multor nivele prin nişte culoare înguste, cu trepte multe si abrupte, ori printr-un labirint de galerii întunecate şi reci, dar cu aer uscat, aerisit şi fără mirosuri dezagreabile. A fost o plimbare plăcută prin pivniţele trecutului, un loc în care industria viticolă modernă şi-a făcut loc cu tehnologie nouă pentru obtinerea unei producţii din ce în ce mai mari şi mai bună calitativ.

La final, ajungând într-o ultimă sală de depozitare, ni s-a spus că ne aflam mult în interiorul muntelui, la o adâncime egală cu cea a unui bloc obişnuit cu 9 nivele (de unde aveam să urcăm spre vârf transportaţi de un trenuleţ special pentru turişti), dar că, totodată, exista şi o ieşire laterală (de siguranţă), ce ducea exact la baza muntelui, la nivelul şoselei pe care noi veniserăm cu autocarul.

Ne-am îmbarcat în trenuleţ şi am urcat în spirală cele 9 nivele spre salonul de recepţie, unde ne-a fost oferit câte un pahar cu şampanie pentru degustare şi unde fiecare şi-a putut cumpăra, ca suvenir, sticle îmbuteliate cu sortimentul de şampanie (Cava) preferat. 

Degustarea vinului şampanizat a animat mai bine energiile grupului nostru, membrii acestuia începând să interacţioneze între ei treptat şi din ce în ce mai mult, crescând uşor vizibil coeziunea şi armonia grupului după această experienţă. Am ciocnit şi noi doi câte un pahar, sărbătorind, astfel, anticipat cu o zi, într-un cadru special, ziua noastră aniversară în care aveam să marcăm trei ani de la... ştim noi! Totodată, era vorba de aceeasi zi de 22 august, zi în care, în urmă cu doi ani, ni se năştea nepoţelul Victoraş, la numai câteva ore după plecarea noastră din Bucureşti exact în călătoria în care aveam să ne găsim Grădina lui Dumnezeu. Deci, aveam motive multe şi importante de sărbătorit!

La fel ca noi, şi ceilalţi membrii ai grupului aveau, desigur, ceva de sărbătorit, căci s-a tot ciocnit şi s-a tot degustat acolo şampanie de mai multe soiuri.

Astfel că plecarea înspre mănăstirea de la Montserrat s-a făcut într-o veselie generală plăcută, relaxată, fără excese, oamenii renunţând puţin câte puţin la individualismul cu care porniseră în călătorie şi comunicând din ce în ce mai mult la nivel de egregor de grup, o tendinţă bună şi reconfortantă în general (atenuând cumva eventualele accente egocentrice pe care unii dintre cei prezenţi păreau a le manifesta, de obicei, în viaţa de zi cu zi).

Armonizarea grupului a fost binevenită, cu atât mai mult cu cât intrarea în Mănăstirea Montserrat necesita un pic de ajutor reciproc dacă ne doream să cuprindem cât mai multe din cele ce erau de văzut acolo.

Pe drum înspre Monserrat, în autocar, au început să apară şi zvonuri diverse în legătură cu atentatul din Barcelona şi cu teroristul urmărit. Unii dintre membrii grupului urmăreau ştirile pe telefoanele mobile, pe internet, iar acestea erau uneori alarmante. Unii primeau telefoane panicate de la familiile rămase în ţară, care erau îngrijorate de ceea ce se transmitea la posturile de televiziune româneşti, aşa că şi eu am simţit că, poate, ar fi bine să trimitem familiei câte un sms în care să le spunem că suntem bine. Am constatat însă că telefonul meu nu avea semnal, pentru că nu trimitea mesajele şi nu apela. Ulterior aveam să ne dăm seama că nu-i activasem serviciul de roming internaţional înainte de plecare. Aşa că ne-am folosit de telefonul lui Adrian pentru a suna în ţară.

Ştirile oficiale carea aveau să ne parvină pe seară, la întoarcerea în hotel, de la televiziunea spaniolă, aveau să ne pună anumite semne de întrebare. Voi reveni asupra subiectului mai târziu.

Apropierea cu autocarul de Muntele Montserrat ne-a adus în faţa ochilor niste vârfuri montane neobişnuite. De obicei crestele munţilor sunt ascuţite, stâncoase, colţuroase şi tăioase. Cele de acolo semănau mai degrabă cu mai multe degete de mâini alăturate şi ridicate spre cer sau ca nişte turnuleţe verticale din rocă rotunjită şi şlefuită, frumos ordonate. Am fost uimiţi să aflăm că drumul până sus, la mănăstirea binecunoscută cu acelaşi nume, poate fi făcut atât pe şosea, cu autocarul, cât şi cu funicularul (telefericul), dar şi cu trenul. Aici trebuie să precizez că trenurile catalane sunt adevărate bijuterii ale transportului public în comun, asemănătoare metroului lor, extrem de bine organizate, programate şi semnalizate, astfel încât oricine se poate decurca să le foloseasca înspre orice direcţie spaniolă/catalană sau chiar spre Franţa (singura graniţă continentală cu Spania), circulând intermitent, la numai 10 minute unul după altul. Noi aveam să ne convingem de asta când am folosit trenul în ultima zi a sejurului pentru a ajunge la... dar să nu anticipez.

Ajunşi în jur de ora 13:00 în parcarea uriaşă a complexului monahal şi turistic Montserrat, Ghidulin ne-a propus ca reîntâlnirea grupului la autocar, pentru întoarcere, sa fie la ora 15:00, între timp urmând ca fiecare să aleagă ce prefera să viziteze: fie împrejurimile, fie mănăstirea, fie o plimbare cu funicularul, fie să servească masa la terasele amenajate în acest sens, fie să contemple, pur şi simplu, priveliştea copleşitor de frumoasă a muntelui atât dinspre înălţimile “degetelor” ridicate spre cer, cât şi înspre valea de unde veniserăm, unde se vedea şoseaua şerpuind printre versanţii acoperiţi de arbuşti pitici, tufe şi copăcei exotici, nu prea înalţi, din soiuri veşnic verzi, specifice zonei mediteraneene.

Noi am ales, înainte de toate, să intrăm în incinta mănăstirii unde ne doream să vedem şi să admirăm frumoasa şi inedita statuie neagră a Fecioarei Maria cu Pruncul, făcătoare de minuni. În interior, însă, ne-am dat seama destul de repede că, pentru a vedea statuia celebră, trebuia să aşteptăm la un rând impresionant de oameni, pelerini şi turişti, a căror intrare era restricţionată la mici grupuleţe intercalate cu pauze de aproximativ 10 minute. Eram uşor descumpăniţi, căci se părea că timpul pe care îl aveam la dispoziţie pană la plecare nu ne era suficient atât pentru a vizita biserica, dar si pentru a sta la rând ca să vedem Madona Neagra. Trebuia să alegem.

Totuşi, Cineva de acolo, de Sus, ne-a ajutat şi am reuşit să facem chiar mai mult decât ne-am propus. Ghidulin a fost inspirat, deloc întâmplător, să ne ofere nouă ajutorul (deşi mai erau şi alţii din grup care şi-ar fi dorit să-l primească)  şi, pentru că el mai văzuse statuia cu alte ocazii,  s-a oferit să stea la rând în locul nostru, cât timp noi vizitam biserica, apoi să ne cedeze locul în rând, pentru a intra la Fecioara Maria. Trebuie să recunoaştem că a fost un ajutor nesperat şi binevenit, pentru care suntem recunoscători, căci mulţi membrii ai grupului s-au simţit nevoiţi să renunţe la a mai sta la rând de teamă că nu vor putea ajunge să intre la timp şi că nici altele nu vor apuca să mai vadă. Ce-i drept, şi noi aveam ceva rezerve că vom reuşi să intrăm şi să ieşim înainte de ora plecării, dar ne-am zis că merită să riscăm.

Aşadar, după ce am vizitat şi contemplat mai întâi biserica-mănăstire Montserrat, în care mulţi pelerini se rugau şi meditau în linişte, cu pioşenie, către Dumnezeu, şi în care, din respect pentru credincioşi, am făcut discret doar vreo câteva fotografii (nu prea clare), ne-am întors la Ghidulin, care ne-a cedat locul la rând, şi am rămas în aşteptare să intrăm şi să vedem statuia sfântă.

Rândul înainta destul de încet, iar timpul părea a trece mult prea repede încât, la un moment dat, chiar ne întrebam dacă nu cumva vom fi nevoiti să abandonăm şi să ne îndreptăm către autocar. Din fericire, la fix 14:14 am ajuns în faţa uşii de intrare la Madona Neagră, grupul anterior fiind închis exact înaintea noastră. În acel moment ne-am liniştit. Ştiam că ajutorul ce ni se oferise fusese optim.

 

 

Când ni s-a permis intrarea, eu am parcurs ca în transă un culoar director şi am urcat ca prin vis scările ce ne duceau înspre pridvorul unde era expusă statuia. Nu cunoşteam dinainte cum era organizată incinta şi mergeam înainte ca în necunoscut, fără să ştim ce aveam să vedem, când şi unde. Cu câteva trepte înainte de a intra în pridvor, am simţit brusc o emoţie atât de puternică încât tot trupul începuse să-mi vibreze în interior, degetele mâinilor să-mi tremure vizibil, iar pielea mi se furnicase toată, foarte vizibil, ca de găină.  Simţeam o aşa stare de evlavie şi smerenie, de parcă aveam s-o vedem pe însăşi Sfânta Fecioară Maria ca fiinţă vie,  în trup de carne însufleţit, chiar acolo, în faţa ochilor noştri, aievea. Adrian mă lăsase pe mine să intru prima, atât din politeţe şi galanterie masculină, cât şi pentru că, având aparatul foto la mine, puteam avea, astfel, vizibilitate maximă şi libertate în mişcare pentru a surprinde câte cadre doream. Aşadar, am fost prima din grupul care a intrat după noi doi.

Am urcat scările şi, după ultima treaptă, aveam să mă regăsesc exact în faţa... Ei.

Am privit-o.... tremuram toată de emoţie.... şi trupul... şi mâinile.... şi sufletul.... ochii mi se înceţoşaseră de emoţie.... şi, după încă o privire către ceea ce-mi părea a fi mai mult decât statuia mult aşteptată...  am simţit că am primit ce aveam de primit... şi m-am retras uşor, tremurând...

Am făcut doar o singură fotografie fără să văd prea bine ce fotografiez.... apoi m-am îndreptat spre scările de coborare din pridvor privind încă o dată înapoi....  făcând încă o fotografie...

Culoarul de ieşire ne-a scos într-o zonă pentru aprins lumânări. Încă tremuram. Îmi frecam palmele una de cealaltă, nevenindu-mi a crede reacţia inexplicabilă a propriului corp. M-am întors cu privirea după Adrian şi, ieşind şi el aproape imediat după mine, i-am redat în două cuvinte trăirile avute. Apoi, nu ştiu de ce, am simţit că este bine să-mi abat atenţia de la emotia aceea, care încă nu se stinsese în interiorul meu, şi am început să fotografiez continuu lumânările aprinse şi icoanele ce împodobeau cei doi pereţi de-o parte şi de alta a culoarului, în timp ce ne îndreptam spre ieşirea dintre zidurile mănăstirii.

Nici acum, când scriu aceste rânduri, nu-mi pot explica ce anume a declanşat atât de brusc trăirea aceea interioară atât de puternică, dar sunt recunoscătoare pentru această trăire uimitoare.

Adrian, fiind mult mai senzitiv, mi-a confirmat prezenţa energiilor foarte intense din întregul ansamblu Montserrat, simţindu-le chiar de la început, de la coborârea din autocar, apoi tot timpul, vortexul existent în acel loc fiind foarte puternic, vibrant, cu energii plăcute, purificatoare, relaxante.

În plus, cu siguranţă, cristalul eteric, despre care am citit că este amplasat în zona subtilă a centrului energetic Monteserrat, emitea intens şi curăţa tot ce trebuia curăţat în oamenii veniţi acolo din toate colţurile lumii, aducând cu ei (şi impregnând locurile în care se aglomerau) amprentele energiilor personale, mai mult sau mai puţin înalte. Echilibrarea era oricum puternică, iar forţa vitala, precum şi starea psihică a celor prezenţi pe platoul Montserrat, aşa cum a simţit Adrian cât am stat acolo, tindeau spre cote maxime. În altă conjunctură, într-o altă locaţie, poate că nici noi n-am fi avut răbdarea necesară să stăm înţepeniţi în rândul acela mare de oameni, mai mult de o oră, timp în care mulţimea vorbea, gesticula, îşi împărtăşea impresii şi făcea fotografii, creând un zumzet continuu, ce ar fi putut deveni cel puţin obositor, dacă nu stresant sau iritant.

În aceeaşi zi, de 21 august, în paralel cu trecerea noastră prin Montserrat, într-o altă parte a lumii, pe un alt continent, oamenii urmăreau cu interes şi entuziasm deosebitul fenomen astrologic, respectiv, eclipsa totală de soare. Uimitoarele efecte ale acestei eclipse se adaugă valului de influenţe şi provocări ce se vor abate asupra umanităţii în acest prezent etern, cu rolul de a o înălţa încă o treaptă spre un alt nivel al evoluţiei, unul în care fiecare se va regăsi în realitatea manifestată conform propriilor alegeri.

La ieşirea în curtea interioară a mănăstirii parcă timpul s-a oprit în loc. Soarele strălucea încântător deasupra noastră, luminând plăcut culmile rotunjite ale muntelui, precum şi zidurile de piatră şi cărămidă roşie, bogat ornamentate, ale lăcaşului de cult, în timp ce oamenii, credincioşi sau doar turişti iubitori de artă şi de frumos, treceau de colo-colo făcând poze, admirând priveliştea şi bucurându-se de prilejul acela extraordinar de a fi acolo, în acel loc sacru deosebit, nu numai al Cataloniei, ci al întregii planete.

Am făcut şi noi mai multe fotografii în curtea aceea însorită si binecuvântată, dorind a avea mai multe imagini prin care ulterior să refacem conexiunea mult mai uşor cu atmosfera şi cu energiile plăcute de acolo, dar şi cu trăirile din fata Fecioarei Maria, cea pe care deseori o invocăm în rugăciunile noastre, chemând-o să ne asiste şi să ne ajute, să ne asigure protecţie şi sprijin, atât nouă, cât şi întregii umanităţi atât de încercată în ultimul timp.

Îndreptându-ne spre zona unde ne aştepta autocarul, ne-am oprit şi în singurul magazin de suveniruri, apărut înaintea noastră aproape ca din senin, căci altfel n-am mai fi avut timp să-l mai căutăm, de unde am putut lua cu noi o reprezentare miniaturala a statuii pe care tocmai o văzusem, pentru o reconexiune ulterioară mai facilă cu acele locuri şi trăiri personale. Era încă un dar nesperat.

Ne-am grăbit apoi înspre parcare, ajungând exact cu un minut înainte de ora 15:00, ora plecării, fiind ultimii urcaţi în autocar. Nu doar că reuşisem să fim punctuali, dar aveam sufletele mulţumite că văzusem tot ceea ce ne dorisem să vedem şi înţelegând că tot ceea ce ni se întâmplase acolo avea un rost şi un mesaj pentru noi. Fiecare clipă trăită acolo a purtat amprenta dorinţei noastre de conexiune cu sacralitatea locului şi cu energiile puternice, vibrante şi înălţătoare din centrul vortexului Montserrat.

Am coborât serpentinele muntelui privind înapoi, fotografiind şi sperând că vom reveni cândva în acele locuri frumoase, poate în alte condiţii, fără grup şi fără limitari de timp, astfel încât să putem explora şi împrejurimile mănăstirii, iar pelerinajul prin faţa Fecioarei să fie cât mai relaxat şi conştient, nu lipsit de emoţii, ci încărcat de recunoştinţă şi apreciere pentru grija Ei maternă şi iubitoare cu care ne învăluie pe toţi din Înaltele Ceruri.

 

 

Întoarcerea la hotel ne-a prilejuit aflarea noutăţilor şi detaliilor privind atentatul produs în 17 august pe cel mai mare bulevard pietonal turistic al Barcelonei, La Rambla. Teroristul care fusese dat în urmărire generală fusese izolat şi apoi împuşcat pe o culme lină a unui deal cultivat cu podgorii întinse, chiar în apropierea şoselei pe care autocarul nostru rulase în cursul dimineţii. Mai mult decât atât, fuseseră arestaţi alţi patru terorişti islamici, membrii unei reţele ce planifica de multă vreme atacuri cu bombe la câteva obiective turistice foarte frecventate, printre care şi Sagrada Familia, pe unde trecuserăm şi noi.

Înainte de culcare, cu ajutorul fiinţelor luminoase, divine, invocate în timpul meditaţiei pe care am făcut-o împreună, am scăldat în Lumina aurie întreaga Catalonie, oamenii şi instituţiile ei, şi am chemat pacea şi liniştea pe deasupra tuturor. Energiile acelei zile deosebite au ancorat demersul nostru. 

Acum, când citiţi aceste rânduri, cu siguranţă ştiţi deja toate amănuntele acestei acţiuni teroriste şi modul dezamorsării ei, însă noi, atunci, primeam vestile treptat, doar seara, când ne întorceam în hotel şi porneam televizorul, şi nu puteam decât spera că situaţia nu va fi escaladată şi că nimeni nu va mai avea de suferit în continuare. Din fericire, lucrurile s-au calmat şi ne-am petrecut vacanţa fără nici un incident neplăcut.

(va urma)

Din Grădina lui Dumnezeu: 28.08.2017

***