Hola, Barcelona! (2)

(continuare)

Duminică, 20 august, luăm pulsul oraşului (la Rambla) şi vizităm primele obiective turistice

A doua zi dimineaţa, duminică, 20 august, aveam să ne reunim cu grupul sub directa îndrumare a lui Ghidulin. Ca o cloşcă ce-şi adună puii pe lângă ea, şi el ne-a adunat pe toţi, după micul dejun, în holul cel mare de la recepţia hotelului şi am plecat la o plimbare prin centrul Barcelonei. Străzile şi bulevardele încă erau pustii la ora aceea matinală (şi chiar mai târziu), totuşi, mult prea pustii, aşa cum am apreciat noi, pentru un asemenea oraş turistic important care, într-o conjunctură obişnuită, fără evenimentele teroriste respective, ar fi fost aglomerat ca un muşuroi de furnici.

Simţeam compasiune şi ştiam că oraşul era atât de liniştit şi de aerisit în urma a ceea ce se întâmplase, precum şi faptul că starea de precauţie, atât a rezidenţilor Barceloniei, cât şi a turiştilor, în general, era firească şi de înţeles. Noi am apreciat liniştea şi pustietatea aceea a oraşului, precum şi energiile pe care le-am simtit a fi declanşate în oameni în urma atentatului, respectiv, acea comuniune colectivă în faţa pericolului, efuziunea şi apropierea sufletească produsă de o anumită conştientizare, mai presus de grijile de zi cu zi, determinată de scoaterea bruscă din filmul obişnuit al vieţii, din rolurile şi rutina cu care se identificaseră şi prin declanşarea acelor resorturi umane interioare ce invitau la bunăvoinţă, înţelegere, toleranţă, răbdare şi amabilitate. Turiştii nu mai erau pentru localnici “lupul cel rău” şi nici subiect al respingerii colective locale, ci, dimpotrivă, împreună cu ei, barcelonezii au făcut front comun uman, la nivel de suflete, împotriva terorismului planetar, împotriva restricţionării sau interdicţiei liberului arbitru şi ale libertăţilor de orice fel, împotriva condiţionării şi limitării, deci, împotriva tuturor acelora care, prin negativitate şi violenţă, intervin arbitrar şi brutal în destinele omenirii.

Programul zilei de duminică se anunţa interesant, Ghidulin propunându-ne mai întâi o incursiune prin parcul Güell, cel proiectat de Gaudi, în mijlocul căruia se regăseau câteva obiective turistice ce puteau fi vizitate de cei care doreau, printre care şi casa în care a locuit însuşi Gaudi (oferită cadou acestuia de proprietarul terenului pe care a fost amenajat excentricul parc), dar şi frumoasa terasă cu forme rotunjite şi cu turnul alăturat, frumos decorate cu mozaic colorat, smălţuit, proiectate tot de marele artist. Ulterior, celor care doreau să rămână cu grupul li s-a propus o plimbare prin Cartierul Gotic şi pe faimoasa zonă pietonală La Rambla (cea în căpatul căreia s-a produs atentatul), după care aveam să servim masa de prânz, fiecare unde prefera.

Aşadar, am început periplul zilei cu Parcul Güell, la care am ajuns cu metrolul barcelonez, foarte bine organizat şi semnalizat, uşor de înţeles şi de orientat. Parcul a fost amenajat pe toată întinderea unui deal înalt, amplasat într-o parte a oraşului, astfel că, odata ajunşi sus, pe vârful colinei, o minunată perspectivă s-a deschis în faţa noastră, admirând încântaţi nu numai frumuseţea citadelei, cât şi împrejurimile deluroase şi muntoase care o împrejmuiesc. Castele şi vestigii vechi, case mari, nobiliare, cu terase frumos împodobite cu flori luxuriante şi palmieri, ansamble de blocuri şi lanturi hoteliere elegante conturau o imagine romantică, specific mediteraneeană, cu aer de vacanţă şi relaxare.

În ciuda faptului ca toţi cunosteam anumite detalii despre parcul lui Gaudi, acesta a reuşit, totuşi, să ne surprindă pe mulţi când am văzut cu ochii noştri măreţia şi ineditul amenajărilor de piatră, podurile suspendate pe deasupra aleilor, grotele şi pasajele uimitoare, locurile de odihnă din piatră, aleile şerpuite printre palmieri şi plante uriaşe, cum numai în poveşti am putea crede că le-am mai putea regăsi.

Mai multe din obiectivele turistice pe care le-am văzut în Barcelona erau deja cunoscute de toţi membrii grupului prin prisma bagajului propriu de cunoştinţe asimilate din viaţă, din şcoală, din mass-media, de pe internet, însă nimic din ceea ce ştii nu te scuteşte de trăirea unor anumite emoţii atunci când te afli efectiv acolo, în faţa lor, atingând pietrele, inspirând aerul acela sărat, briza mediteraneeană de la umbra pomilor exotici de pe lângă monumente, călcând pavajul acela învechit de ani şi admirând lumina şi umbrele răsfrânte în soare de pe zidurile încărcate de istorie ori de pe ornamentele şi decoraţiunile de pe faţade, turnuri sau terase.

Orice informaţii, conexiuni, cunoaştere şi experienţe obţinute prin internet nu pot egala şi/sau înlocui adevărata experienţă trăită acolo, în locul potrivit ei, cu trup şi suflet deodată, simţind realitatea cu toată fiinţa, percepând energii, adevăruri, lumini şi umbre, prin toate simţurile fizice şi subtile, integrând toate variabilele de conjunctură, vreme, companie, anotimp şi altele într-un tablou unic, irepetabil exact cu aceleaşi nuante, cu aceleaşi emoţii, cu acelaşi impact.

Pe aleile parcului se auzeau acorduri de muzică de relaxare, în stil clasic, dovedindu-se a fi o interpretare plăcută la ţambal de către o interpretă ce-şi promova CD-urile în acel spaţiu public generos, iar ceva mai departe, de-a lungul aleii ce înconjura casa lui Gaudi, artişti plastici îşi expuneau lucrările în ulei sau acuarelă, gravurile ori diversele reprezentari grafice în faţa turiştilor amatori de suveniruri. Şi noi am plecat spre Barcelona cu acest gând, respectiv, să găsim un tablou potrivit cu interiorul camerei noastre, unul care să reflecte atmosfera de vacanţă, eleganţa Barcelonei şi aerul exotic al Mediteranei, dar nu l-am gasit acolo pe cel potrivit nouă.

Aşa că am ales să vizităm casa lui Gaudi, exteriorul acesteia fiind foarte plăcut şi fiind intrigaţi de detaliile oferite de Ghidulin cu privire la mobilierul din interior, acesta fiind conceput tot de însuşi Gaudi într-un mod interesant, ergonomic, respectând liniile arcuite şi poziţiile fireşti ale corpului uman şi integrând în compoziţie diverse elemente din natură. După cum vă spuneam în însemnarea anterioara, în incinta micului pavilion închis al casei, la etaj, am văzut şi macheta catedralei Sagrada Familia (aşa cum a gândit-o Gaudi în varianta ei finalizată), care ne prezenta un edificiu un pic diferit faţă de ceea ce am văzut cu ochii noştri, cu ocazia turului oraşului şi faţă de ceea ce se preconizează a se construi în continuare până în 2026, când este estimată finalizarea.

Pentru că se apropia ora prânzului şi pentru că vizitarea terasei gaudiene, cea placată cu mozaic smălţuit, se făcea numai cu programare dinainte, unii membrii ai grupului şi-au cumpărat bilete de vizitare a acesteia pentru ultima zi a sejurului, zi liberă pentru petrecut în funcţie de preferinţe, apoi am plecat spre metrou pentru a ne îndrepta spre artera pietonală turistică centrală, binecunoscuta La Rambla, dar si spre aşa-numitul Cartier Gotic al Barcelonei.

La Rambla  era aproape pustie la ora aceea, surprinzător faţă de ceea ce ne aşteptam să vedem, conform celor povestite de Ghidulin. Pe noi doi ne-a bucurat liniştea şi spaţiul acela liber şi aerisit, având ocazia să observăm, astfel, mult mai uşor, decoraţiunile clădirilor înşirate de-o parte şi de alta ale arterei, dar şi să ne lăsăm mângâiaţi, în pas de plimbare, de umbrele răcoritoare şi plăcute, ca nişte vitralii verzi din smarald, ale coroanelor bogate de platani înalţi ce străjuiau trotuarele. O minunăţie de arbori, cu trunchiuri a căror coajă tricoloră, în nuanţe de ocru-galben, maron şi verde-olive, era ea însăşi un decor extraordinar de plăcut pentru ochii turiştilor dornici de frumos.

Multele magazine cu suveniruri ne-au ispitit cu interioare bogate, pline cu o mulţime de nimicuri reprezentând simbolurile Barceloniei şi ale Cataloniei, iar pe zona pietonală centrală stăteau aliniate şevaletele pline cu opere ale artiştilor plastici de tot felul, oferind, de asemenea, suveniruri frumoase.

Spre marea piaţă din capătul Ramblei, locul unde se produsese atentatul, am evitat să ne îndreptăm. Se simţea într-acolo o energie tulbure, grea, dramatică, în care nu ne doream să ne imbăiem. Am preferat, în schimb, să admirăm îndelungat arhitectura veche a clădirilor din cartierul gotic al Barcelonei, cu balcoane cochete, cu ziduri pictate şi ferestre ornamentate de flori şi basoreliefuri elegante.

Tot plimbându-ne şi admirând şirurile de picturi şi acuarele expuse printre caricaturi şi portrete executate “la minut” de artiştii pricepuţi, ne-a atras atentia o imagine idilică a unei terase înflorite la malul mării, surprinsă într-un mic tablou care se apropia de ceea ce ne doream şi pe care aveam să-l cumpărăm mai târziu, după mai multe plimbări şi căutări printre tarabele şi expozitiile străzii. Nu mică ne-a fost mirarea când, revenind, dorind să aflăm detalii despre cocheta pictură, a ieşit din spatele stativului expoziţional un omuleţ mic şi îndesat, cu ochelarii pe frunte şi cu o pipă uriaşă în mână, privindu-ne prin nişte ochi mici şi oblici şi zâmbindu-ne oarecum complice şi amabil. Era însuşi Unchiul lui Cheng şi Peng (cititorii noştri fideli ştiu cine sunt Cheng şi Peng, iar cei care nu ştiu pot afla căutând informaţia printre primele paragrafe ale textului de aici, http://ingradinaluidumnezeu.blogspot.ro/2016/11/durerile-facerii-din-travaliul.html).

I-am spus că ne doream acel tablou, iar el s-a arătat atat de entuziasmat şi bucuros încât a scos şi ne-a înmânat de pe sub o masă un teanc de foi A4 pe care erau xeroxate nişte articole de ziar în care se scria despre el, artistul asiatic, marele maestru în pictură. I-am lăudat şi noi picturile expuse, i-am achitat tabloul ales şi, când să plecăm, ne-a întrebat dacă dorim să ni-l semneze. Am fost încântaţi de idee şi l-am lăsat să ne dea un autograf pe chenarul alb (passepartout) cu rol de ramă a tabloului, apoi ne-am îndepărtat bucuroşi. Dar nici n-am făcut câţiva paşi şi mie mi-a venit ideea de a face şi o poză cu el. Aşa, ca amintire. Ne-am întors, i-am cerut permisiunea de a-l fotografia, iar el nu numai că a fost de acord, ci, plin de recunoştinţă, l-a invitat şi pe Adrian alături, pentru o şi mai frumoasă şi exotică amintire. Am plecat apoi mai departe zâmbind şi glumind pe seama Unchiului, exact cum ar fi făcut cei doi chinezi Cheng şi Peng după ce l-ar fi regăsit pe unchiul lor undeva, aiurea, prin lume, după o foarte-foarte îndelungată vreme fără veşti de la el.

Foarte frumos a povestit şi Adrian zilele trecute, în avans faţă de acest jurnal, într-o scurtă însemnare poetică pe facebook,  despre momentul acesta, al întâlnirii cu Unchiul, pe care o voi reda integral mai jos, atât pentru forma frumoasă în care el a folosit cuvintele, cât şi pentru detaliile în plus care completează imaginea de ansamblu. 

„Crâmpeie de călătorie

Ne aflam pe bulevardul La Rambla. Era plin de lume şi ne gândeam că părea să fie o altă realitate faţă de cea cu câteva zile în urmă. Drama a lăsat loc culorii şi explorării. Printre tarabe şi magazine vedem o zonă în care erau artişti, inclusiv pictori. Unii dintre ei făceau portrete celor doritori, în care exagerau anumite trăsături ale fetei pentru a da o notă distinctivă. Alţii aveau o mică expoziţie din picturile lor pentru a-i atrage pe cei interesaţi. Toţi stăteau în faţă, promovându-şi lucrările.

La un moment dat, vedem o pictură care ne-a plăcut. Viu colorată, cu aer romantic, înfăţişa o casă cu terasa pe malul mării. M-am gândit că exprima exact un aspect al nostru, doritor de un loc stabil, dar şi de explorare. Am admirat câteva momente pictura şi ne-am uitat şi la celelalte, dar aceasta ne atrăgea cel mai mult. Apoi, am zis să mergem mai departe, să mai vedem şi altele şi, dacă vom considera aşa, să ne întoarcem şi să vedem dacă o putem cumpăra.

Ne-am lăsat duşi de fluxul mulţimii de turişti din toate colţurile lumii, admirând însă şi clădirile în stil vechi din jur, palmierii din pieţele de pe străzile laterale, aerul boem.

La întoarcere, discutând între noi, ne-am hotărât să cumpărăm acea pictură. Îmi dau seama însă că, spre deosebire de ceilalţi pictori şi portretişti, al nostru nu stătea în faţă, să îşi promoveze lucrările. Nu îmi aminteam să îl fi văzut... Ajungem la expoziţia lui şi, într-adevar, nu era acolo. Mă uit în spatele panoului cu picturi şi văd un moş asiatic, cu barbă lungă, având o mică măsuţă unde citea ceva, fumând dintr-o pipă uriaşă. Părea din altă lume.

Îl intreb de preţ şi, când află ce pictură doream, îmi spune unul chiar mai mic decât cel afişat. Era detaşat, deschis şi vesel. Când îi spun că da, doream să o cumpărăm, îmi arată o foaie de ziar ce părea mai veche. Era o poză cu el într-un articol în care era promovat un eveniment la care ţinea un curs de pictură tradiţională chineză.

Ne ambalează lucrarea şi mă întreaba dacă doresc să o semneze. Desigur că am fost de acord şi am observat amuzati că o aşa semnătură era o pictură în sine.

Ne despărţim zâmbind şi mergem mai departe pe La Rambla. Brusc, Liliana îmi spune să ne întoarcem să facem o poză cu el. Imediat suntem înapoi şi iese bucuros din spatele panoului, unde se pitise. Poza o să o includem în jurnalul de călătorie de pe blog-ul Grădinii.
Am admirat mereu curgerea şi armonia contrastelor, iar acele momente magice dintr-o întâmplare ce poate părea banală în ochii altor oameni, cu artişti asiatici pe un bulevard catalan într-o ţară de limbă romanică, le vedem de fiecare dată vii când contemplăm pictura misteriosului artist. Picturile nu au naţionalitate. Ele sunt expresiile sufletului.”

Plimbarea noastră a mai continuat un timp prin împrejurimile Ramblei, pe străduţele înguste şi romantice ale Cartierului Gotic, cartier bogat ornamentat cu balcoane şi felinare din fier forjat, cu desene şi basoreliefuri exterioare, cu flori şi cu steaguri, chiar cu nenumărate steaguri reprezentând drapelul catalan, dar şi multe cu mesajul “si”, acesta fiind răspunsul şi declaraţia publică a locuitorilor faţă de opţiunea de desprindere/menţinere a regiunii Catalania din/în teritoriul administrativ al Spaniei şi faţă de proclamarea acesteia ca stat independent şi autonom complet faţă de Spania. Vom vedea în viitorul foarte apropiat ce se va întâmpla în acest sens, având în vedere ca oficialităţile Spaniei se opun unui astfel de referendum şi, probabil, iau măsuri de blocare a unui asemenea demers.

După multele ore de cutreierat, fiind plecaţi de dimineaţă devreme, şi pentru că orele prânzului îşi cereau drepturile culinare, am decis că venise timpul unei pauze, aşa că ne-am desprins de grup (care a ales să ajungă mai întâi la marea Catedrală Gotica “La Seu” şi am ales o terasă din multitudinea de terase aflate în incinta Pieţei Garibaldi, o piaţetă largă din curtea unui ansamblu de clădiri aşezate de jur-împrejurul ei, cu o fântână arteziană frumoasă în mijloc şi nenumăraţi palmieri înalţi peste tot.

Din meniul foarte bine documentat cu fotografii, pentru ca turistul străin să recunoască uşor toate felurile de mâncare prezentate în listele traduse în mai multe limbi (engleză, franceză, germană şi italiană), am ales să servim ceva tradiţional spaniol, respectiv, paella (un soi de pilaf gustos, condimentat, colorat cu şofran în galben-portocaliu şi asezonat cu diverse  mixuri, cele mai multe cu fructe de mare, creveţi şi scoici sau alte diferite feluri de carne şi, din fericire, chiar şi cu legume gratinate.

Paella este servită fierbinte, direct în tăvile metalice, rotunjite, în care este gătită în cuptoare, fapt care a transformat momentul prânzului într-o adevărată aventură a papilelor noastre gustative. Peripeţiile acestora s-au mai atenuat şi au încetat abia după stingerea incendiului cu ceva băutură rece, cu spumă ori cu gheaţă şi lămâie, după preferinţă.

După ce anumite celule şi molecule ale organismului nostru şi-au primit necesarul de calorii, nutrienţi şi vitamine, dar şi după hidratarea de bună-cuviinţă, corespunzătoare, ne-am hotărât să ne facem “la siesta” printr-o plimbare relaxată spre port, unde puteam vizita Acvariul. Eram singuri, fără grup, în consecinţă aveam libertate de decizie, după inspiraţia de moment.

Duminica aceea a fost o zi extraordinar de frumoasă, ca toate celelalte, de altfel, cu o temperatură relaxată, în jur de 28-30 de grade, care nouă ni s-a părut a fi foarte plăcută după perioada caniculară prin care trecusem în România înainte de plecare, cu temperaturi de peste 38 de grade.

Ne-am plimbat agale, ţinându-ne de mână, admirând şi fotografiind în jur şi savurând libertatea aceea de vacanţă, aerul cosmopolit al portului, priveliştea romantică a ambarcaţiunilor aliniate frumos pe lângă docuri şi lăsându-ne mângâiaţi de soarele strălucitor, dar blând, de sfârşit de august mediteraneean. A fost încântător! Ne-am simţit ca doi copii eliberaţi de orice constrângere, de lecţii, de griji, de teme şi examene, bucuroşi de vacanţa mare, care se aventurau curajoşi în necunoscutul din calea lor, curioşi să-l descopere şi să-i trăiască experienţa din plin. La vida e loca!

Am trecut pe lângă Columna lui Columb, “descoperitorul” celor două Americi, şi i-am admirat detaliile ornamentale în timp ce traversam trecerile de pietoni, una după alta, ocolind sensul giratoriu al pieţei spre direcţia Acvariului.

În clădirea Acvariului am descoperit, printre alte atracţii interesante, Tunelul acvatic, o amenajare specială pentru turişti pe sub apă, care ne-a permis să observăm peste tot în jurul nostru cum înotau tot felul de peşti, mai mari şi mai mici, pisici de mare fantomatice şi rechini coltoşi în habitate spectaculoase, reproduse după cadrul lor natural şi bine întreţinute.  Ieşirea din spaţiul expoziţional acvatic ne-a condus direct înspre magazinul de suveniruri adiacent, aşa cum se întâmplă în mai toate obiectivele turistice din străinătate, acesta fiind un bun subterfugiu pentru promovarea comerţului local în strânsă legătura cu turismul promovat.

Afară, dorindu-ne să plecăm şi de acolo cu o amintire frumoasă a portului, surprinsă în imagini, dar negăsind nici un suport pe care să punem aparatul foto pregătit cu temporizarea pe declanşator, am solicitat ajutorul unor turişti englezi pentru o fotografie cu mine şi cu Adrian, împreună.  Solicitarea ne-a fost acceptată imediat de către un tânăr, iar gestul a fost făcut cu mare amabilitate şi umor, tânărul glumind cu noi aşa cum făcuse înainte şi cu soţia/prietena lui, numărând şi zâmbind ghiduş către noi “Atencion, 1, 2, 3....” şi făcându-ne şi pe noi să zâmbim, amuzaţi de entuziasmul lui surprinzător. Comprendos? Adrian s-a oferit să le întoarcă serviciul şi le-a făcut şi lor o poză împreună, moment surprins de mine într-o fotografie personală, menită să ne păstreze mai bine în memorie felul atât de plăcut şi haios în care am interacţionat reciproc.

 

 

Întorcându-ne dinspre Acvariu spre centru pe acelaşi traseu, ne-am gândit să mergem şi noi să vedem Catedrala Gotica “La Seu”, cea către care se îndreptase mai înainte grupul nostru condus de Ghidulin. Această catedrală străjuieşte de la înălţime o piată mare, pe de-o parte flancată de zidurile rotunjite ale unui fel de cetate, iar, pe de altă parte, de zidurile unui alt muzeu de artă reprezentativă gaudiană.

Ne-am plimbat agale de-a lungul esplanadei cu ochii aţintiţi pe turnuleţele atât de decorate ale catedralei cu statuete şi basoreliefuri ornamentale bogate. Piaţa era plină de turişti care se plimbau frumos de colo-colo, ca şi noi, fotografiind şi savurând plăcerea de a fi acolo, într-o zi atât de plăcută pentru plimbare, bucurându-se unii de alţii şi toţi laolaltă de frumuseţea unui oraş extraordinar, încărcat în atracţii turistice. Am văzut tineri şi bătrâni, “Hombres”, “Madonas” şi “Muchachios”, copii de toate vârstele, bebeluşi purtaţi în braţe sau în cărucioare (chiar foarte multi bebeluşi am văzut în aceasta călătorie; în avionul cu care am sosit au fost câteva cărucioare cu bebei, iar în avionul de întoarcere, de asemenea, ne-am jucat tot drumul cu o fetiţă drăgălaşă de până într-un an, ea fiind ţinută în braţe de părinţii ei chiar pe locurile din faţa noastră), îndrăgostiţi îmbrăţişându-se şi sărutându-se în văzul tuturor, nepăsători la privirile celor din jur, ca şi cum nimeni nu mai era acolo în afara lor, aşa cum sunt toţi îndrăgostiţii lumii, doar ei şi numai ei, ei cu iubirea lor în lumea lor şi atât, iar dincolo de toţi, de pe deasupra lor şi a noastră, a tuturor, un cer curat, senin, de un albastru inefabil, ce ne îmbraţişa odată cu razele blânde şi vesele ale soarelui, în acord cu starea noastră de spirit şi, probabil, a celor mai mulţi dintre turiştii prezenţi.

De acolo, încărcaţi cu energia aceea pe care o simteam izvorâtă cumva din sacralitatea Catedralei monumentale, dar şi din atmosfera de vacanţă, relaxare şi pace a plimbărilor turiştilor prin spaţiul acela deschis şi însorit, ne-am îndreptat spre hotel.

În cameră ajunşi, am pornit televizorul şi am ales unul din posturile spaniole de ştiri pentru a afla noutăti legate de atentat. Trebuia să fim informaţi şi precauţi. Precauciones. Teroristul care lăsase în urma lui atâtea victime reuşise să scape de poliţişti şi era dat în urmărire generală. Se cunoşteau semnalmentele lui, iar ultimele ştiri spuneau că ar fi fost văzut alergând printre podgoriile întinse pe unul din dealurile din jurul Barcelonei, iar poliţia era în alertă, patrula pe străzi sau supraveghea zonele mai susceptibile riscului, cele cu mai mari aglomerări umane, precum obiectivele turistice, pieţele şi marile intersecţii. Şi noi văzusem în plimbarea noastră din ziua aceea (şi ulterior) grupuleţe a câte doi-trei-patru politişti amplasaţi în mai multe puncte ale oraşului.

După cină, un dus reconfortant şi o rugăciune înainte de somn, am stins luminile ca să ne odihnim pentru ceea ce aveam să întâmpinăm în ziua următoare. O zi puternic vibrantă, cu energii foarte mari, generate sau influentate de eclipsa totală de soare din 21 august 2017, vizibilă mai ales de pe teritoriul Statelor Unite, dar ale cărei efecte subtile au fost resimţite pe toată planeta de oamenii mai mult sau mai puţin senzitivi. O eclipsă ale cărei amprente le vom resimţi toţi din ce în ce mai mult şi pe care le vom conştientiza mult mai evident după recunoaşterea schimbărilor şi transformărilor mondiale  şi individuale ce vor urma.

(va urma)

Din Grădina lui Dumnezeu: 27.08.2017

***