Hola, Barcelona! (4)

(continuare)

Marti, 22 august – Muzeul Dali, din Figueres, Călătorie în timp prin Girona

Pentru ziua de marţi, agenţia de turism inclusese în pachetul oferit încă o excursie opţională, care avea să ne poarte prin două orăşele reprezentative ale Cataloniei, ale istoriei, artei şi culturii spaniole, în general.

Ca şi în ziua precedentă, grupul s-a reunit la ora 9:00 dimineaţa, în faţa hotelului, după micul dejun, şi, împreună cu Ghidulin, ne-am îmbarcat în autocarul care ne aştepta.

Nici nu ştiu când au trecut cele două ore de mers din Barcelona înspre Figueres. Ghidulin ne-a captat atenţia cu un întreg scenariu de călătorie, cu poezii şi melodii vechi, cu glume şi bancuri potrivite cu locurile vizitate şi cu specificul acestora (în ziua precedentă, cu ocazia vizitei la Crama Freixenet, ne spusese pe drum o mulţime de glume legate de vin şi vitucultură), dar şi tot felul de informaţii interesante despre istoria şi picanteriile orăşelul natal al celui care avea să impresioneze o lume întreagă, atât cu operele sale de un absurd incomparabil şi indescriptibil, cât şi cu propria-i personalitate, un personaj care, dacă n-ar fi existat şi trăit aievea pe pământ, probabil că nici măcar n-ar fi putut fi imaginat între coperţile unei cărţi. Aşa cum, probabil, v-aţi dat seama deja, este vorba de Salvador Dali.

Nu voi intra în detaliile istorice şi biografice ale acestui artist ciudat (pe care le puteţi găsi pe internet la o simplă căutare) şi nici în prea multe descrieri ale muzeului şi a ceea ce am văzut acolo, fotografiile de atmosferă făcute de noi vorbind de la sine. Vă vom spune, în schimb, ce am simţit noi vizitând şi privind exponatele.

Eram curioşi. Numele lui Dali şi notorietatea artei sale poate intriga pe oricine, cu atât mai mult pe noi, amândoi având o mare curiozitate exploratorie şi dorindu-ne să aflăm cele ce sunt dincolo de aparenţele imediate ale realităţii din faţa ochilor noştri. Ne întrebam: ce-l poate face oare pe un om să se poarte atât de excrentric, până la extrem, atât de absurd, frizând nebunia, atât de deplasat faţă de orice cutumă a vremii, faţă de bunul simţ, faţă de o normalitate convenţională a umanităţii, dincolo de orice închipuire? Obsesiile lui, patologia sa comportamentală, expresivitatea sa bolnăvicioasă, fricile şi idiosincrasiile exaltate l-au transformat într-un geniu nu numai al epocii sale, ci al tuturor celor ce aveau să vină, lumea considerându-l astfel exact datorită modului său de expresie atat de bizar, dar, mai ales şocant şi sugestiv, totodată, în care îşi oglindea pe pânză lumea iluzorie a minţii lui, susceptibil bolnavă.

Adrian a fost de părere că planul astral, haotic, deformat, halucinat, uneori grotesc, oglinda a subconştientului colectiv, aşa cum, se pare, a fost perceput de Dali, a fost cel redat de el într-un mod atât de surprinzător, în culori, semne şi forme ce par uneori fără noimă, fără sens. Picturile sale sugerează instantanee ale unor vise lucide.

Era Dali nebun? Nu ştim, poate că da. Sau poate că nu. Poate că, trăind deodată sau intermitent în două planuri paralele, fizic şi astral, şi neavând la vremea aceea, cel mai probabil, repere intelectuale şi explicaţii a ceea ce i se înfăţişau inaintea ochilor (şi, poate, chiar în el însuşi), avea să-şi asume acea nebunie excentrică, artistică, puternic egocentrică, dusă până la absurd, (să ne amintim numai şi numai un singur exemplu semnificativ, şi anume modul în care atrăgea atenţia lumii asupra sa când mergea pe stradă, purtand cu el permanent un clopoţel şi sunând din el din când în când, atunci când i se părea că oamenii manifestau tendinţa de a nu-l observa, ignora sau ocoli).

Muzeul însuşi este propria sa creaţie, amenajat şi împodobit de Dali chiar pe timpul vieţii sale, pentru a fi sigur că va fi înscris în filele posterităţii şi că lumea, artistică sau doar dornică de curiozităţi mondene, îi va rosti numele şi îi va urmări, cu sau fără admiraţie, exponatele.

Clădirea i-a fost, de altfel, şi refugiu spre sfârşitul vieţii, Dali locuind în muzeul său pe care îl amenajase între zidurile fostului teatru local, pe care îl cumpărase special pentru propriile sale proiecte artistice şocante.

Chiar din afara zidurilor, aşteptând la rând să cumpărăm biletele de intrare, am putut constata primele ciudăţenii decorative ale clădirii, dintre care le-am fotografiat pe cele mai absurde, al căror rol ornamental era, după părerea noastră, exact precum “nuca în perete”. Scafandri între siluete cu cavitatea toracică goală, balerini cu pâini pe cap, un om cu un ou în loc de cap şi cu o întreagă compoziţie statuară în loc de coastele lui expuse la vedere, nenumărate alte ouă uriaşe care împânzeau acoperişul şi furnicile repetitive sunt doar câteva din formele arhitecturale create după imaginaţia şi directivele geniului. 

Rândul la bilete a fost destul de mare şi a fost nevoie de mai mult de o jumătate de oră ca să putem intra. Cât timp am stat afară, nu numai că am privit uimiţi şi contrariaţi decoraţiunile abstracte ale edificiului, ci am ascultat şi muzica interpretată la chitară şi vocal de un cântăreţ local care îşi promova şi el opera înregistrată pe CD-uri, un fel de country cu accente spaniole.

Şi, pentru că atmosfera de acolo ni s-a părut a fi, la un moment dat, destul de gălăgioasă şi obositoare, am ales să ne desprindem un timp de grup (unii membri ne-au luat exemplul, în timp ce alţii au rămas la rând, să ne aştepte) şi să vizităm catedrala Sfantul Petru, situată chiar în proximitatea muzeului, ale cărei ziduri, turnuri şi ferestre erau mult mai impresionante şi mai armonioase, după gustul nostru. Construită în stil gotic, are puţine decoraţiuni exterioare, însă linia arhitecturală invită la descoperirea celei interioare.

Acum, după ce ştim ce-am văzut şi ce impresie ne-a lăsat muzeul, putem spune că timpul petrecut în interiorul catedralei a fost mult superior calitativ decât cel petrecut prin holurile şi sălile cu exponatele lui Dali. Chiar şi atunci, de altfel, am simţit că este aşa, motiv pentru care, după ieşirea din muzeul aglomerat ca dintr-un muşuroi cu furnici, am mai intrat odată şi ne-am încărcat din plin cu energia aceea sacră a interiorului monumental, decorat cu statui impresionante atât ale Sfântului Petru, cât şi ale Fecioarei Maria.

Intrarea în interiorul catedralei a fost, pentru noi, în mod sincron, la ora 11:33. Fotografiile au surprins într-o oarecare măsură atmosfera de reculegere şi rugăciune, în linişte şi introspecţie pioasă.

Ne-am aşezat şi noi pe una din băncile dedicate enoriaşilor şi ne-am rostit în gând, fiecare în propria intimitate, crezul şi dorinţele, mulţumirile şi recunoştinţa, rugăciunile şi credinţa, cu sau fără cuvinte, cu pace şi încredere, cu emoţie şi cu speranţe către Cel Care Dintotdeauna ne Aude şi ne Ştie Sufletele.

Lumina discretă ce străbătea prin vitraliile ferestrelor înguste şi înalte ale acelui monument sacru, uriaş, din piatră, făcea ca atmosfera interioară să pară şi mai încărcată de misterele Celui Preaînalt, iar statuetele şi picturile de pe pereţi, în dimensiuni impresionante, transmiteau celor prezenţi o stare de binecuvântare şi pace divină.

După ce ne-am încărcat sufletele şi trupurile cu energia plăcută a catedralei, ne-am întors la rând, pentru a intra în muzeul Dali, în interiroul căruia am surprins câteva cadre generale, de atmosferă, pentru a vă face o idee asupra modului în care este organizat, dar şi în ceea ce priveşte arta celui care şi-a exprimat magistral viziunea proprie asupra timpului iluzoriu, cum nimeni n-a mai făcut-o până la el şi nici după el, prin ceasurile lui (cele mai multe albastru turqois) aproape lichide, care se scurg, alunecă sau sunt deformate faţă de realitatea consensuală, exprimând într-un mod unic şi, cu adevărat genial, efemeritatea şi fluxul cosmic irepetabil, evolutiv.

În urma vizitării muzeului, mie Dali mi-a lăsat impresia unui om care, părând convins că lumea în care trăia era precum o piesă de teatru/carnaval transpusă în scenă de un absurd Păpuşar fără identitate, dar, fiind scăpată oarecum de sub control, şi-a arogat dreptul de a avea rolul principal, cel de cea mai mare vedetă a acesteia, impresionând, intrigând, indignând, revoltând şi uimind generaţii întregi de spectatori, creându-le aparenţa unui vis în vis, a unor iluzii născute dintr-o realitate paralelă, a unei realităţi ciudate, a unei nebunii patologice fără seamăn, dar care, fiind regizată magistral şi concentrându-i esenţa în operele lui controversate, a fost acceptată, admirată şi elogiată la nivel mondial, veac după veac, până astăzi.

Căci geniul său, după părerea noastră, a constat mai degrabă în modul în care şi-a impus excentrica prezenţă şi artă ca valoare demnă de admirat de către societate, el şi opera lui atrăgând în mod hipnotic atenţia criticilor şi a opiniei publice, ieşind din orice tipar al lumii, din orice matrice a acestei realităţi, cea percepută cu cele cinci simţuri umane obişnuite, reuşind să se raporteze şi la alte dimensiuni (cele mai multe fiind cele ale inconştientului său exprimat şi apoi moderat prin conştient) pe care, vrând-nevrând, lucid sau halucinant, le-a decodificat şi pe care a reuşit să le oglindească în arta lui vizuală (pictură, arhitectură şi alte proiecte tri-dimensionale) pe care o avea la îndemână în perioada epocii sale şi pe care o stăpânea în mod uimitor.

Cel mai mult ne-a plăcut terasa muzeului, înconjurată de ziduri, dar însorită şi frumos decorată cu plante exotice mediteraneene, cu iederă căţărătoare pe pereţii învecinaţi si cu bănci pentru turiştii care doreau să se bucure de liniştea şi frumuseţea acelei zone romantice, ca desprinsă dintr-o carte poştală de demult.

Am admirat şi ne-am bucurat şi noi de atmosfera aceea încântătoare a terasei, ne-am fotografiat acolo şi apoi ne-am îndreptat spre ieşirea care ne-a purtat paşii înspre magazinul de suveniruri, aşa cum se întâmplase şi la celelalte obiective turistice. Diferitele simboluri extrase din opera marelui Dali erau vândute în diverse dimensiuni, alimentând dorinţa oamenilor de a pleca de acolo cu ceva care să le amintească ceea ce văzuseră sau simţiseră în interiorul clădirii.

Opera lui Dali are un puternic impact vizual, iar diversele simboluri, repetate obsesiv mai ales în picturile şi gravurile lui, pot deveni, în funcţie de interpretarea proprie, subiect de contemplare şi/sau admiraţie.

Am lăsat în urmă muzeul atât de controversat, la fel cum este şi personajul căruia îi este dedicat, şi ne-am îndreptat spre autocar pentru a pleca spre următoarea destinaţie. Era ora 14:30 când am demarat spre un alt orăşel pitoresc şi de o frumuseţe romantică deosebită,  Girona.

La Girona aveam să ajungem după o altă jumătate de oră şi aveam să descoperim un orăşel turistic absolut încântător, plin de frumuseţi arhitecturale şi turistice deosebite, un loc în care ne-am fi dorit să stăm mai mult şi de unde ne-am întors cu minunate amintiri de suflet.

După ce autocarul ne-a lăsat în parcarea mare dintr-o margine a Gironei, am trecut podul San Feliu, pod ce trece peste unul din cele două mai importante râuri care îi definesc existenţa citadină, Onyar, un pod faimos, reprodus de mulţi artişti pictori pentru frumuseţea lui colorată, care ne-a oferit momente deosebit de plăcute, atât prin priveliştea extraordinar de interesanta a clădirilor construite chiar la malul apei, ce ne trimiteau cu gândul la imaginile veneţiene, cât şi prin atmosfera cosmopolită, romantică, însorită şi de vacanţă, creată şi de prezenţa acolo a atâtor turişti din toată lumea, toţi dornici de imagini surprinse în fotografii. Aveam şi noi să ne surprindem împreună, ceva mai târziu, în mai multe cadre ale acelui tablou mediteraneean fermecător.

Prima clădire impozantă  care ne-a întâmpinat chiar pe malul celălalt al râului, dincolo de pod, a fost Basilica Sant Feliu, catedrala episcopală de o măreţie impresionantă şi cu o energie binefăcătoare în interiorul multiplelor săli de rugăciune şi contemplaţie. Am admirat şi noi decoraţiunile distincte ale fiecarei săli şi ne-am încărcat şi acolo cu sacralitatea locului acela purificat de slujbele nenumărate, oficiate acolo de veacuri, dar şi de prezenţele dumnezeieşti care patronau întregul edificiu.

Plimbarea noastră, mai departe, prin Girona, ne-a adus apoi în cale frumoasa catedrală albă, cu un singur turn, Santa Maria, situată pe vârful unei coline, spre intrarea căreia turiştii aveau de urcat peste 90 de trepte, aşa cum spun unele texte de pe internet, împărţite în trei sectoare (etaje).

Decoraţiunile deosebite ale faţadei, cu statuete albe, reprezentând sfinţi şi martiri, clerici şi, central, chiar pe Fecioara Maria cu Pruncul, aduc un farmec aparte acestei atipice catedrale, prin asimetria arhitecturala a acoperişului, flancat doar pe o singură parte de un singur turn.

Dincolo de zidurile care împrejmuiesc mica piaţetă, avea să ne aştepte Cartierul Evreiesc.

Cartierul Evreiesc ne-a cucerit de la început cu arhitectura şi cu decoraţiunile lui specifice, simţindu-ne iar ca şi cum ne-am fi trezit deodată între filele unui basm medieval.

Străduţele înguste, ale căror platani impresionanţi ne acopereau cu coroane verzi, străvezii, ca nişte umbrele colorate printre care lumina era filtrată şi răcoritoare, se deschideau înaintea noastră, una dupa alta, în mod uimitor, ocolind ziduri şi pomi, colturi de monumente şi intrări retrase, misterioase, minimalist decorate.

Ne-am plimbat mult prin decorul acela vechi şi plin de istorie, iar vremea a fost atât de frumoasă şi de plăcută încât nu ne mai venea să plecăm de acolo. Ghidulin ne-a propus să ne alegem fiecare ce dorim să facem în continuare şi să ne reîntâlnim la ora 17:00 la autocar pentru întoarcerea în Barcelona.

Ideea de împrăştiere a grupului a fost cu atât mai binevenită cu cât era deja ora prânzului şi toţi căutau deja din priviri cate o terasă mai potrivită, mai atrăgătoare, pentru a servi masa.  Ceea ce am făcut şi noi. La umbra unor platani rămuroşi şi impresionanţi, ne-am ales o masă mai retrasă a uneia din nenumăratele terase ale Gironei şi am mâncat, probabil, ce mai delicioasă pizza dintotdeauna, una uriaşă, coaptă pe vatră, cu aromele picante ale mai multor soiuri de brânzeturi amestecate.

Viaţa este văzută în culori mult mai frumoase, mai vii şi mai... roz... după ce serveşti un aşa prânz copios, într-un asemenea decor romantic, alături de sufleţelul iubit, învăluiţi plăcut în lumina unui soare blând, de sfârşit de august mediteraneean.

Cu rozul acela în priviri şi în suflete ne-am continuat apoi plimbarea pe străduţele înguste ale Gironei până când ceasul ne-a arătat că venise timpul să ne îndreptăm spre autocar.

Podul acela romantic peste care aveam să trecem din nou la întoarcere ne chema de departe pentru un ultim suvenir al acelei zile, unul surprins şi de aparatul foto, dar păstrat mai ales în memorie şi în sufletele noastre pentru modul atât de plăcut în care ne-am petrecut la Girona cele câteva ore dintr-o zi a călătoriei noastre de vacanţă, ca turişti ai fermecătoarei Catalonii. 

(va urma)

Din Grădina lui Dumnezeu: 29.08.2017

***