Meşter reset and reloaded

Ştiţi, o clipă am fost tentată să mă opresc cu povestitul. Noroc că m-a ţinut doar o clipă. Altfel pierdeam toată distracţia şi beneficiile aferente. Totuşi, mi-am zis, atât timp cât sufletul mi se bucură când pun în cuvinte fapte, întâmplări şi emoţii – da, mai ales emoţii – înseamnă că am un rost în asta şi mi-l voi împlini. Căci cuvântul este energie interioară, iar eu mi-o exprim, o scot la lumină, o pun în mişcare, o transform, o alchimizez şi creez din ea ceva ce poate nici nu ştiu încă ce. Poate vise în inimile unora, poate speranţe în visele altora, poate încredere şi curaj în unii paşi ori poate, pur şi simplu, un strop de lumină şi bucurie în ochii unora care citesc. Este posibil ca entuziasmul nostru să hrănească unele suflete ori să le arate altora o uşă, o cale, un destin. Sau - de ce nu? - măcar să le umple o parte din timp cu un alt fel de divertisment.

Însă, mai presus de motivaţia interesului publicului cititor este propria motivaţie, propria bucurie, propriul entuziasm. Spun asta nu din egoism, ci dintr-un preaplin al Cuvântului care se învârte în mine, care se cere împărtăşit, oferit, dăruit, după ce, în prealabil, m-a împlinit pe mine, după ce m-a şlefuit pe interior, după ce m-a transformat şi m-a limpezit atât cât aveam nevoie pentru a-i putea conştientiza sensul şi rostul, a-l scoate la suprafaţă şi a-l oferi mai departe celor ce au nevoie de el.

În consecinţă, atât timp cât potrivirea cuvintelor în fraze şi trimiterea lor în neant, către cititori, îmi vor da un sentiment de împlinire şi sens, mă veţi citi. Dar va veni şi momentul acela în care cuvintele mi se vor fi destăinuit într-atât încât să nu mai am nevoie de exprimarea lor exterioară, ci doar să ascult armonicele înţelesurilor lor, dezvăluite numai în interiorul meu. Va fi şi mai magic atunci!

De ce această întroducere?

Este un fel de a trece peste un prag. Este o bornă. Un marker. Pentru că a început din nou şantierul în casa noastră.

Pffffiuuuuu!!! Nu vreţi să ştiţi.  Ba vreţi? Ok, unii vor, alţii nu. Cei care vor - vă rog să faceţi un pas înainte, să vă pregătiţi pop-corn, cafele, sucuri, alune, covrigei ori sărăţele şi ce mai vreţi să ronţăiţi în timpul acestui episod. Ceilalţi... 

Miercuri, data stelară 17 mai 2017, a fost prima zi. Filmul acesta se înscrie cam în aceiaşi parametri vizuali şi auditivi ca şi în primele două episoade (iulie si octombrie 2016), doar că regizorul şi echipa filmografică este un pic alta. Meşterul este un tânăr de vreo 30 şi ceva de ani, care pare şi mai tânăr de atât şi care, de fapt, nici nu ştim ce vârstă are, căci pare cam de vreo 25 la prima vedere. Abia după o minimă discuţie cu el începi să mai pui ceva ani pe cântar, căci numai aşa îţi explici cum de poate profesa o asemenea meserie la nivel înalt fără să fi avut deja destul de mulţi ani de experienţă în spate. Aşa că am tot adăugat noi ani în aprecierea noastră şi aşa am ajuns să-i dăm cam vreo 30. Am făcut asta mai mult pentru liniştea noastră, căci, la început, nu prea ne venea a ne lăsa casa şi lucrările pe mâna lui, un aşa copil cuminte şi blând cum părea.

Totuşi, am avut încredere în recomandarea ce ni se făcuse în privinţa lui şi l-am investit cu toată puterea de decizie în şantier. Ajutorul meşterului – tatăl lui. Care, la cei peste 60 de ani, cât i-am dat noi, părea şi mai copil decât fiul, adică un fel de copil matur, cu un zâmbet şi nişte priviri candide şi blajine, de n-ai fi zis că are o aşa vârstă. Tatăl este specialist mai ales în lucrările electrice, ajutându-şi fiul în cele de construcţie doar la nevoie. O echipă foarte bună, perfect potrivită nouă.

Fac o paranteză acum ca să vă spun că, înainte de ziua cu pricina, The Day One, aşteptam să vină maşina cu materialele de construcţii comandate. Trebuiau depozitate undeva, într-un loc în care să fie protejate de ploaie şi accesibile uşor. În magazie părea locul ideal. Stabilisem de ceva vreme asta, cu luni în urmă, chiar din martie, când, neavând foarte multe lucrări în grădină, am început amenajarea magaziei tocmai în scopul enunţat mai sus. Primul lucru pe care l-am avut de făcut a fost să schimbăm acoperişul vechi, respectiv, ţiglele, vechi, cu altele noi, respectiv, cu cele rămase de la refacerea acoperişului casei.

Zis şi făcut. Asta o fost o lucrare pe care am executat-o doar noi doi, adică Adrian şi cu mine. Ne-am zis noi aşa: “aaaa, e ceva simplu, banal, doar schimbăm ţiglele”. El a fost meşterul, iar eu ajutorul de meşter, desigur. Vaaaaai, dar ştiţi voi cât de grea e meseria asta, de ajutor de meşter?!??!??? Pffffiuuuu!!!! De fapt, tocmai de aia m-am şi lăsat de meseria asta! Pe bune! L-am ajutat eu atunci pe meşter, pe Adrian, carevasăzică, dar am zis că altădată pas, niciodată, sub nici o formă, nici o culoare şi pentru nici un motiv, aşaaaa ceeeevaaaaaa...... acoperişuri???? Nici gând!!!!

Păi, gândiţi-vă şi voi! Am luat la mână nici nu mai ştiu câte ţigle -  miliarde!!! -  bucată cu bucată, le-am ridicat cumva deasupra capului şi i le-am dat lui Adrian, care era cocoţat pe scară sau mai sus, chiar pe acoperiş. Ce haltere?!? Ce fitness??! Ce sport extrem???!!! Asta a fost curată nebunie pentru mine! Tortură asumată şi administrată cu maximă răspundere şi profesionalism. Ce febră musculară am avut atunci la mâini, la picioare, la gât, la umeri, nici nu vreau să-mi mai amintesc! Mai ceva ca în decembrie 2016, imediat după ce ne-am mutat în Grădină, când am cărat peste 50 de găleţi cu pământ încercând să butăşesc trandafiri în faţa casei. N-aveam absolut nici o pregătire fizică, veneam de la o viaţă muncită în birou, stând pe scaun, lucrând cu hârtii, pix şi computer, aşa că înţelegeţi. La momentul lucrului la acoperiş eram deja după un an de “pregătire fizică” în grădină, dar tot degeaba. No way!

Întrebaţi de Adrian? Da, el a fost Meşterul. Aşa că el a fost cel care a îndurat cu stoicism nu numai propria febră musculară din dotare, atât de la mâini, cât şi de la picioare şi restul, dar şi văicăreala mea, destul de reţinută, de altfel, deci care, nici pe departe, n-a fost pe măsura durerilor resimţite. Parol! Asta mai ales vreau să fie foarte clar de la început, da? Daaa?? Desigur, ştiu că Adrian a depus un şi mai mare efort decât mine, însă, nu ştiu cum se făcea, dar părea că pe el chiar nu-l durea nimic, căci parcă nici nu clipea. Deşi beneficiase şi el, ca şi mine, de aceeaşi “pregătire fizică, atât în Bucureşti, cât şi în Grădină. De fapt, numai el ştia..... Bine, şi eu, dar propriile... mă consumau prea. Daaaa.......

În fine, am făcut-o şi pe asta. În mai multe reprize, bineînţeles, căci, între timp, aproape imediat după demarajul în forţă la acoperişul magaziei, a început sezonul grădinăritului şi am îmbinat lucrările de la acoperiş cu cele din grădină. Şi, oricum, nici nu ne-ar fi rezistat şuruburile şi piuliţele de la toate încheieturile noastre dacă am fi încercat să facem totul deodată. Miliardele de ţigle vechi au fost date jos, aşezate pe undeva, prin curte, temporar, apoi au fost urcate în locul lor celelalte miliarde de ţigle noi, iar la final, am încheiat cu căratul şi depozitatul în şură a primelor miliarde de ţigle vechi. Distracţie, nu glumă! Floare la ureche, nu? Aşa că, ultimele rânduri de ţiglă ale acoperişului magaziei (din cele 16 in total) le-am schimbat chiar pe la începutul lunii mai. 

Am fost atât de mândri de noi când am terminat încât ni se părea că tot satul trecea intenţionat prin faţa porţii noastre şi întorcea capul să ne admire frumuseţe de lucrare, aşa cum nu mai avea nimeni, niciunde. Nici de dureri nu mai ştiam. În consecinţă, după ce am concluzionat că ne-am specializat şi în acoperişuri, de acum înainte, amândoi, împreună, vom putea trece drept o echipă serioasă, competentă, cu experienţă, şi vom putea contracta ceva lucrări prin sat, ca să scoatem şi noi un ban cinstit şi muncit. Ha, ha, haaaa.......

Materialele de construcţii au sosit la timp şi le-am depozitat în magazia noastră ce ni părea deja ca ruptă din soare cu un asemenea frumos şi nemaipomenit acoperiş. Odată cu Meşterul au apărut peste tot şi celelalte decoraţiuni specifice, cele cu aromă de mortar şi cu armonii de betonieră, bormaşină şi alte jucărele drăguţele, în timp ce curtea ne-a fost ornată impresionant cu o movilă uriaşă de pietriş şi nisip (care, după ce s-a terminat, a fost înlocuită de o altă movilă de nisip), foarte apreciată mai ales de Bobozaur care, curios şi fericit ca un copil, s-a urcat de câteva ori în vârful ei să scurme exact ca găinile. A trebuit să intervenim fermi de fiecare dată ca să-i curmăm entuziasmul şi fericirea, în cele din urmă fiind nevoiţi să acoperim movila cu folii de plastic şi cu lemne pentru a-i stopa avântul descoperirilor arheologice.

Trebuie să recunoastem că am fost tot timpul, şi acum, ca şi în celelalte episoade de şantier de dinainte, cu un ochi la Meşter şi la sculele lui, iar cu altul pe la pomişorii şi florile noastre din curte, pe la gardul viu din lemn câinesc ori chiar pe la iarba noastră bogată, pe care nici în ruptul capului – eram decisă! – nu aş mai fi permis să ne fie tăiată. Poate vă mai amintiţi cum a fost în iulie anul trecut. Din fericire, nici n-a fost cazul. Lucrările acestei runde sunt mai degrabă de interior, doar cu câteva accente de exterior, mai mult pentru diversitatea scenariului şi pentru suspansul acţiunii. Iar Meşterul de acum este mai atent şi mai grijuliu.

Până acum a trecut o săptămână de lucru, timp în care filmul acesta pe care tocmai vi-l povestesc a avut mai multe pauze, apărând o serie de obstacole, mai ceva ca în balada Meşterului Manole, meşter căruia noaptea i se dărâmau zidurile construite ziua. Două pene de curent care au ţinut mai multe ore (mie mi s-au părut secole, căci nu numai Meşterul nu putea lucra nimic fără betonieră, dar nici noi nu puteam “lucra” nimic pe facebook, aşa cum lucrează de obicei oamenii serioşi, muncitori) şi mai multe reprize de ploaie, una din ele chiar torenţială, cu cădere de linii electrice pe undeva şi cu întrerupere de semnale de telefonie mobilă, de a trebuit să declarăm închisă ziua de lucru pe toate fronturile.

Din fericire, pentru buna finalizare a lucrărilor, n-a fost, nu este şi nu va fi nevoie de zidirea cuiva, precum a Anei din balada mai sus menţionată, eu neavând vocaţie de martiră, fiind suficiente, probabil, doar deja vărsatele primele lacrimi de stres din partea mea şi cele cateva “disperate crize de disperare” cum că iar trecem prin balamucul cu pricina, precum şi întrebările mele retorice, profund purificatoare, izbăvitoare şi revigorante, de care nici Adrian n-a luat la cunoştintă până n-a citit ceea ce şi voi citiţi abia acum (na! m-am ţinut şi eu tare cum am putut, amintindu-mi-l pe el atunci, cu acoperişul), respectiv cele de genul “Ce, naiba, căutăm noi aici?” sau “La ţară am vrut, la ţară am ajuns!” ori altele mult mai emoţionante, precum.... dar mai bine lasă, că nu trebuie să vă spun chiar tot, ca la spovedanie. Hi, hi, hi....

Stresul primelor zile a fost copleşitor până când ne-am obişnuit iar cu acel “du-te vino” prin curte, cu sculele împrăştiate prin toate colţurile casei, cu lucrurile noastre din nou puse grămadă, unele peste altele, ca într-un pom de Crăciun, cu restrângerea ariei de trecere/staţionare, cu ideea şi practica translaţiei mobilei de colo-colo, pe măsură ce Meşterul avea de lucru într-o anumită zonă, cu mutarea aragazului, frigiderului, alimentelor şi a tot ce folosim zilnic, cu demersul gătitului în condiţii de şantier, cu strădaniile nesfârşite de a menţine o oarecare curăţenie în jurul nostru în aceleaşi condiţii de şantier şi altele.

Iureşul şantierului a fost sporit şi de faptul că Meşterul acesta al nostru lucrează ca un titirez. Acum este în bucătăria de vară, acum îl vedem în balcon, acum îi dă indicatii tatălui unde-ce-şi-cum, acum taie gresie, acum repară tencuiala în jurul geamurilor şi tot asa. Din fericire, este un om foarte calm, liniştit, blând şi cu o vorbă domoală şi răbdătoare, de nu ne vine a crede.

Într-o săptămână aproape a terminat bucătăria de vară: tras retea electrică, tencuit pereţi de la zero, pus plăci de gresie pe unde i-am cerut, chiar şi pe pereţi. În ciuda maximei consternări a vânzătorului de la magazin când a auzit de o aşa idee năstruşnică, cu atât mai mult cu cât şi gresia este de exterior, nici măcar de interior, aşa cum ştia el că trebuie, prin prisma pregătirii/programării profesionale primită în domeniul construcţiilor. Eu, o novice, fără o asemenea pregătire/programare specializată, am intrat în magazin, am ales ce mi-a plăcut, n-am luat în seamă observaţiile şi recomandările şi am trecut dincolo de toate limitările şi precondiţionările impuse. Cum gusturile nu se discută, ci se execută, în curând ne vom bucura de finalizarea lucrărilor conform alegerilor noastre.

În paralel cu bucătăria de vară, în ritmul descris mai sus, s-au executat şi alte lucrări, cea mai reprezentativă fiind refacerea trotuarului din faţa casei, zilele următoare urmând a se turna şi ultima secţiune, cea care duce dinspre casă înspre şură.  Aici trebuie să menţionez aportul deosebit de important al câinilor noştri, respectiv, Toni, Gina şi mai ales Bobozaur.

Bobi, frumuşelul, jucăuşul şi lipiciosul, a făcut el ce-a făcut şi le-a intrat sub piele şi în suflet Meşterului nostru si tatălui său. Atât de tare l-au plăcut încât nici n-au mai putut să se mai supere pe el ori de câte ori stimabilul se încăpăţâna să-şi lase amprentele pe cimentul proaspăt turnat în cofrajul trotuarului. “Bobiţă, pleacă de acolo!” sau “Bobiţă, nu-i voie!” au fost ,ai degrabă doar nişte alinturi drăguţe şi pline de bucurie din partea lor şi chiar mă mir că n-am auzit absolut nici o înjurătură şi nici un schelălăit de câine lovit cu picioarele ori cu un băţ sau cu altceva. Nici vorbă de aşa ceva! Calmul ardelenesc ni s-a confirmat de data aceasta cu vârf şi îndesat. Trebuie să-i fi vrăjit cumva Bobi al nostru pe amândoi, altfel nu ne explicăm. “Nu-i bai, doamna, lăsaţi. Facem la loc. Se repară.” spunea zâmbind îngăduitot tatăl Meşterului nostru, luându-i apărarea zbanghiului patruped care sărea în sus şi mai tare, provocându-l la joacă şi mai cu foc pe om.

Toni şi Ginuţa nu mai ştiau ce să creadă. Au voie sau n-au voie? În cele din urmă au înţeles că uşile acelea puse paravan, alături de paleţii aceia din lemn, din capete, au rostul de a-i opri şi pe ei să treacă înspre zona aceea de trotuar îmbietoare, dreaptă şi curată. N-au prea înţeles ei de ce n-au voie, dar şi-au preluat cu seriozitate rolurile de paznici. Doar Chichina a rămas mult timp smerită, foarte îngrijorată şi cu un aer foarte vinovat în urma interdicţiei de a trece spre zona blocată. Dar, după ridicarea barierelor, au inspectat totul temeinic, cu maximă atenţie, au mirosit, au marcat şi şi-au adjudecat locul ca fiind din nou al lor, adică tot al lor, chiar dacă arăta un pic diferit faţă de ceea ce ştiau.

 

Printre picături, nu ştim când (căci v-am spus, era ca un titirez), Meşterul a făcut şi anumite operaţiuni de pregătire pentru lucrările din balconul cel lung şi din camera din mijloc (aşa numita cameră de oaspeţi). Reparaţii, tencuieli, curăţări, pregătiri de gresie şi altele. Toate acestea după ce, în prealabil, am eliberat incintele atât cât am putut de mobilă şi alte lucruri, depozitandu-le (iar!!!!) pe unde am nimerit, fie în camera noastră, fie în ultima cameră, fie în cămară, fie pe afară, fie prin şură. Deh, ca la ţară! Şura e baza. Deocamdată e în şura aia un haos şi balamuc de nedescris, dar vom ajunge noi şi la ea. Curăţenie şi disciplină maximă va fi şi acolo!

Şi să nu uit, s-a apucat Meşterul nostru şi de intrarea în pivniţă, tencuiala zidurilor interioare fiind coşcovite de timp şi umezeală înainte de intervenţia lui. A curăţat tencuiala veche, urmând să retencuiască şi să zugrăvească.

Împărtăşim cu voi toate aceste detalii şi poze atât pentru a va face o idee asupra efortului şi stresului prin care am trecut şi încă mai trecem, dar şi pentru a-i inspira cumva pe unii dintre voi cu idei, cu planuri, cu vise. Noi ne-am dorit anumite îmbunătăţiri ale casei, dar nu oricum, ci ţinând cont de un anumite nevoi şi de un anumit buget pe care l-am alocat acestor lucrări. Multe se mai pot face încă, unele ar fi putut să se facă şi altfel, iar altele poate că vor fi făcute mai târziu sau chiar deloc. Asta e, facem şi noi ce putem. Deocamdată este destul de bine, ne încadrăm în planuri şi mergem mai departe, pas cu pas, văzând şi făcând.

Dincolo de divertismentul oferit de acest spectacol deosebit de palpitant, cel generat de lucrările şantierului, tot printre picături, noi ne-am ocupat şi de grădină. Cum altfel? Am sute de poze cu evoluţia plantelor noastre din ultima săptămână, cu lucrările pe care le-am făcut acolo, când eu, când Adrian (multe din răsadurile din Incubatorul de vise fiind plantate în grădină de Adrian, singur), cu florile care au înflorit acum, crinii, bujorii, cu animăluţele care s-au dat în spectacol zilele acestea, adjudecându-şi pe rând sau toţi deodată zone din curte, trotuare, trepte de pe scări, atenţia noastră şi mângâierile, mâncarea sau orice altceva, apoi ar mai fi poze cu idila dintre Bobi şi Ema din una din zilele noastre de relache, unde aţi putea vedea nişte priviri şi atitudini extrem de expresive (cu Ema în braţele lui Adrian, în nici un caz pe jos!) şi altele. Poate îmi voi face timp zilele următoare să vă povestesc şi despre toate acestea.  Acum mă opresc aici.

Şantierul este foarte solicitant, dar ne găsim puterea de a trece prin el.

Vizualizăm forma finală, ordinea şi curăţenia ulterioare, liniştea şi pacea ce se vor reinstaura la sfârşitul lucrărilor şi ne vedem pe noi în curte, la soare, ţinându-ne de mâini, odihnindu-ne în şezlonguri, delectându-ne cu câte un “cocktail de marţian” rece, cu aromă de căpşuni, privind Cerul de deasupra noastră şi mulţumindu-I Lui pentru tot ce ne oferă El în aceste zile, în cele ce urmează şi tot timpul: ajutorul, protecţia şi puterea Lui.

În încheiere, dorim să vă arătăm pozele cu noul curcubeu deschis chiar ieri deasupra noastră, al treilea pe care îl vedem de când suntem în Grădină.

Din Grădina lui Dumnezeu: 27.05.2017

***