luni, 29 mai 2017

Grădina, prioritatea priorităţilor





Pe pasionaţii în lucrări de construcţii şi pe cei pasionaţi de telenovele îi avertizăm că ceea ce urmează nu este în aria lor de interes, motiv pentru care le recomandăm cu mare drag însemnarea anterioară, respectiv, “Meşter reset and reloaded”. Vor găsi acolo multe ingrediente picante pentru ei. Pentru pasionaţii în ale grădinăritului, însă, ceea ce oferim azi este un fel de cireaşă de pe tort, un fel de Nirvana pentru simţuri. Dar, tocmai de aceea, îi avertizăm şi pe aceştia că urmează imagini cu un puternic impact emoţional, nerecomandat celor cu vârste spirituale foarte tinere şi nici celor prea obsedaţi de grădinărit, deoarece le pot afecta grav gradul de discernământ, de apreciere şi le pot produce leziuni profunde în toate chakrele posibile.

Frumuseţea nu are nivele de evaluare, de cuantificare, minunile nu pot fi încadrate în etichete, iar conexiunile ce se vor creea prin contemplarea evoluţiei naturii vor determina accelerarea evoluţiei tuturor centrilor energetici de care dispuneţi, motiv pentru care - trebuie să ştiţi! - la finalul celor ce urmează, veţi fi instant ascensionaţi deplin, indiferent că sunteţi pregătiţi sau nu de acest stadiu, indiferent ce iniţieri şi ce practici aţi absolvit, indiferent de cursurile şi seminariile la care aţi participat, la care vi s-au activat cine ştie câte coduri de lumină, ADN-uri, ori altele din această gamă lingvistică specifică. Şi, atenţie, veţi fi nevoiţi să faceţi faţa noilor voastre structuri corporale cristaline, bazate pe siliciu, lumină şi...... da, stop. Avem auditoriul potrivit deja, ştiu.

În consecinţă, luând cunoştinţă prin cele de mai sus de pericolul la care vă supuneţi, punând accent pe producerea unor impresii de neuitat, a unor emoţii exaltate şi a unor reacţii imprevizibile, cei care stiţi că suferiţi de unele traume nevindecate încă, de karma netranscensă ori de afecţiuni de percepţie distorsionată a lumii din interiorul căreia noi vă povestim, vă rugăm să schimbaţi canalul “televizorului”. Oricum, nu ne asumăm responsabilitatea nici unui efect advers dacă veţi continua vizionarea în ciuda avertismentelor noastre.

Începem prin a vă preciza că, orice s-ar întâmpla în jurul nostru - şantier, dezastre, furtuni, tsunami, apocalipse, demisii de preşedinţi de ţări, Trump-i şi Melanii ciudaţi/e, partide politice dispărute în triunghiul Bermudelor, poluare, extincţii în masă, mântuiri şi ascensiuni propovăduite, transmutări de materie, găuri negre ori comete eterice – deci, orice ar fi, noi nu uităm sub nici o formă de grădină şi n-o abandonăm. Săpăm buruieni, ne luptăm cu păsările şi cu limacşii, cu goangele şi cu pălitura, ne războim împotriva buhaiului şi a coroilor, chiar dacă ultimii din listă nici nu ştim ce sunt, dar, dacă Mămăiţa-vecina a spus, sigur sunt ceva important cu care trebuie să ne luptăm, ceva grav, desigur, nişte fiare periculoase, nişte monştri hulpavi, nişte lighioane oportuniste, nişte alea pe care trebuie şi îi musai să le învingem.

Aşadar, în ciuda prezenţei şantierului în casa noastră (ar trebui să urmeze aici o mantră binecunoscută pe care, însă, n-o putem reda, atât din buna educaţie şi din delicateţea si fineţea obrazului personal, cât şi pentru că mai citesc, totuşi, şi profani rătăciţi pe-aici, care sunt neinitiaţi), în ciuda nevoii de a-i sta Meşterului prin preajmă pentru a-i răspunde la diversele întrebări şi a-i da neînsemnate directive, noi nu ne lăsăm deturnaţi de la Misiunea noastră divină, de la Calea şi Destinul nostru, de la principala noastră Preocupare, Activitate, Creaţie şi Manifestare, respectiv, Grădinăritul Sacru.

Noi doi, precum exact acel Cuplul Sacru din povestea cea de demult, ne lucrăm pământul, ne cultivăm hrana cea de toate zilele (sau, mă rog, o parte din ea) şi ne contopim cu natura în cel mai concret mod posibil pentru aceste vremuri pe care le trăim, ne băgăm mâinile şi picioarele în pământ la propriu, pentru creşterea susţinută a nivelului nostru vibratoriu, pentru..... offf, biiiine, gata cu abureala.

Acum, că au rămas în faţa televizoarelor doar cititorii noştri cei serioşi, fideli şi cu adevărat interesaţi, trebuie să recunosc că, de fapt, vreau doar să ne lăudăm cu ce v-am promis. Anume, cum arată grădina noastră în prezent, care-cine-cum au mai crescut, care-cine-ce a mai înflorit şi să vă uimim şi pe voi, căci noi trăim tot într-o uimire zilnică de când ne-am mutat aici şi, probabil, asta va rămâne starea noastră naturală de a fi de acum înainte, ştiind că Fiinţarea.... stop, iar am luat-o pe arătură. Pardon, pe parcele.

Să ne întoarcem la “aleile” noastre, deci.


Nici nu ştiu cu ce să încep. Să o iau în ordine, de la început. Cum intrăm în grădină, pe dreapta, avem constanta eternă a grădinii noastre, respectiv, cele două parcele de aromatice pe care le-am împărţit în parceluţe mai mici, delimitate cu stinghii de lemn. Iniţial le delimitasem tot cu sfori de rafie, însă ne-am dat seama că nu-i suficient. Primăvara, când aşteptam să răsară din rădăcini plantele perene (menta, lămâiţa, salvia, leuşteanul, hreanul, pătrunjelul, tarhonul şi cam atât, deocamdată), nu prea ştiam care şi pe unde să călcăm şi să săpăm buruienile (adică, eu) în mod disperato-compulsiv. Aşa că, pentru a proteja zona aceasta mai bine, am marcat cu beţe mult mai vizibil (şi, cumva, definitoriu) fiecare parceluţă. Etichetele ne ajută să ne amintim ce avem în fiecare loc şi, astfel, ştim dacă acolo sunt aromatice perene sau nu. Unde nu sunt, ştim că acolo rămâne spaţiu pentru însămânţări noi. Smart, nu?

Anul acesta am însămânţat în parceluţele goale muştar, cimbru, busuioc, rucola, mărar şi usturoi din seminţe. Din aromaticele perene culegem frunze zilnic sau la două zile. Mentă, lămâiţă, pătrunjel, leuştean şi mărar. Pătrunjelul l-am avut tot în această zonă, dar l-am mutat în seră astă toamnă, gândindu-ne că ar putea îngheţa afară peste iarnă. Şi acolo a rămas. Acum deja vrea să înflorească, dar eu nu-l prea las şi îi rup unele vârfuri ca să-i mai întârzii din maturizare. Oricum, vom lăsa câteva pentru seminţe.

Din mărar am recoltat un lighean de frunze pe care le-am spălat, le-am lăsat un pic la zvântat, le-am porţionat, apoi le-am tocat mărunt şi le-am pus în punguţe la congelator, pentru iarnă. Anul trecut n-am apucat să fac asta. M-am tot mirat în cursul verii trecute cât de înalt creşte mărarul şi, până să-mi dau seama că trebuie să culeg frunze pentru congelator, el deja înflorise. Prea puţin mărar am mai adunat. Când stăteam în Bucureşti, cumpăram verdeaţa pentru iarnă din piaţă sau din supermarket prin octombrie-noiembrie. N-aveam nici o grijă că n-aş fi găsit. Nu ştiam atunci prea exact care este ritmul de creştere al plantelor, care şi când trebuie culese şi nici măcar că, pentru a avea pe o perioadă mai lungă, în mod constant, anumite plante (aromatice, legume), unele trebuie reînsămânţate/plantate din nou, periodic, în valuri. Altfel, după o singură însămânţare, plantele cresc, înfloresc, fac seminţe şi asta e tot. Acum ştim. Culegem frunze treptat, din timp, şi plantăm din nou alte rânduri, după caz (arpagic, de exemplu, am mai pus din nou în pământ zilele trecute, ca să avem ceapă verde şi peste câteva luni, nu doar acum).

Despre salvie avem mai multe de spus, respectiv, faptul că avem vreo trei tufe în parcela de aromatice, vreo trei tufe în seră, mutate odată cu pătrunjelul, şi o tufă uriaşă în stânga grădinii, un fel de gardian energetic, un protector binecunoscut şi puternic, care a ajuns şi ea, odată cu celelalte, la stadiul de înflorire. O frumuseţe! Frunzele, de asemenea. Am recoltat deja prima serie de frunze şi le-am pus la uscat în pod. Plantele se vor ramifica frumos de acum înainte, ca şi menta şi roiniţa, dar şi ca busuiocul, când îi va veni rândul la cules de frunze.

Şi tarhonul de anul trecut a crescut frumos şi a ajuns deja în stadiul care să-mi permită prima recoltare de anul acesta. I-am tăiat rămurelele cu frunzuliţe, lăsându-i doar cam vreo 10 cm de tulpinite mai sus de rădăcini, pentru a-şi continua creşterea şi a se ramifica. Din rămurelele tăiate am cules frunzuliţele aromate şi le-am pus la borcan cu oţet, sare şi un praf de zahăr, ca la ardeii iuţi. Este nemaipomenit în ciorbă! Noi n-am mâncat tarhon până anul trecut, când ne-a dat Mămăiţa de la ea din grădină un braţ de crenguţe pline cu frunze şi ne-a spus ce este şi cum să-l pregătesc. Nu ştiam nimic despre el. Dar mi-a plăcut, aşa că am decis să avem şi noi în tarhonul nostru.










 














































Mai departe, între aromatice şi seră avem nişte parcele cu spanac, salată, ceapă, ridichi, morcovi. În paralel cu ele, pe partea stângă a grădinii, avem tot plante primăvăratice, precum varză kale, iar salată, iar ceapă roşie şi albă, usturoi, ridichi, sfeclă roşie, praz, păstârnac şi grâu spelta (materia primă pentru sucul verde de marţian). Toate acestea au crescut frumos, unele mai mult decat altele, unele le-am mâncat deja şi le-am repus din nou pe aceleaşi rânduri eliberate (cum ar fi ceapa din arpagic), sfecla roşie şi-a crescut snopul de frunze cu peţiol roşcat, usturoiul este şi el uriaş, luându-se la întrecere cu ceapa, ridichile se formează cu curaj după ce le-am resemănat, primelor fiindu-le mâncate frunzele de păsări, spanacul a făcut nişte frunze gigantice, aşa cum îi este şi soiul, de nu-i mai facem faţă.

În privinţa salatei şi a spanacului am fost, de fapt, până mai ieri un pic panicaţi. Chiar am fost copleşiţi de cât de repede şi de mult creşteau, de nu apucam să le consumăm şi ne gândeam că multe se vor strica în grădină cu frunzele neculese. Zi de zi ne întorceam cu ligheane pline de frunze, de mă plictiseam maxim tot spălându-le în ghiuvetă, cu apă rece (şi chiar rece-rece, că nu ştiu de unde vine apa asta, probabil direct de la Polul Nord!). Am gătit din ele tot ce se putea. Salate nesfârşite, am pus în ciorbe, am făcut budincă, piure, dar tot ni se părea că plantasem cam multe. Până ieri când Adrian a avut o idee genială. Să facem suc. Nu ştiam cum avea să fie, nu mai făcusem încă, dar am testat salata cu spanac, în proporţii egale, si am fost încântaţi de gust. Eu am îndulcit un pic sucul şi mi s-a părut extraordinar, iar, când vor fi coapte şi căpşunile, ele vor completa perfect reţeta noastră. Daa, ne este tot timpul gândul la căpşunici! Astfel, am inaugurat deschiderea sezonului la sucuri verzi din producţia proprie, fiind totuşi nerăbdători să crească un pic mai mult grâul Spelta şi să se coacă şi căpşunicile alea odată!!! Reţeta aia este...... fără cuvinte! Trebuie s-o încercaţi!

Varza kale din răsaduri creşte şi îşi formează din ce în ce mai multe frunze, însă suntem un pic cam necăjiţi că vreo trei dintre ele au fost atât de ciugulite de păsări încât n-au mai rezistat. Celelalte, vreo 20 buc., sunt, însă, în regulă. Le-am înconjurat cu beţe de protecţie împotriva zburătoarelor până se vor mai înălţa un pic şi vor depăşi perioada critică. Verzele kale rămase de anul trecut în seră au crescut impresionant, au înflorit, iar acum sunt deja la stadiul de formare a seminţelor în păstăile lor numeroase şi în creştere. În seră avem vreo trei tufe mari, iar afară avem una (scoasă din seră prin martie şi replantată în grădină). Anul viitor vom face răsaduri din propriile noastre seminţe şi în cazul acestei plante.






 
























Pentru că ne-am dat seama că păsările sunt anul acesta mult mai feroce decât anul trecut, atacând intensiv, direct, furibund şi pe furiş, folosind toate armele din dotare, respectiv, ciocuri, gheare şi aripi, am decis că trebuie să luăm măsuri şi să ne înarmăm şi noi adecvat, pornind contraofensiva în acest duel cu înnaripatele. Nouă ne plac, le iubim, le drăgănim de câte ori le vedem, dar nu ne place să se atingă de plantele noastre cultivate. Cât este de întinsă Mama-Natură din jurul nostru, câte alte plante verzi şi gustoase sunt de jur împrejur, câte posibilităţi şi câtă biodiversitate vegetală este în toată zona, ar tot avea din belşug de unde să se hrănească, aşa că le-am invitat mai întâi cu respect, apoi le-am pus cu fermitate la respect pe dumnealor, tot păsăretul liber-zburător, cum ar fi porumbeii-guguştiuci şi vrăbiile mai ales, căci ele ar părea a fi împricinatele nr.1.
Când ne-au mâncat frunzuliţele de la primele două rânduri de ridichi le-am iertat, am trecut cu vederea şi am trecut şi efortul nostru la munca în folosul comunităţii, dar când am văzut că ele, hămesitele, perpetuează în păcat şi s-au atins şi de varza noastră kale, drăguţa, iar, mai apoi, au ciugulit şi din frunzuliţele de fasole, frumuşelele, ne-am înfuriat de-a binelea pe ele şi le-am transmis telepatic, verbal, nonverbal şi prin toate tehnicile de comunicare NLP, că trebuie să-şi reorienteze meniul către alte chestii, din alte părţi, treaba lor!
Ca să fim siguri că au înţeles mesajul, am împânzit grădina cu nişte folii reflectorizante, care, în lumina soarelui, strălucesc şi deranjează susnumitele musafire nepoftite. Plus că, în adierea vântului, ele foşnesc metalic, precum folia alimentară de aluminiu, speriindu-le cumva. Sau....... aşa ar trebui.


























Bun. Mai departe. Considerând că am încheiat un armistiţiu echitabil cu dumnealor, păsările pofticioase şi degrabă ciugulitoare de bunătăţuri din grădina noastră, ne-am continuat treaba de grădinari harnici şi pricepuţi ce suntem. Sau... ce devenim? Nu, deja suntem!
În timp ce şantierul creştea în casa noastră ca Făt Frumos cel din poveste, tot aşa creşteau şi răsadurile rămase neplantate, stând în aşteptare în Incubatorul de vise.
Aşa că, printre picături, Adrian s-a apucat să le mute afară, în grădină, profitând de zilele ploioase care au spălat văzduhurile şi pământurile deopotrivă, momentul fiind deosebit de favorabil unui asemenea demers. Mai ales că previziunile meteo anunţau vreme caniculară după acele zile de ploi. Dacă mai întârziam plantarea lor în grădină, riscam ca pământul să se usuce rapid, iar situaţia să devină critică.
Aşa că le-a luat la rând (din păcate, singur, căci eu, specialista în construcţii – sic! – am rămas în casă pentru a superviza lucrările de şantier, na!) şi le-a plasat în locurile pe care le pregătisem înainte, locurile alocate fiecărui soi. A început cu broccoli, a continuat cu guliile, cu varza roşie şi albă, cu conopida, şi a încheiat cu vinetele şi cu o parte din roşiile pisalis. Şi bine a făcut, căci crescuseră în Incubatorul de vise destul de mult şi riscam să le pierdem.
Apoi am pregătit împreună şi sera mare pentru plantarea ultimelor răsaduri de roşii inimă de bou, cherry galbene şi a încă unui soi (pe care nu mi-l amintesc acum, dar nici nu vreau să mai caut schema).






















Prin rotaţie, am fost în grădină amândoi, când eu, când Adrian. Eu, în principal, ca să-mi continui ofensiva împotriva buruienilor, desigur, că doar nu era să le las să-şi facă de cap. Din fericire, pământul nostru devine foarte afânat după prima sapă şi, dacă se continuă, el rămâne astfel, făcând ca lucrul să devină din ce în ce mai uşor.
Tocmai de aceea nici eu nu m-am lăsat şi am realizat o permanentă comuniune cu Cerul, o constantă conexiune cu Mama Geea, o profundă meditaţie în lumina Soarelui şi o sacră împământare, în timp ce sapa mea aproape că lucra de una singura, eu fiind foarte ocupată cu cele enumerate mai sus.
Aşa se face că, până în prezent, grădina a trecut de patru ori prin mâna mea. Da, da, şi reformulez, am ajuns la a patra mână de săpat! Să mă exprim şi altfel? Adică, am săpat toată grădina de patru ori din martie până acum. Nici umbră de buruiană pricăjită n-a scăpat de vigilenţa neîndurătoare. Bine, după fiecare ploaie, ies alte buruieni cu tupeu, dar, totuşi, am observat, au din ce în ce mai puţin tupeu decât cele de dinaintea lor. Aşa că am prins şi eu curaj şi am atacat susţinut, intens, fără milă şi fără clemenţă. Legumele noastre se bucură maxim de acest excel de zel din partea mea, dar şi eu mă bucur de efortul depus, mai ales când văd ordine şi disciplină pe parcele.
Veţi observa în pozele de mai jos cât de frumoşi sunt cartofii (muşuroiţi de patru ori până acum, o dată la fiecare dezburuienire a grădinii), bobul, care a înflorit minunat, lintea, năutul, mazărea, kia, quinoa, inul şi restul. Castraveţii s-au înzdrăvenit şi au deja patru-cinci frunze, roşiile cresc viguroase, fasolea se caţără deja pe araci şi am legat-o, cea pitică  dezvoltându-se în legea ei, fără araci, pepenii au un ritm mai lent, dar a şi fost cam friguleţ pentru ei, de-abia de acum înainte vor lua avânt, dovleceii cred ca vor acapara şi celelalte parcele din jur, atât de repede cresc, cartofii dulci (alt soi decât cel de anul trecut) au ambiţia de a-şi înfinge vârful în pământ, nu ştim de ce, poate aşa le este rostul, dar nu prea ne vine să-i lăsăm şi îi deturnăm aproape zilnic de la toanele lor de îngropare, au înflorit primele gălbenele din seminţele căzute în grădină anul trecut şi colorează frumos şi viu pe ici pe colo până vor răsări cele puse intenţionat.






















































































În una din zile le-a venit rândul la plantat şi tărtăcuţelor crescute în răsaduri din seminţele primite de la Mămăiţa. Ne-am gândit că le-ar merge bine să crească prin preajma porumbului, aşa că le-am alocat zona dintre seră şi gardul vecinului de la vale. Cum oricum ne mai doream să plantăm ceva porumb în plus, ca să avem la toamnă pentru fiert şi copt pe jar, ne-am zis că era tocmai bun locul pentru aşa ceva. Înspre gard, însă, ştiam de anul trecut, buruienile erau mult mai agresive. Aşa că, după ce le-am venit de hac şi am curăţat bine zona, am plantat răsadurile de tărtăcuţe şi boabele de porumb şi le-am înconjurat cu plăci de ţigle, bune şi pentru a menţine umezeala. Ce a ieşit puteţi vedea mai jos în poze.




















Răsadurile de ardei gras, gogoşari şi ardei iute sunt încă destul de mici, nu ştim de ce, deci nu pot fi plantate afară deocamdată. Însă pot fi însămânţate alte răsaduri, nu? Adică altele în plus. Aşa că am mai pregătit nişte răsadniţe cu ardei iute, cu şofrănel şi cu cafea. Da, aţi citit bine, cafea. Ne-a dat Mămăiţa anul trecut un pumn de boabe de cafea primite de la fiica ei din Suedia. Ea cultivase deja câteva, dar, după ce fructificaseră, n-a mai ştiut ce să facă şi le-a abandonat. Era înainte de a ne muta noi aici. După ce ne-a cunoscut şi după ce a prins aşa drag de noi, a început să ne tot dea seminţe de la ea, printre care şi boabele de cafea. Anul trecut nu ne-a stat gândul la ele, noi aveam priorităţile noastre, salată, spanac, ceapă, varză kale.... altele. Anul acesta ne-a mai trecut euforia şi temerile, am depăşit perioada în care nu cunoşteam cum arată plantele şi ce trebuie să le facem, aşa că am trecut la experimente mai extravagante, precum cafeaua de la Mămăiţa. Vom vedea ce se întâmplă, dacă iese ceva sau dacă nu cumva seminţe sunt prea vechi.
















Cu ocazia plantărilor menţionate mai sus am investigat rând pe rând şi stadiul pomilor şi tufelor fructifere. Mai întâi agrişul a primit o atenţie prelungită, căci, în urma ploilor torenţiale ale săptămânii trecute, rămurelele încărcate cu fructe aflate în creştere rapidă dădeau semnale disperate de ajutor. Aşa că i-am construit un sistem de susţinere, pentru a-l ajuta să-şi ducă la bun sfârşit misiunea primită în acest destin, respectiv, de a ne bucura pe noi cu fructele lui.
Ceilalţi pomi fructiferi se descurcă foarte bine singuri şi parcă nu mai avem răbdare să treacă lunile de creştere şi pârguire până la a putea mânca din toate cele care ne fac cu ochiul de prin ramuri. Deocamdată am fost fericiţii degustători ai unicei, incomparabilei, suculentei şi nemaipomenitei singurei vişine pe care a produs-o vişinul nostru aflat la prima lui rodire. L-am lăudat, l-am premiat, i-am adus osanale şi ne-am declarat fanii lui eterni pentru această producţie extraordinară, apoi am împărţit cum se cuvine vişina cea minunata, în jumătate, adică, şi ne-am îndumnezeit cu gustul ei de ambrozie, nemaiîntâlnit, nemaicunoscut, nemaigustat de nimeni, niciodată, niciunde.
Apoi, am constatat că etichetele puse puieţilor plantaţi de noi au cam căzut pe jos şi nu mai ştiam care-ce soi este, aşa că am făcut altele şi le-am legat de data asta cu rafie, care nu se mai rupe la ploi şi soare, precum sfoara de cânepă.
Via este din nou plină de buruieni, ploile declanşând o nouă invazie de mai mare frumuseţea. Din fericire, sunt din cele de care se scapă uşor, fără prea mare efort. Zilele următoare îi vom răspunde şi ei la S.O.S. şi o vom dezburuieni iar rapid.
























 













 















 



Ploile şi căldura care a urmat au stimulat frumos creşterea tuturor plantelor, dar au dat startul şi tuturor musafirilor nepoftiţi cu aripi, picioare ori corp târâtor spre ospăţul necuvenit din frunzele legumelor noastre. Concomitent, au mai venit şi unii musafiri benefici care se înfruptă cu nesaţ exact din aceia nepoftiţi, creându-se astfel o simbioză armonioasă din care numai ei înţeleg care-pe-cine-şi-de-ce, noi doar urmărind evoluţia şi starea frunzelor şi, după caz, aplicând anumite măsuri. În rândul acestor măsuri se înscrie şi maceratul de urzică, cel cu care vom stropi zilele următoare, dupa ce va fi gata.
Tot în zilele următoare, după ce se va mai usca puţin pământul la suprafaţă, ca măsură pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale salatei şi spanacului, vom împrăştia de sus cenuşă de lemn, destinată musafirilor târâtori fără cochilie, acelora care sunt cam profitori şi se cam înfruptă din frunzele noastre nepermis de mult. Musafiri, musafiri, dar.... pardon! Să ne respectăm reciproc munca şi efortul, dedicaţia şi nevoile, proprietatea şi alimentaţia personală. Sunt frunze cât vezi cu ochii! Taman la salata şi la spanacul nostru au poftit? Pas, va rugăm!


















În încheiere v-aş oferi să admiraţi florile noastre fotografiate săptămâna trecută, între timp fiind şi mai multe, şi mai înflorite, şi mai spectaculoase, dar sunt prea multe poze încărcate deja. Vă provocăm să vi le imaginaţi deocamdată şi să vă proiectaţi măcar o clipă lângă ele, aici, la noi în Grădină, să le simţiţi parfumul, să le vedeţi direct petalele catifelate strălucind în soare ori decorate cu picături de rouă sau ploaie, să inspiraţi aroma de verdeaţă, de reavăn, de crud şi să vă imaginaţi cum vă plimbaţi printre ele, călcând pe covor gros de iarbă deasă, înaltă, acum ajunsă la vremea creării tijelor cu seminţe, cosită deja  o dată de Adrian, dar crescută la loc ca şi cum aşa a fost dintotdeauna, precum o mare de iarbă, un ocean cu valuri verzi, unul în care te pierzi si te regăseşti mult mai liniştit, mai calm, mai încântat... mai bun, mai frumos, mai încrezător..... mai etern ca niciodată....


Din Grădina lui Dumnezeu: 29.05.2017
***

7 comentarii:

  1. Superb...incintator...gradina luxurianta iubita si ingrijita cu o grija parinteasca aleasa, toate vorbesc pe viu despre frumusetea voastra interioara si maiestria cu care experimentati viata pe care v-ati asumat-o de la o vreme incoace; ne sinteti aproape!
    cu drag, Carmen si Marian

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Carmen, Marian, va multumim din inima, dragi prieteni! Pretuim cuvintele de la voi cu atat mai mult cu cat sunteti ca si noi, doi frumosi nebuni care si-au luat lumea in cap, hotarati sa-si creeze propria lume, una mai in rezonanta cu ei insisi. Va felicitam si noi pe voi pentru tot efortul vostru de acolo, din coltul vostru de rai! Acum suntem mai aglomerati de nebunia santierului, dar, dupa ce ne mai linistim, o sa va anuntam ca sa ne mai intalnim on-line si sa ne mai povestim reciproc din culise. Va imbratisam! Liliana si Adrian

      Ștergere
  2. Obişnuinţa tarhonului eu am prins-o din familie şi am dat obiceiul plăcut mai departe multora! de exemplu, cineva nu suporta mirosul (dară-mi-te mâncare...) de conopidă fiartă, dar când a văzut că mirosea... altfel decât ştia, a gustat... şi a descoperit parfumul mâncării cu tarhon!
    Eu usuc tarhon mult pentru timpul iernii, ca şi leuşteanul - pe ele nu le găsesc iarna în magazine. Alături de sămânţa de mărar şi coriandru - fac deliciile mâncărurilor şi ciorbelor! Lumea pune tarhon doar la mâncarea de fasole şi perişoare, dar eu m-am obişnuit să pun la toate.
    Îmbrăţişări!! Mă duc să mă mai uit la o gărgăriţă !!!:D !!!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Pana a ne muta in Gradina noi stiam de tarhon doar ca informatie asimilata in cunostintele generale, insa nu mancasem vreodata, nici eu si nici Adrian. Intradevar, are o aroma puternica, dar mie imi place mult. Boabele de coriandru, la fel. Anul trecut am adunat un borcan de 400 gr plin cu boabe de coriandru, mai mult decat suficient. Vom pune si anul acesta, n-am apucat inca pana acum, dar vom insamanta. E o joaca interesanta agricultura asta pe care o facem noi aici! :) Cu efortul aferent, evident. ;-)

      Ștergere
    2. Frunzele de coriandru sunt foarte plăcute, alături de altele, în mâncăruri, dar şi în salate, fiecare ce obişnuinţe are. Eu folosesc oregano din plafar (nu ştiu pe cineva să crească, să vândă, aşa cum am descoperit o singură persoană care vinde coriandru frunze) şi frunze de tot felul (mai puţin dafin, la care am renunţat din tinereţe). Şi app. de coriandru - mierea de coriandru este excepţional de parfumată - nu am păpat altă miere mai plăcută!! doar că nu am mai auzit nicăieri în ultimii ani, am avut un borcănoi de la cineva de prin Ardeal oricum, deci dacă auziţi, gustaţi, eu zic că o să vă placă !! :)

      Ștergere
    3. Uite ca n-am incercat si frunzele de coriandru. Seamana cu patrunjelul, dar nu m-am gandit ca se mananca si frunzele. Eu cu ochii dupa boabe am fost! :) Iar oregano abia de curand ne-au rasarit plantutele din semintele puse in rasadnita si le-am plantat chiar azi in gradina. Au niste frunzisoare foarte delicate. Inca nu stiu mare lucru despre condimentul asta, anul trecut nu ne-a iesit, asa ca urmarim sa vedem ce face mai departe. Trebuie sa citesc pe net sa vad cand si ce se recolteaza de la el. :) Invatam, ce sa facem?! Din mers.

      Ștergere

Interior, exterior.
Inspiratie, expiratie.
Impresie, expresie.
Ganduri, cuvinte.
Oglindire.
:)