Vedetele: roşiile şi castraveţii

Gata. Bifat!

Am plantat răsadurile în grădină. 54 de răsaduri de castraveţi şi 48 de roşii. Am mai păstrat roşii şi pentru seră, pentru că vrem să comparăm cum le merge şi acolo.

Pentru castraveţi am ţesut mai întâi plasele pentru susţinere, finalizând astfel spalierii noştri cei artistici, cei deosebiţi, cei unici, al căror aspect rocambolesc-brâncuşian ar face să plesnească de invidie chiar şi pe cel mai priceput şi mai renumit agricultor cu pretenţii. Veţi putea admira, desigur, din pozele care urmează, curburile şi unghiurile interesante, înălţimile şi ascuţişurile curajoase, dar şi combinaţia absolut uimitoare între patina accentuată a timpului înscrisă pe araci şi avangardismul modernist, ostentativ şi inedit al albastrului firelor de rafie, fire ce dau o notă insolită de tineresc, de viu şi de vesel întregului ansamblu arhitectural, sculptural, agricol.

Pentru că am descoperit destul de repede după plantarea răsadurilor de castraveţi că anumite gângănii, “goange” ori păsări, pasionate de artă, în general, dar, mai ales, de construcţia plastică şi concretă a spalierilor noştri, în special, au atentat la frunzuliţele unuia dintre castraveţi, am decis ca, în prima noapte, să-i acoperim cu bidoane de plastic pe unii, mai ales pe cei din capetele rândurilor. Şi am decis bine. 
 

Răsadurile de roşii au fost şi ele plasate cu grijă şi atenţie pe aracii rămaşi liberi din pădurea de araci de lângă seră, intercalate printre rândurile de fasole căţărătoare şi fasole mung. După ce vor creşte mari, se va vedea în poze destul de interesant această combinaţie. Căci, pentru mine, dragă domnule, impresia artistică, fotogenia, este cu mult mai importantă decât alte variabile contextuale, neglijabile, precum producţia, plantele companion ori dăunătorii. Hi, hi, hi... Da, glumesc.

Pe seară, spre apus, după ce a trecut căldura, le-am udat pe toate foarte bine, operaţiune repetată şi zilele următoare, chiar dacă pământul este deja îmbibat cu apă de la ploile torenţiale ce-au măturat zona noastră zilele trecute.

Când soarele se pregăteşte de asfinţit, când lumina lui este molatecă, mângâietoare şi aurie, întreaga grădină capătă un aer magic. Toate plantele se înfăşoară într-o aură verzuie-aurie translucidă, de parcă ar avea propriul lor sistem de iluminare interior.

Aproape toate au răsărit din seminţele puse de noi. Tufele de cartofi sunt uriaşe, fasolele se înalţă zi de zi tot mai mult, urmând să le administrăm în curând prima legare, salatele, ceapa şi spanacul se răresc treptat, pe măsură ce consumăm din ele, morcovul şi-a înălţat şi el frunzele frumuşel, bobul, lintea, năutul, mazărea, quinoa şi hrişca îşi văd de treabă aşa cum ştiu ele mai bine, pepenii au şi ei câte două frunzuliţe ca două aripioare cărnoase, dovleceii le vor lua exemplul în curând, varza kale este foarte apreciată de nişte “goange”, dar nu ne îngrijorăm, căci şi anul trecut s-a întâmplat aşa la început, după care au explodat în tufe impresionante de frunze, mai multe decât puteam mânca de la o zi la alta, corcoduşele, agrişele, coacăzii, zmeura şi căpşunii îşi concentrează şi ei atenţia pe creşterea fructelor şi, abia apoi, pe coacerea lor,  ridichile au început să-şi construiască, în sfârşit, rădăcinile comestibile, cam târziu, dar ies din al doilea rând de seminţe, după ce nişte păsări flămânde şi pofticioase au atentat la frunzuliţele celor dintâi, Pajul Verde-Oac fiind cam adormit, pare-se, în perioada când trebuia să le păzească. Via lucreaza şi ea intensiv la creşterea ciorchinilor de struguri şi ne arată ostentativ lăstarii ce trebuie legaţi cât mai repede şi chiar curăţaţi de frunzele în plus.

Şi mai avem în Incubatorul de Vise multe răsaduri de plantat, cărora le va veni rândul zilele următoare.

 

 

Florile îşi urmează şi ele cursul programat în ADN-ul lor, clematitele fiind primadonele în această perioadă, inflorescenţele uneia dintre ele fiind uriaşe, mult mai mari decât ambele  palmele mele puse una lângă alta, cu un diametru de vreo 25 cm. De-a dreptul uluitoare. Adrian a scos afară şi palmierul şi cei doi pui de santal, să-i vada soarele şi să respire aer proaspăt de dimineaţă. A format cu cele trei ghivece un aranjament inedit pe una din buturugile mari din curte, un fel de colţ vegetal de Lemurie. Indicatorul pe care l-am desenat pe o bucată de scândură noduroasă, plus câteva pietre şi cochilii goale de melci, plus felinarul solar de grădină au completat aerul exotic al acestei compoziţii pe care Adrian şi-a imaginat-o într-o după amiază.

Având în vedere că toate muşcatele s-au dus pe Apa Sâmbetei, nedorindu-şi învierea şi preferând o ascensiune fizică definitivă în lumea spiritelor florilor, am folosit ghivele lor, plantând în ele seminţe amestecate de crăiţe, gălbenele, in şi zorele, combinaţii de două-trei, luate câte două-trei, după inspiraţie. Ce va ieşi acolo vom vedea. Experiment, carevasăzică.

Iar în ghivecele cele mici ale fostelor, îngheţatelor, muşcate curgătoare, pe care le ţineam pe acoperişul intrării în pivniţă, am plantat seminţe de trifoi. Uite-aşa! Trifoiul nu are cine ştie ce pretenţii şi nici nu-mi va cere cine ştie atenţie şi grijă. Va creşte bogat în ghivece şi va umple de verdeaţă acoperişul din faţa geamului bucătăriei care dă înspre apus. Verde şi bogat să fie, asta contează! Plus că trifoiul este o plantă cu noroc, nu? Noroc să fie! S-o nimeri acolo, printre atâta trifoi cât am plantat, şi vre-o careva cu patru foi. Aşa că, putem spune, ne-am asigurat şi producţia de “noroc” pentru tot anul. Pentru eternitate, am putea completa, căci de trifoi nu se scapă cu una cu două şi nici de “noroc”, pe cale de consecinţă, deci.

 

Să vă mai spunem că aproape zilnic ne-am bucurat s-o vedem prin preajmă pe barza aceea pe care v-am mai arătat-o, chiar ieri survolând curtea noastra în nişte rotocoale mari, de ziceai că-i un zmeu uriaş, din cele făcute din hârtie, pentru joacă. Nu ştiu ce urmărea ea de acolo, de sus, însă s-a învârtit în cercuri minute în şir deasupra noastră. Cred că ne-a salutat, drăguţa de ea. În una din zile, a trecut pe deasupra noastră şi când eram în grădină şi am văzut-o că era cu ciocul plin de vreascuri lungi, adunate pentru îmbunătăţirea confortului locativ. Împleteşte, croşetează, renovează şi zugrăveşte şi ea, nu numai noi.

Am uitat să vă spun data trecută că au sosit şi rândunelele. Taie văzduhul în toate direcţiile, ca săgeţile, ori se odihnesc ca notele pe portativ sus, pe liniile electrice dintre stâlpi şi fac o zarvă de nedescris, căci cine este mai gureş decât rândunica, mai ales atunci când se strânge cu altele în gaşcă?

În încheiere mai amintim doar că a început de ieri stagiunea a III-a din piesa “Şantierul arheologic din casa noastră”. Detalii, probabil în episodul următor. 

Acum vă lăsăm să admiraţi dantelăria de nori care ne-au împodobit cerul zilele trecute, nori care s-au spart şi s-au revărsat deasupra noastră ca un potop biblic, de curgeau şuvoaiele din burlane, prin curte şi pe drum râuri-râuri. Ori chiar fluvii-fluvii. Din fericire, grădina şi curtea noastră sunt amplasate pe panta lină a dealului bisericii, apa pluvială nebăltind (excepţie fac gropile făcute cu incisivitate şi profesionalism – a se citi “ca disperatul”- de Bobozaur când nu suntem noi atenţi sau când suntem plecaţi de acasă), ci scurgându-se uşor la vale, rămânând în pământ exact cât trebuie pentru culturi. Exat ce ne-am dorit să se întâmple de pe vremea când abia ne căutam Grădina.

 

Din Grădina lui Dumnezeu: 18.05.2017

***