Cercetăm, analizăm, muncim şi concluzionăm

 

1 Mai Muncitoresc l-am sărbătorit aşa cum se cuvine, prin joacă, desigur. Joacă în grădină.

Ne-am luat jucăriile preferate şi ne-am îndreptat cu voie bună, în ritm cadenţat şi în şir indian, cântând imnul grădinarilor frumoşi şi zâmbind pomilor, norilor, soarelui, păsărilor, vântului şi, în speţă, oricui şi tuturor. Zâmbete cât cuprinde, aşa cum îi stă bine grădinarului amator, acela care face totul cu plăcere, cu bucurie, învăţând din dreapta, învăţând din stânga, din carţi şi de pe internet, ascultând de poveţele bătrânilor şi ascultând de propriile intuiţii. Cercetare, da?

Lucrăm cu drag şi spor, urmărim şi investigăm plante şi plăntuţe, le analizăm creşterea frunzelor milimetru cu milimetru, mai ales a buruienilor nesuferite din dotare, căci stocul lor nu scade niciodată (ba, dimpotrivă, am putea spune) şi - după observare şi analiză, da? -  avem pretenţii mari de la noi, uriaşe chiar, căci, hai să fim serioşi, doar nu muncim aşa, degeaba, doar ca să cercetăm şi să învăţăm, ci vrem să obţinem recolte bogate, uimitoare, de să se oprească şi soarele în loc să ne admire, nu alta.

În consecinţă, după ce am învăţat, experimentat şi aprofundat cunoştinţele în ceea ce priveşte culturile de kia, quinoa şi linte, ne-am gândit că însămânţarea acestora în pământ şi stabilirea unor ţinte ambiţioase de zeci de kg/ha ar fi o idee bună. N-am însămânţat hectare, însă nici parceluţa noastră dedicată acestor plante nu-i neglijabilă. Doar am muncit (da?) pe ea o zi întreagă, cu tot cu bonusul de săpat la buruieni încrezute, arogante şi tupeiste de pe unele parcele apropiate.

Pentru chia şi quinoa am avut răsaduri, ştiind de anul trecut cât de uşor pot fi confundate cu afurisitele alea de buruieni despre care tocmai a fost vorba mai sus. Apoi, în imediata vecinătate, am alocat două parcele (lângă zona cea mare a căpşunilor) pentru fasoliţa pitică pe care am primit-o de la Mămăiţa.

 

În continuare, ne-am ocupat de aplicarea practică (sesizaţi? muncă, adică, da?) a prestigiosului proiect de cercetare privind creşterea porumbului în comuniune cu fasolea căţărătoare, soi deosebit de apreciat de Mămăiţa, cea care ne-a oferit boabe cât pentru tot satul. Noi am plantat doar o mânuţă de fasole în cuiburi, împreună cu boabele de porumb, sperând că ele ştiu că trebuie să crească aproximativ deodată, că porumbul îşi va asuma cu deplină responsabilitate rolul de susţinere şi protecţie faţă de oportunista fasole care, sperăm din nou, va şti că, deşi are suport asigurat gratuit şi fără nici un efort din partea noastră, ea nu este scutită de la producţia record cu care a fost investită şi că nu ne va înşela aşteptările.

Am plantat şi vreo patru rânduri de hrişcă, doar experimental - cum altfel? - adică tot ca să analizăm şi să concluzionăm (sic!). Muncă de dragul muncii, ca să avem cu ce să ne lăudăm, adică. Ei, nu-i chiar aşa! Chiar aţi crezut?

Pe final de zi ne-am ocupat de mult iubitele şi stimabilele, vedetele la scenă deschisă, bamele!!

Am lucrat ca la carte. Le-am făcut brazdă înălţată, am pregătit seminţele, beţele de marcare a rândurilor şi, când să ne apucăm de treabă, ne-am trezit cu Mămăiţa în grădină. “Da’ ce semănati acolo, doamna?” “Bame” îi răspund. Şi pauză. Şi privire ca la circ. Dau să-i explic ce-s alea, dar cum să-i spun? Îi mai explicasem şi anul trecut de mai multe ori, chiar i le arătasem şi tot degeaba. O întreb “Vreţi seminţe să puneţi şi dumneavoastră în grădină?” Parcă am ars-o cu fierul încins şi a strâmbat din nas “Nuuuu, că noi nu mâncăm aşa ceva, nu ştiu ce-s alea.” Aşa că am adus vorba de varză şi de porumb, ca să-i liniştesc sufletul şi să nu aibă coşmaruri noaptea. Glumesc, desigur, dar exagerările pe care le fac au rostul lor, acela de a vă introduce în atmosfera inedită a conversaţiei. Aţi înteles, de fapt.

Spre seară am aplicat procedeul complex şi deosebit de eficient al udării cu apă din fântână, apă ţinută în soare toată ziua în bidoanele umplute de Adrian dimineaţa, aşa cum face în fiecare zi. Acest sistem de udare are, desigur, încorporat un mare efort precedent de observare, analiză şi procesare a informaţiilor privind căldura solară, radiaţiile ultraviolete ce se reflectă în picăturile de apă, de efectul de seră şi de potenţialul pericol de fierbere a rădăcinilor sub impulsul caloric constant şi.... bla, bla, bla......  Foarte inteligent sună, nu-i aşa?

Următoarea zi am consacrat-o pepenilor. După succesul răsunător de anul trecut eu aş fi plantat în toată grădina numai pepeni roşii şi galbeni dacă s-ar fi putut. Totuşi, ne-am respectat planul arhitectural al grădinii, gândit, structurat, argumentat şi proiectat împreună ca pe o consecinţă a nevoilor noastre alimentare, a celor de joacă şi de cercetare, evident, şi am alocat doar o parcelă pentru ambele soiuri (roşii şi galbeni), urmând ca, mai târziu, când vom ajunge să lucrăm şi în capătul grădinii, dincolo de livadă, să mai punem şi acolo câteva cuiburi de pepeni pe lângă altele. Ca să avem ce să “cercetăm” la vară, degustând arome si zaharuri naturale. Adică fructoze, ca să mă exprim licenţios, academic. De fapt, ca să avem cu ce să ne lăudăm, din nou, pe facebook, na! Hi, hi, hi..... :)

Un ochi aruncat în parcela de cartofi ne-a evidenţiat că aceştia îşi cam făceau de cap acolo şi înfrunziseră. Aşa, peste noapte!  Le-am acordat şi lor un pic de atenţie şi, în ziua aceea, şi-au primit prima muşuroire. Pardon, bilonare, cum spune la carte, mă scuzaţi.

Pe seară - repetat procedeul udării sistematice. Şi udat... şi udat.... şi udat mai mult decât am lucrat în ziua aceea.... până s-a terminat apa din toate cele patru bidoane de cate 30 l fiecare. Aproape jumătate de grădină am udat în seara aceea. Adică doar Adrian uda în mod serios şi profesional, în timp ce eu mă ocupam, tot în mod serios şi profesional, de fotografiatul procesului în derulare. Şi aşa ne-a prins în flagrant delict noaptea. Luna, mai exact.

Am tras obloanele la propriu, adică am închis fermoarele uşii de la Incubatorul de vise plin cu răsaduri în diferite stadii de evoluţie şi ne-am retras în casă, la Bubulina, cea care ne aştepta nerăbdătoare să-i explicăm şi ei detaliile şi concluziile muncii noastre de cercetare de pe teren. I-am explicat, bineînţeles! Doar nu era să o lăsăm aşa, inocentă şi neştiutoare. S-a edificat deplin abia după ce i-am demonstrat şi fundamentat riguros toate etapele activităţilor desfăşurate. Foarte conştiincioasă e mititica la luat notiţe şi la conspectat materialele despre horticultură pe care i le predăm zilnic, de zici că e hotărâtă să vină şi ea în grădină să ne dea o lăbuţă de ajutor!

Mai departe au urmat zilele de integrare şi de aprofundare a tuturor noţiunilor incorporate. Relache, adică. Joacă, flori, animăluţe, joacă, soare, plimbare, răsfăţuri, joacă.... Ne place mult să urmărim ritmul de deschidere a cupelor lalelelor în soare, după ce dimimeaţa se trezesc îmbobocite ca nişte fete somnoroase şi mironosiţe. Carrya japoneză, căreia îi place semiumbra si pe care am pus-o anul trecut lângă unul din colţurile magaziei, a explodat în floricele galbene din ce în ce mai dese cu fiecare zi. Deja am mai plantat încă patru puieţi de jur împrejurul acestei construcţii, pe care iniţial am vrut să o demolăm, dar de a cărei utilitate ne-am convins ulterior şi pe care, acum, o recondiţionăm şi o împodobim treptat, astfel încât să se integreze plăcut în contextul curţii. Mai am alte câteva idei în acest sens, dar nu le voi dezvălui deocamdată.

V-am promis poze cu sequoia cel mărişor, de lângă coşer, iar acum mă ţin de cuvânt. Am adăugat şi pozele cu cele patru ferigi descoperite zilele trecute în Fairyland, lângă gardul dinspre Mămăiţa. Ferigile acestea le-am smuls de undeva, de pe marginea drumului, cu ocazia călătoriei din toamna trecută la Bucureşti. La întoarcerea spre casă a oprit Adrian maşina, am intrat eu până la brâu în lanul cu ferigi uriaşe, aproape cât mine, de n-am crezut că poate exista aşa ceva la o margine de pădure românească, şi am smus cu tot cu rădăcini câteva ferigi. S-au prins repede şi frumos la noi în grădină şi, fiind ferigi de exterior, au rezistat cu brio iernii, iar acum şi-au scos la lumină melcişorii de frunze. O frumuseţe!

Tot pentru decorarea curţii am mai meşterit ceva ce aveam mai demult în plan, un aranjament din toate tulpinile noduroase de la viţa de vie, cea care se întinsese în grădina de flori pe araci, dinspre spalierii din spatele fântânii înspre faţa casei (v-aţi prins unde, da?). Era anul trecut acolo prea ca o junglă, aşa că am lăsat doar viţa de vie de pe spalieri, iar toate lianele agăţate de araci au fost tăiate de Adrian, toţi aracii ăia fiind eliminaţi din decor. Vreo 12 araci. Ziceai că aveam o pădure de araci, nu alta. Când mă uitam pe geam spre grădina de flori nu vedeam în faţa ochilor decât aracii aceia ţepoşi, nu şi florile. Rustic, rustic, dar nici prea mult rustic. Au dispărut toţi. Locul unora a fost luat de pergole, astfel încât aspectul grădinii a devenit mult mai aerisit, mai elegant şi mai armonios.

Tulpinile tăiate de la viţa de vie mi-au folosit la realizarea unei uşi secrete, fermecate. Un fel de portal magic pentru fairy. În curând aceasta va fi frumos îmbrăcată cu liane şi flori de zorele roz şi mov, răsărite din seminţele plantate la baza “tocurilor uşii”, într-un fel de ghiveci natur, creat şi asamblat în doi timpi şi trei mişcări cu pământ adus din livadă, de la cele câteva muşuroaie de cârtiţe. Cărora le mulţumim.

 

Joi am mers şi în orăşelul apropiat şi am dat comanda de materiale pentru ceea ce urmează a se numi “Meşter reset and reloaded”. Upsss! M-am dat de gol! Am anticipat un episod viitor. Ei, asta e, acum că am deconspirat secretul, trebuie să vă spun că după jumătatea lunii mai începem episodul III din serialul “Şantierul arheologic din casa noastră”. Vom avea un alt meşter cu o altă echipă.

Bucătăriile abia aşteaptă să fie terminate. Reparaţiile după schimbarea geamurilor cu termopan din toată casa, la fel. Trotuarul din faţa casei, idem. Tencuiala zidului exterior al casei, pe partea dinspre apus, parter şi intrare în pod, de asemenea. Şi câte altele. Sperăm ca etapa asta să fie ultima din ceea ce se cheamă renovarea şi amenajarea casei. Că exact aşa este, ne-a confirmat şi Dumnezeu ieri, pe seară, cu acel extraordinar curcubeu apărut ca o sincronicitate perfectă cu o postarea a mea mai veche de pe Facebook în care vorbeam chiar despre semne şi despre curcubeu.

În noaptea dinspre joi (04 mai) spre vineri (05 mai) a plouat bine de tot, bucurându-ne maxim că ne-a udat grădina din belşug. Ieri dimineaţă soarele ne zâmbea voios de sus, îmbiindu-ne la lucru. Zvântase puţin pământul şi asta ne-a încurajat să plantăm răsadurile de varză kale care crescuseră suficient şi care nu suportă canicula la replantare. Această operaţiune meticuloasă, migăloasă şi solicitantă a executat-o Adrian. Locul lor fusese rezervat din timp chiar în prima parcelă de lângă intrarea în grădină şi doar aşteptam ca răsadurile să crească destul cât să poată fi transplantate. Acum le venise rândul. Cele 33 de răsaduri au fost împărţite pe două rânduri, pe extremele laterale ale parcelei cu salată şi ceapă.

Cât timp Adrian s-a ocupat de kale, eu m-am orientat către inamicele mele nr. 1, buruienile. Daaa, pare-se am ceva karmă de dizolvat în ceea ce le priveşte.... După ploaia de peste noapte, ele au prins un aşa tupeu fantastic, încât m-au provocat de-a dreptul, sfidându-mă cu nişte priviri trufaşe de ziceai că sunt cel puţin Ştefan cel Mare călare pe cal, nu nişte pitice anemice, cu câte două frunzişoare ca nişte ace. Da, râdeţi voi, dar ştiţi cât de insolente şi de insidioase sunt anemicele acelea de acolo, de jos, de la cele 3-4 milimetri înălţime, cât aveau ele ieri???!?!

Dar nici eu nu m-am lăsat intimidată! Mi-am luat arma şi am pornit la război. Sapa şi tenacitatea mi-au fost de ajutor şi, în mai multe reprize, până seara am dat gata toată grădina. Am izbândit în faţa năvălitorilor, invadatorilor şi cotropitorilor cu rădăcini şi cu îndrăzneală maximă, specifică invaziilor ocupaţioniste. Nu ştiu dacă voi vă puteţi da seama din pozele de mai jos cu ce duşmani m-am luptat eu, dar, credeţi-mă pe cuvânt, în nici un caz nu au fost aşa inofensive cum, poate, vi s-ar putea părea, ci au fost feroce rău de tot şi au luptat până la unul.

Daaaar, le-am stârpit!

Ploaia a dat un impuls extraordinar nu numai buruienilor din stoc, ci şi plantelor noastre, legumelor, adică. Au crescut peste noapte cât altădată în şapte, de nu le-am mai recunoscut ca fiind ale noastre. O privire peste toate parcelele ne-a făcut să ne crească inima în noi de mândrie şi bucurie, ca unor părinţi de copiii lor excepţionali. Cartofii, lintea, năutul, bobul, salata, spanacul.... toate! Aromaticele sunt acum nişte tufe impresionante! Roiniţa are nişte frunze uriaşe, aproape cât palma mea! Le-am cules deja pe cele mai mari ca să permit plantelor să se ramifice. Sunt atât de gustoase! Menta, la fel. Muştarul a răsărit, mărarul a ieşit peste tot, prin toată grădina, din seminţele căzute vara trecută aiurea, de nu mai ştiu cum să-l feresc când dau cu sapa după buruieni, ceapa e mare şi mâncăm din ea de peste o săptămână, alături de frunze de spanac, salată şi altele.

Cele trei tufe de cătină au crescut enorm în anul care a trecut şi sunt acum mai înalte decât mine. Erau doar nişte beţe golaşe de vreo 30 cm când le-am cumpărat, iar acum sunt uriaşe. Încă nu au rodit, poate anul viitor. Avem două plante femele şi una mascul, pentru polenizare, aşezate pe direcţia curenţilor vântului. Sunt toate condiţiile îndeplinite, aşa că sperăm că vom  avea şi fructe de cătină cândva. :)

Via este şi ea plină de lăstari şi de ciorchini mititei şi drăgălaşi, de nu mă mai satur privindu-i şi gugulindu-i ca pe nişte bebei. Buruienile s-au extins şi printre rândurile de vie şi avem în plan să o săpăm anul acesta, ca să stârpim şi de acolo inamicul cotropitor.

Livada? Eeee.... livada este.... de vis! Dumbrava minunată! Nu mai am cuvinte. Verdele crud îşi schimbă treptat cromatica înspre verde intens şi puternic, de vară, iar mirosul ierburilor de sub copaci, mai ales după ploaie, este absolut ameţitor! O beţie a simţurilor, dacă amintesc şi de cântecul păsărilor de peste tot, mierle mai ales, cuci – cântă vreo trei-patru deodată, din toate cele patru zări - şi alte păsărele ciripitoare. N-am auzit încă privighetoarea şi, încă, n-au venit rândunicile gureşe. Sperăm să le revedem şi pe ele curând. 

 

 

Şi în seră ritmul de creştere este gargantuelic. Varza kale mi-a ajuns cu florile aproape la umeri, iar salvia înfloreşte. Este la al doilea an de la plantare şi a ajuns în faza de “perpetuare a speciei”. Face nişte spice cu floricele mov, asemănătoare cu gura leului. Foarte drăguţele!

O parte din răsadurile din incubatorul de vise vor ajunge în spaţiul acum liber din sera mare, pentru că vrem să le urmărim cum cresc în paralel faţă de cele de afară. Cercetare, carevasăzică, nu? Păi, da. Da, dar, nu aşa, doar de dragul cercetării, ci cu roade culese din belşug, că nu ne dorim să ne pierdem vremea degeaba cu ele.

Noi nu suntem fermieri, dar avem ambiţii de fermieri. Aşa că ne dorim chiar să consumăm, pe cât posibil, din ce în ce mai mult numai din grădina noastră (produse ecologice) şi din ce în ce mai puţin din cele cumpărate din magazin (produse tratate chimic). Aşa că eforturile noastre sunt direcţionate în acest sens. Ne jucăm, da, dar nu suntem samurai să ne facem harakirii ori seppuku. Depunem nişte eforturi nu tocmai uşoare şi vrem să credem că merită şi, deci, mai mult decât atât, vrem să ne bucurăm de roadele muncii noastre, nu numai să ne laudăm pe facebook cu poze despre joaca noastră (“dacă nu noi, cine? dacă nu acum, când?” Hi, hi, hi...).

 

Pozele şi poveştile noastre au rostul lor, dar numai din ele nu se vede şi nu se înţelege cu adevărat întregul efort pe care îl depunem astfel ca toate să arate atât de bine şi de frumos. “Lupta” cu buruienile, de exemplu, nu-i chiar floare la ureche, chiar dacă împricinatele sunt de numai câţiva milimetri. Ele sunt cu miliardele şi atacă într-un ritm susţinut şi fără echivoc. Dacă nu suntem atenţi ne pot invada copleşitor de repede.

Aşa că, după o “sesiune academică” de “cercetat şi studiat” cu sapa prin grădină, apreciem altfel, cu alţi ochi şi la o altă valoare, apa caldă, săpunul, şamponul, crema hidratantă şi alte ingrediente din gama asta. Ceea ce, în Bucureşti, era doar o rutină automată a igienei zilnice, aici s-a transformat în piatră de hotar înspre recondiţionarea stării de bine, a fizicului şi psihicului epuizate uneori de efort.

Apa caldă are pentru noi o altă conotaţie aici faţă de perioada când trăiam în Bucureşti. Nici nu-mi pot imagina cum poate fi ca, după o zi de lucru intensiv în grădină, să nu ai apă caldă pentru un duş purificator şi reconfortant. Acesta a fost un criteriu primordial pe care l-am avut în vedere atunci când vizionam proprietăţi în căutarea Grădinii, respectiv, să avem apa curentă de la sistemul centralizat public de furnizarea a apei. Asta ne asigura din start posibilitatea montării unui boiler şi construirii sistemului de canalizare pentru toaleta din baie. Fântâna a fost şi ea un criteriu important, ca sursă constantă şi gratuită de apă pentru udarea grădinii.

Poate voi aduna la un loc într-o zi, într-o însemnare separată, toate aceste criterii importante pentru noi, cele pe care le-am avut în vedere când ne-am căutat locul potrivit. Munca în grădina, mai ales după o zi caniculară, te poate aduce într-un stadiu de mare disconfort. În cazul nostru, doar apa caldă şi gelul de duş/săpunul sunt cele care remediază instant această situaţie.

Ne-am dorit să trăim la ţară, să ne jucăm în natură şi să experimentăm un alt fel de viaţă, însă doar beneficiind de condiţiile oferite de civilizaţia contemporană, nu în cele ale evului mediu sau, mai rău, ale epocii de piatră. Ne-am dorit să trăim în armonie cu natura şi să ne bucurăm de frumuseţea ei, dar fără să ne lăsăm chinuiţi de vitregiile şi specificul traiului rural tradiţional, învechit.

Cine face o asemenea schimbare a vieţii, adică trecerea de la oraş la sat, trebuie să ştie destul de bine la ce să se aştepte, ce anduranţă are, ce poate să accepte şi ce nu din ceea ce se întâmplă la ţară, ce putere şi ce resurse are la dispoziţie pentru a face îmbunătăţirile necesare, cât de repede se poate acomoda, cât de uşor, pe ce termen. Noi am vizat un termen lung, nelimitat.

Din Grădina lui Dumnezeu: 05.05.2017

***