Poveste de toamna...
Oraşul tău
Trăieşti într-un loc în care parcă nimic nu este
aşa cum ai vrea să fie.
Poate oraşul
tău este prea mare şi nu îţi place haosul din
el, agitaţia, aglomeraţia, poluarea, regulile complicate de viaţă, stresul, viteza, nebunia, pericolele, riscurile existente
la tot pasul, oamenii, care îţi par deseori
străini, grăbiţi, obosiţi, bolnavi,
vulgari, depresivi, ocupaţi, indiferenţi, agresivi, copleşiţi de problemele supravieţuirii
într-un mediu ce poate părea mai degrabă ostil.
Ori poate oraşul
în care locuieşti
este un loc ce pare uitat de lume, în care ţi se pare că niciodată nu se mai poate întâmpla nimic bun, că totul e
mort, încremenit, uscat, abandonat: clădirile, drumurile, parcurile, maşinile, gândurile, visele,
oamenii. Toate par cuprinse de resemnare, abandon, nepăsare, roase de boli şi gânduri, de neputinţă şi neîncredere, de ciudă şi neiertare.
Sau poate că
oraşul acela în
care trăieşti
este nou pentru tine, poate abia te-ai mutat în
el. Îl descoperi zi de zi. Uneori îţi place,
alteori nu, uneori este surprinzător de
interesant, alteori te sufocă plictiseala sau
dezgustul; uneori îţi oferă mici bucurii, alteori experienţe deprimante. În acest loc, în care, proaspăt mutat, încerci să te adaptezi, în care vrei să te simţi bine şi pe care vrei să îl numeşti “acasă”, descoperi fel
de fel de oameni. Unii în preajma cărora îţi place să fii, te ajută şi te apreciază, te mângâie şi te sprijină, alţii care te sperie, te rănesc,
te resping sau care chiar te atacă. Unii
alături de care creşti, înveţi, te şlefuieşti, îţi construieşti un rost, o poveste şi
alţii care vor doar să te îngenunchieze, să te doboare, să te
chinuie, să te stoarcă de energie, să te
anuleze. Unii care te ajută să cunoşti succesul şi alţii care te împing spre catastrofale înfrângeri. Unii, oarecum, detaşaţi de haosul acestui oras, împăcaţi în ei înşişi, care se înconjoară de pace, linişte şi armonie, dar şi unii încrâncenaţi, ostili, în care clocoteşte ura şi invidia, măcinaţi de neajunsuri şi nemulţumiri, agresivi şi
periculoşi. Uneori ţi pare că aici este cel
mai frumos loc din lume, dar alteori ai fugi mâncând pământul oriunde, doar ca să
scapi de întunecimea lui pe care o vezi cum se
întinde din ce în ce mai mult, ca o molimă cancerigenă, ucigătoare.
Locul în
care trăieşti
poate fi oricum, oriunde, însă tu îi simţi din ce în ce mai mult
aspectul lui întunecat. Îţi pare mai evident, te
apasă, te strânge
şi constrânge,
te blochează, te anihilează, te răneşte, te otrăveşte, te seacă, te plictiseşte, te enervează.
Locul în
care trăieşti,
chiar şi dacă
este un loc simplu, curat, liniştit şi blând, îl simţi de parcă îi lipseşte totuşi ceva… Nu ştii ce, dar nu te mai simţi
deplin mulţumit şi fericit acolo. Vrei ceva anume. Ceva care să-ţi dea un anume sens, un
anume rost, un anume ideal, să te scoată din plictiseală, din amorţire, din rutină, să-ţi aducă sentimentul de împlinire,
de reuşită,
de desăvârşire. Aici trăieşti de ceva vreme, însă, acum, locul acesta parcă
doar te consumă, te arde ca pe o lumânare, iar deasupra lui parcă pluteşte sfârşitul, întunericul, frigul şi
singuratatea, în care doar umbrele mai străjuiesc.
Destinaţia
Deodată,
de dincolo de zare, apar nişte veşti.
Afli că
undeva, departe, peste munţi şi văi, peste mări şi ţări, este un loc minunat unde toate dorinţele tale se pot împlini.
Un loc însorit, cald, frumos, cu străzi şi parcuri îngrijite, pline de flori, cu clădiri interesante, cu flori la ferestre, unde trăiesc fiinţe luminoase,
vesele, binevoitoare, fericite, fără griji, fără temeri, fără dureri, fără tristeţi, fără lipsuri, încrezătoare, armonioase,
relaxate. Este ca o staţiune de vacanţă în care toţi sunt primiţi cu braţele deschise şi oricine se
poate bucura de tot confortul dorit, de atenţie
şi grijă,
unde entuziasmul este o stare de a fi, iar durerea este necunoscută. Îţi vin din ce în ce mai multe veşti de
acolo. Primeşti folografii, filme. Cei care au
ajuns deja acolo s-au bucurat de toata frumuseţea
aceea de nedescris, au gustat din ambrozia acelor locuri de vis, au cunoscut
fiinţele acelea minunate şi fericite care locuiesc acolo. Ei au revenit în oraşul tău doar pentru a vă povesti
şi vouă,
pentru a vă descrie drumul, pentru a vă dezvălui secretele călătoriei lor, pentru a vă spune cum au ajuns la destinaţie, dar şi cum puteţi să porniţi şi voi la drum către acest loc de basm.
Drumul
Drumul nu are nevoie de o hartă.
Este direct, nu-l poţi
rata dacă eşti
atent, concentrat şi conştient de ceea ce vrei şi faci.
Deşi este un drum
principal, poate fi foarte îngust, chiar
foarte-foarte strâmt pe alocuri. Poate fi întrerupt de multe intersecţii,
bariere, poduri şi podeţe, de semafoare şi nenumărate semne de circulaţie
contradictorii, de indicatoare şi spaţii de popas. Poate fi un drum aglomerat sau aproape pustiu.
Poate fi drept şi neted, cu flori şi fluturi prinprejur, cu peisaje încântatoare de-a lungul
lui, dar poate fi şi anevoios, pietruit, ori
mlăştinos, cu multe urcuşuri şi coborâşuri obositoare. Totuşi,
este un drum pe care din ce în ce mai mulţi oameni au pornit, dornici să ajungă la staţiunea aceea mult visată.
Unii au plecat mai demult şi sunt încă pe drum, iar alţii abia au pornit. Unii cu trenul, alţii cu maşina, alţii cu bicicleta, ori la pas, pe jos. Şi-a luat fiecare un
bagaj cu ce a crezut că-i va fi necesar, fără să poată concepe că, de fapt, odată ajunşi la destinaţie, nimic din
ceea ce au luat cu ei nu le va mai trebui, că
vor găsi acolo tot ceea ce au nevoie, că nu le va mai lipsi nimic.
De vei porni şi
tu pe acest drum, îl vei simţi în felul tău, într-un mod
unic: uşor sau greu, lung sau scurt,
simplu sau complicat, absurd sau necesar, vital sau inutil, riscant sau banal,
palpitant sau plictisitor. El te poate duce înspre destinaţie, dar nimeni nu îţi
garantează că
vei ajunge cu adevărat acolo. Sunt foarte
multe direcţii care te pot ademeni, care te
pot păcăli,
care te pot deturna. Vei întâlni şi mulţi oameni care au pornit pe acest drum şi care, din diverse motive, descurajaţi sau cu rea intenţie,
s-au oprit şi vor încerca să te întoarcă, să te abată, să te facă să renunţi. Şi mai sunt şi acei oameni din oraşul
tau, bine intentionaţi, desigur, dar care, neştiind nimic despre acel loc spre care vrei să pleci, vor încerca şi
vor face tot posibilul să te oprească din drum, să te convingă să rămâi: acolo, în oraşul tău, în familia ta, în casa ta, în locul acela aşa cum e
el, bun-rău, dar pe care măcar îl cunoşti. Vor încerca mulţi să îţi explice, să te convingă, să te oblige să rămâi, convinşi că îţi vor binele. De când vor fi aflat că ai gânduri de plecare, te vor privi mai întâi ca pe un om care
glumeşte, apoi ca pe unul iresponsabil, dus cu
pluta şi, în
cele din urmă cu suspiciune, cu ostitiltate,
cu respingere.
Nu vei mai fi unul de-al lor, ci
un dezertor.
Te vor exclude, te vor izola, te
vor arăta cu degetul.
Dar ţie
nu îţi va mai păsa.
Ştii deja unde vrei sa ajungi,
unde vrei să fii, cum vrei să trăieşti.
Te informezi din ce în
ce mai mult despre locul acela, despre drumul pe care îl ai de parcurs, despre fiinţele care trăiesc acolo, despre oamenii
care au ajuns acolo şi care au revenit să-i convingă şi pe alţii să pornească în această călătorie. Simţi că acesta este locul în care vrei să trăieşti, că acolo vei simţi împlinirea şi desăvârşirea aceea mult dorită,
pacea şi armonia depline.
Te pregăteşti de drum şi îţi doreşti să meargă şi alţii cu tine, cei
dragi. Le povesteşti tot ce ştii şi tot ce simţi. Unii înţeleg şi au încredere, alţii sunt
reticenţi şi încep să te evite.
Astfel, treptat, oraşul
tău, cel în
care până mai
ieri te sufocai, devine pentru tine tot mai diluat. Te extragi din el tot mai
mult pe zi ce trece, pe măsură ce te proiectezi tot mai constant în locul acela de vacanţă,
de la capătul acelui drum pe care mulţi l-au parcurs deja.
Călătoria
Şi într-o zi porneşti.
Nu mai ştii
când şi cum.
Nu mai ştii
ce te-a urnit din loc, ce te-a propulsat înainte
în secunda aceea, în felul acela.
Nu ţi-ai programat nici
momentul, nici conjunctura.
N-ai anunţat
pe nimeni dinaninte, n-ai ştiut nici tu însuţi că eşti gata, că eşti pregătit.
Şi, iată-te
în mers!
Este călătoria ta. Unică. Este
pentru tine. Este aşa cum ai grijă să fie, aşa cum te străduieşti să fie. Este o călătorie în care poţi să fii atent doar la tine sau şi la ceilalţi parteneri de drum.
Poate să
nu conteze dacă mergi singur sau împreună cu alţii, ci atitudinea cu care înaintezi.
Poate să
nu conteze cât de repede ajungi, ci modul în care îţi desfăşori călătoria.
Poate să
nu conteze ce întâlneşti în calea ta, ci ceea ce simţi
trăind experienţa.
Poate să
nu conteze locurile, oamenii şi experienţele întâlnite pe drum, ci învăţămintele primite de la fiecare.
Poate să
nu conteze modul în care alegi să depăşeşti toate provocările
acestui drum, ci încrederea că nimic nu te poate opri, convingerea că vei ajunge la destinaţie şi tenacitatea cu care mergi înainte.
Poate să
nu conteze, de fapt, nimic din toate astea, nici măcar ajungerea la destinaţie,
ci numai însăşi
credinţa ta în
existenţa ei.
Călătorul
Eşti pe drum.
Simţi că nimic nu te poate
opri.
Simţi că vei ajunge la capătul
acestui drum, la destinaţie.
Dar ce fel de călător eşti?
Priveşti
doar înainte, fără să
vezi nimic în jur, concentrat doar pe propria
ta călătorie,
atent doar la paşii tai, la direcţia ta, la bagajul tău, la
sentimentele tale, hotărât să nu te laşi distras de nimeni şi de
nimic?
Eşti călătorul care închide uşile şi ferestrele maşinii ca să nu audă şi să nu simtă nimic din
toate cele de afară care l-ar putea deranja, încetini, ispiti?
Eşti călătorul care apasă de tot acceleraţie şi merge înainte, neuitându-se nici în dreapta,
nici în stânga,
neprivind nici locuri, nici oameni, depăşind şi neoprind nicăieri, ignorând pe oricine i-ar face semn, orice privelişti frumoase i-ar putea încânta ochii pe drum?
Eşti călătorul care nu stă la rând, care nu aşteaptă, care trece în trombă prin orice
intersecţie, grăbit doar de idealul destinaţiei sale?
Sau eşti călătorul foarte atent şi circumspect în faţa necunoscutului ce i
se deschide înainte? Mergi încet, prevăzător, alert la fiecare pietricică, la fiecare pom de pe margine, la fiecare mişcare de pe drum, la fiecare aripă de pasăre şi fiecare strop de ploaie? Eşti preocupat şi îngrijorat de starea drumului, de prognoza meteo, de
aglomeraţia aceea care te însoţeşte, de entuziasmul celor care se îndreaptă către aceeaşi destinaţie, de gălăgia lor, de râsetele lor,
de jocurile lor? Nu-i aşa că nu ieşi din rând, nu depăşeşti, nu te enervezi şi mergi
concentrat, grijuliu să nu atragi atenţia nimănui, să nu faci nimic care ar putea fi interpretat greşit şi care ar putea, cine ştie cum, deranja pe cineva?
Sau poate eşti
călătorul
liniştit, calm, relaxat, care ştie că oricum va ajunge la
capăt,
indiferent câte gropi ar trebui să ocolească, indiferent de
câte ori ar trebui să oprească pe drum: poate
pentru oamenii care i-au facut semn să-i ia şi pe ei în maşină, poate pentru a salva
un căţel lovit de alţii grăbiţi, sau poate doar pentru a mângâia şi
ajuta un suflet obosit, neliniştit, temător?
Sau eşti
oare călătorul
care alege să meargă la pas pe acest drum, de mână cu alţii, râzând şi glumind, alergând, sărind într-un picior, făcând o mulţime de popasuri, focuri de tabără, spunând poveşti şi, apoi, pornind din nou la drum cu înflăcărare, cu încredere, cu
bucurie, împărtăşind împreună atât drumul, cât şi plăcerea de a-l descoperi, de a-l cunoaşte, de a-l străbate, conduşi atât de convingerea că veţi ajunge la destinaţie, cât şi de dorinţa de a fi acolo
împreună, cât mai mulţi deodată?
Ori poate eşti
călătorul
care, deşi a pornit la drum curajos, încrezător şi cu inima plină, nu mai ştie sigur dacă acesta este
drumul său, dacă întradevăr destinaţia aceea este cea
care îl va împlini,
dacă acolo va fi cu adevărat fericit? Ai temeri? Eşti
îngrijorat? Ai obosit? Nu mai ai încredere în cei cu care ai
pornit la drum, în tine? Simţi că nu mai poţi, că nu mai vrei, că nu mai ai timp, că este
prea departe, prea greu, prea riscant, prea complicat, prea târziu, prea mult, ori poate prea puţin? Este prea mare necunoscutul din faţa ta? Simţi că nu merită efortul? Ai
regrete? Te gândeşti la ce-ai lăsat în urmă? Ai vrea să te întorci?
Hmmm... asta nu se mai poate.
Înapoi, acolo de unde ai plecat,
la acela care ai fost atunci, demult, în trecut, niciodată nu te vei mai putea întoarce.
De vei lua calea înapoi, vei ajunge într-un alt spaţiu şi timp în care va trebui să reînveţi să trăieşti. Altfel. Căci, întorcându-te, va trebui să împaci mereu în tine
pasiunea călătoriei
începute cu abandonul drumului, entuziasmul
pierdut cu depresia câştigată, speranţa îngropată cu resemnarea încremenită, ca o cruce pe
un mormânt.
Te vei strădui
să te amăgeşti. Te vei amăgi că respiri. Respirând ţi se va părea că trăieşti, dar…
Vei fi o umbră
în oraşul tău plin de umbre... Acelaşi
oraş de dinainte de plecarea ta, dar totuşi altul… mai înnegurat,
mai sumbru, mai apăsător, mai înţepenit… ca sufletul tău
care a renunţat la drum… Până când, într-o zi… cine ştie … din nou…
Ori poate chiar tu eşti
călătorul
acela lângă
care cineva s-a oprit, te-a luat de mână şi te-a întrebat simplu, zâmbind:
vii cu mine? Tu eşti acela care i te-ai alăturat fără să pui întrebări, fără să te grăbeşti, fără să te temi şi fără pregătiri? Doar iubind?
Da, pe drumul acesta mergând
unul lângă altul, astfel, la un
moment dat, veţi descoperi că, fără nici un efort, fără să ştiţi cum şi când, aţi ajuns deja acolo, la destinaţie.
Împreună.
Bucuresti :
17.10.2014
***
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Interior, exterior.
Inspiratie, expiratie.
Impresie, expresie.
Ganduri, cuvinte.
Oglindire.
:)