Visând cu ochii deschişi

 Hei! Trezeşte-te! 

Glasul pare îngrijorat.

Nu, nu vrei să te trezeşti. Tocmai visezi.

Eşti chiar în vis, acolo, aievea. Mâinile tale sunt în mâinile lui. Ochii tăi se oglindesc în ochii lui. Buzele tale îl sărută. Paşii tăi alături de paşii lui lasă urme în pereche şi descoperă împreună călătoria. Văzduhul te învăluie în sunete şi armonii. Prima zăpadă, sosită prea timpuriu anul acesta, ţi se topeşte în palmele calde. Porumbeii caută gureşi firimiturile de pâine împrăştiate pe aleile parcului printre frunzele ude şi ruginii. Ceaiul fierbinte împrăştie în camera aburi şi arome de soc, mentă, scorţişoară şi lămâie.

Deschizi ochii.

Zâmbeşti.

Da, eşti acolo.

De fapt, eşti aici. Acum. În îmbrăţişarea lui.

Hei!! Trezeşte-te!!!  - îţi strigă cineva.

Nu-ţi pasă.

Visul tău e cald, e frumos, e plăcut. Ţi-e bine. Simţi fericirea. E în fiecare por al pielii tale, în privirea ta, în zâmbetul tău, în adâncul sufletului tău. Pluteşti în jurul lui ca o zână. Ca o boare de primăvară. Sau ca fulgii aceia de zăpadă de ieri: albi, zglobii, pufoşi, în toate direcţiile.

Glasul acela care te strigă pare de altundeva, parcă dintr-o altă lume. Un tărâm din care te-ai smuls, de unde ai zburat, pe care l-ai lăsat în urmă. Este tabloul din care te-ai desprins ca să… trăieşti. Pare că pictura lui te vrea înapoi, dar strigătul ramei sale este inutil. Ai scăpat. Te-ai eliberat. Oraşul acela  a rămas încremenit în liniile lui prea frânte, prea ascuţite, prea adânci, străjuit de zidul lui prea înalt şi prea colţuros. Dar tu l-ai trecut. Ai descoperit nesfâşirea de dincolo. Ai văzut penelul, vopseaua, mâna care pictează. Ai presimţit mintea care gândeşte şi inima care amestecă în mod miraculor culorile. Ai ştiut că poţi face şi tu asta. Ai vrut s-o faci.

Şi, iată, acum pictezi. Cadru după cadru, în mişcare. Film. Viaţă.

Heeei… treeezeeeşteee-teeee…

Se aude ca un ecou slab, pierdut, aproape stins, dintr-un colţ întunecat şi prăfuit, dintr-un tablou uitat de vreme, căzut de pe un şevalet vechi, răsturnat într-o parte, pe jos. Nu se mai distinge aproape nimic din culorile lui întunecate, cenuşii.

Deschizi fereastra.

Răcoarea plăcută si soarele dimineţii inundă camera.

Zâmbeşti. Ce să faci cu albumul acesta plin de amintiri? Are numai fotografii. Chipuri încremenite ale unui tablou abandonat. Numai poze. Le-ai revăzut pe toate. Gata. Nu-ţi mai trebuie. Acum ai nevoie de  loc liber pe rafturi. Pentru seminţe. Visele noi încolţesc din seminţele proaspete  pe care acum, voi doi, le adunaţi împreună. Le etichetaţi, le inventariaţi, le ţineţi la loc cald peste iarnă şi le încărcaţi cu energie vie pentru primăvara care va veni. Pe unele le-ati testat deja: au încolţit, au crescut vlăstari fragezi, s-au înălţat în tulpini, în frunze şi flori şi v-au arăta deja primele roade. Da, ştiţi, Dumnezeu vă ţine în braţe. Şi domneşte din voi. Şi vă îndrumă.

Acesta este filmul. Îl trăieşti. E aievea. E adevărat. Îl simţi cum e parte din tine aşa cum tu eşti parte din el.

Noaptea coboară alene dintre stele.

Liniştea şi pacea cuibului vibrează dulce şi melodios. Unul lângă altul, admiraţi la fereastră scânteierea colorată a visului în care amândoi trăiţi. Te vede zâmbind.

-         La ce te gândeşti? – te întreabă cu duioşie în glas?

-         La noi. Revăd filmul cu momentele care ne-au adus împreună şi care ne-au unit.

Zâmbeşte şi el. Îţi mângâie tandru părul şi obrajii sprijiniţi pe umărul lui, îţi sărută degetele mâinii din mâna lui, apoi îţi şopteşte încet: somn uşor, pisicuţ.

Bucuresti : 27.10.2014

***