Grădina lui Dumnezeu (30) - A cincea zi. “Curat-murdar, coane Fănică!”

A cincea zi: vineri, 04 decembrie

“Ştii, noaptea asta n-am mai auzit şoarecele ăla.”

“Eşti sigură că a fost un şoarece? Poate au fost doar zgomote de la sobă.”

“Nu, iubitule, a fost un şoarece! Ţi-am spus că l-am văzut. Am ştiut eu că era un şoarece. Îl auzisem foarte clar cum rodea ceva în cămară. Să ne uitam azi să vedem ce rodea. Dar, este ciudat, astă noapte nu l-am mai auzit.“

“O fi plecat la familia lui.”

Îmbiindu-ne unul pe altul, dar, mai ales, încurajaţi şi sustinuţi conştiincios de Ema, am reuşit până la urmă să ieşim de sub pilotă.

Igiena de dimineaţă, cu spălatul pe faţă şi pe dinţi, era deja un proces pe care reuşisem să-l punem la punct, astfel încât să nu ne mai chinuim, aşa ca în primele zile, cu apă rece. Stabilisem şi locul din dulapul de bucătărie unde să ne tinem obiectele de igienă până aveam să ne organizăm şi baia. Astfel, nu mai alergam de la o sacoşă la alta, de la un bagaj la altul, sau din bucătărie în cameră şi înapoi, după fiecare lucru de care aveam nevoie în acest sens. Asta era o victorie extraordinară, pentru care arborasem deja un steag uriaş pe reduta vieţii noastre de la ţară, steag pe care îl fluturam ferm către toate zările. Cum, de altfel, continuăm să facem şi acum, povestind despre asta, ca să ştie şi alţii cât de important este ca dimineaţa, după ce ai ieşit din scutece în frig, să-ţi găseşti imediat periuţa de dinţi, prosopul, crema de faţă, spuma de bărbierit, ori after shave-ul, după caz. Este primordial! Asta, atât pentru că nu vrei să le cauţi prin frig, dar, mai ales, pentru că vrei să-ţi restaurezi cât mai repede stima de sine, prin restaurarea, în primul rând, a stării de confort privind igiena personală.

Aici se impune o precizare importantă. Când am luat decizia de a ne muta de la oraş la sat, noi, principiali din fire fiind, ne-am stabilit nişte standarde de la care nu concepeam să facem rabat. Printre acestea se numărau şi cele legate de igienă şi curăţenie. Adrian era ferm angajat în decizia lui de a se bărbieri zilnic sau cel mult la două zile, aşa cum o făcea şi în Bucureşti. Imaginea “omului cu barbă” nu i se potrivea şi, în consecinţă, decisese să nu lase vicisitudinile vieţii de la ţară să-l transforme într-un bărbat neglijent cu aspectul său. Avea de gând să se menţină, mai înainte de toate, mereu proaspăt bărbierit, ştiind că acesta era, de obicei, primul aspect neglijat  în viaţa rurală. Ceea ce mie mi-a plăcut teribil de mult, desigur. Nu mă vedeam absolut deloc sărutându-l printre nişte mustăţi ciufulite şi înţepătoare, ori mângâindu-i o barbă lungă şi sârmoasă. 

Pe de altă parte, aveam şi eu un deziderat: să-mi menţin întreaga veselă de bucătărie într-o perfectă curăţenie, exact ca la Bucureşti. Ştiam că, măcar la început, aveam să mă confrunt cu oarece condiţii mai precare privind spălatul vaselor şi, tocmai de aceea, îmi pregătisem psihic o doză impresionantă de tenacitate în acest sens. Chinul cu încălzirea apei, cu folosirea a două ligheane, unul cu detergent şi unul pentru limpezire, ori, chiar spălatul cu apă rece, le trecusem la sacrificiu necesar, dacă nu se putea altfel, dar nu şi obligatoriu, dacă erau soluţii de îmbunătăţire. Ştiam că, la ţară, acesta era unul din aspectele cele mai neplăcute: vasele murdare – farfurii, căni, pahare, oale. Îmi propusesem să fiu excesiv de consecventă în efortul meu şi să nu ajung niciodată să fac vreun rabat, ori vreun compromis de la curăţenia impecabilă a obiectelor pe care le foloseam în bucătărie şi nici de la igiena personală. Curăţenia era şi este blazonul meu.  Eticheta. Rangul. Ambiţia mea, proprie şi personală, de a-mi dovedi mie însămi că pot aduce la sat condiţiile vieţii curate şi civilizate de la oraş. Nu mă laud. Doar vă informez. Ca să înţelegeţi consecinţele care derivă din acest deziderat.

Trebuie să subliniez că nimic nu mă stresează mai mult şi mai mult în această viaţă decât mizeria. De orice fel, dar mizeria ad-literam mai presus de orice. Probabil că am suferit enorm într-o altă viaţă din cauza acesteia şi am rămas cu ceva amintiri înscrise în memoria mea ancestrală pe care o accesez şi în această viaţă. De aceea, întotdeauna, înainte de orice activitate, înainte de a mânca sau dormi, de a găti sau orice altceva, eu TREBUIE să mă asigur că totul se desfăşoară într-un cadru curat, ordonat şi plăcut. Altfel, simt un disconfort major, o stare de urgenţă, de iminenţă, care nu-mi dă linişte, mă streseaza şi mă irită la maximum. 

Revenind la povestea noastră, odată înfăptuită operaţiunea de igienă corporală a dimineţii, iar primul nivel de confort fiind asigurat, se putea trece spre celelalte treburi ale zilei cu o altă tragere de inimă, cu o altă stare de spirit, cu o notă de pozitivism deja activată. La Bucureşti asta era o rutină atât de banală încât nici nu era luată în calcul ca activitate zilnică, neapărat. La sat, totul trebuie luat în calcul. Totul. Cu cât eşti mai atent la toate aceste mici detalii ale vieţii şi ţi le rezolvi cât mai repede, cu ingeniozitate şi promptitudine, cu atât nivelul de confort şi starea de bine creşte simţitor.

Buuuun, am trecut la pregătirea micului dejun. Cu o zi în urmă fiersesem năutul din care trebuia să prepar humusul. Aşa că, într-un castron, am amestecat repede boabele strecurate, pasta de susan, făcută tot de mine, vreo trei căţei de usturoi tăiaţi mărunt, sare, ulei de măsline şi apă şi le-am pasat bine cu blenderul, completând cu apă şi cu ulei atât cât trebuia până am obţinut consistenţa dorită. Pasta de susan am făcut-o astfel: am copt la cuptor seminţele de susan cumpărate de la magazin, apoi am pasat cu blenderul o cantitate oarecare. Ele sunt foarte uleioase, de aceea nu este indicată folosirea râşniţei, ci a blenderului. Buuuun. Acum, după ce aţi aflat şi reţeta mea de humus, ar trebui să-l şi gustaţi ca să ştiţi despre ce vorbesc. Iese o bunătate de pastă tartinabilă, de te lingi pe degete. Noi mâncăm humusul pe felii de pâine prăjită, cu diverse salate, ori cu murături. Demenţial! Dacă adăugăm, pentru diversificare, şi tartine cu zacuscă, ori cu icre, cu pastă de măsline, ori cu bucăţi mici de peşte preparat în diverse moduri sau din conserve, iese o masă pe cinste! Sucul verde de marţian (“prafuri de la mama-mare”) şi fructele înainte de masă, iar la final cafeaua, ori ceaiul, completează zilnic micul nostru dejun, oriunde ar fi el servit.

După ce am strâns masa, am spălat vesela, apoi ne-am urcat în maşină şi am plecat spre orăşelul din apropiere, pentru cumpărăturile de rigoare. Oraşul ni s-a părut liniştit în acea zi de vineri, la ora prânzului. Am cumpărat tot ce ne trecuseram pe listă, tăind cu satisfacţie, cu câte o linie, unul după altul, toate obiectele achiziţionate, apoi ne-am întors acasă. 

Nici bine n-am ajuns în curte şi am descărcat marfa proaspată, aceea necesară îmbunătăţirii nivelului de trai al bucureştenilor mutaţi la sat, că ne-am şi trezit în curte cu vizita celor doi soţi, domnul Ion şi cu doamna Maria. Veniseră să ne aducă un pachet cu carne şi cârnaţi, pentru că tocmai tăiaseră un porc în ajun şi făceau şi ei pomana porcului cu noi, aşa cum era obiceiul locului. “Dar noi nu mâncăm carne!” Atât am apucat eu să zic, că doamna Maria m-a şi luat pe sus şi, ca şi cum nici n-ar fi auzit ce-i spusesem, ori de parcă îi vorbisem în limbi străine, în chineză sau japoneză, din care, clar, nu pricepea o iotă şi, cum nici nu avea rost să facă vreun caz pe tema asta, m-a ignorat complet zicând:

-          “Luaţi şi puneţi în frigider. Cârnaţii trebuie prăjiţi, carnea cum vă place – prăjită sau fiartă, în ciorbă.”

-          “Da, mulţumim, mulţumim. Pune-le în frigider, pisoiaş. Vedem noi...” a intervenit Adrian imediat, ca să nu se simtă oamenii jigniţi de vreun refuz din partea noastră, dar gândindu-se şi la câinii din dotare, care puteau fi hrăniţi împărăteşte din darul acela de preţ, nesperat.

Până atunci le dăduserăm doar nişte felii de pâine şi nişte cartofi fierţi. Erau cartofi destui în pivniţă, lăsaţi de bunici pentru noi. Toni se mulţumise, săracul, cu ceea ce primise, în timp ce aşchimodia aia mică de Gina făcuse nazuri şi fugise la vecinul acela către care fusese direcţionată o vreme, până să venim noi. Acolo, probabil, primea şi alte bunătăţuri, eventual mămăligă. Oricum, la început, ea venea mai rar pe la noi, ceea ce nu ne-a deranjat mai deloc. Mai ales că într-o seară îl asmuţise şi pe Toni la un lătrat agresiv către Ema. Noroc că Adrian fusese vigilent şi o luase repede în braţe, certându-i pe amândoi. După episodul acela, Gina a apărut destul de rar prin curte, rămânându-ne în prejmă numai Toni. El era cuminte, docil şi o privea pe Ema doar cu o curiozitate plictisită. Totuşi, încă nu-l lăsam nici pe el să se apropie de Ema la mai mult de trei-patru metri, chiar dacă zăpăcita cea mică şi pufoasă, curioasă din fire, fluşturatică şi rebelă, s-ar fi dus glonţ la el, măcar să-l miroase pe stimabilul. Că n-avusese încă ocazia de o aşa interacţiune apropiată cu vreun alt patruped până atunci.

După alte câteva amabilităţi, domnul Ion a plecat la oi. Îi venea rândul să stea cioban la turmă o dată la trei zile. În ziua aceea era rândul lui. Doamna Maria a rămas un pic la noi, aşa că am invitat-o la o cafea.

-“Lasă, că mâine-poimâine, o să vă aduc lapte covăsît.”

-“Ce înseamnă covăsît? Cum e laptele covăsît?”

-“Păi, se fierbe laptele bine, se lasă să se răcească puţin, da’nu di tăt, numa’ puţin, să fie călduţ, apoi se toarnă în el covăsală. Şi se covăsăşte.”

-“Ce-i aia covăsală?”

- "Păi, covăsala e aia de-o turnăm noi peste lapte să se covăsască.”

 

Ce mai, îmi fusese dezvăluit Marele Secret Universal, respectiv reţeta laptelui covăsît! Acesta era, indubitabil, în cea mai mare siguranţă la  mine, neputându-l divulga nimănui, nici chiar dacă aş fi vrut. Procesul acela de producţie complicat şi sofisticat, care necesita un ingredient special, ale cărui provenienţă şi compoziţie nu poate fi precizat aici sub nici o formă (doar pe motivul că face parte din Marele Secret, desigur, nicidecum că n-aş fi înţeles eu explicaţiile oferite cu amabilitate) nu era în nici un pericol de a fi prea curând desecretizat.

Ne-a amuzat atât de mult expresia laptelui covăsît, încât, mult timp după aceea, amândoi, eu şi Adrian, covăsam tot. Covăsam lemnele pentru foc, covăsam mâncarea, covăsam o plimbare în grădină, o covăsam chiar şi pe Ema peste ochi, uneori, când ne scotea din sărite cu miorlăiala ei interminabilă atunci când era lăsată în casă prea mult timp singură. “Ce mai faceţi?” – ne întrebau ai noştri, cei din familie, la telefon. “Tocmai covăsam cenuşa din sobă.” – răspundeam cu tonul cel mai serios din lume, pentru ca, în secunda doi, să izbucnim amândoi în râs, imaginându-ne chipul nedumerit de la capătul celălalt al telefonului. Dimineaţa ne-o începeam după ce covăsam câte o cafea fierbinte sau un ceai aromat, iar seara ne culcam după ce mai covăsam câte un lemn în plus pe foc, peste jarul deja bine covăsît. O nebunie!

Miraculoasa reţetă a laptelui covăsît îmi fusese cu drag împărtăşită, dar am apreciat, desigur, şi dorinţa suplimentară a doamnei Maria de a participa personal la integrarea noastră cât mai rapidă şi uşoară la viaţa şi obiceiurile satului. “Să-mi spuneţi dacă vreţi să mergeţi la magazinul de aici, din sat. Merg cu dumneavoastră şi vă prezint acolo, să se ştie cine sunteţi.”... “Când o să lucraţi grădina la primăvară să mă chemaţi, să vă ajut la sapat, la pus ceapă, fasole, spanac.” ... “Putem să punem şi noi nişte ceapă aici, în grădină, la dumneavoastră? Că aşa făceam şi cu unchiu şi cu mătuşa şi îi mai ajutam la muncă. Şi ni-i era bine şi nouă şi lor. Poate ne lăsaţi nouă via aia mică, din capăt, aşa cum făcea unchiu, că noi îl ajutam  să lucre apoi şi via cea mare.”   Şi tot aşa..... Apoi a plecat şi ea.

Adrian  nu prea a participat la discuţii, fiind mai preocupat de aprinderea focurilor, decât de reţeta laptelui covăsît . După ce a plecat doamna Maria, am pregătit masa şi am mâncat de prânz. Apoi, cele două topoare noi, cumpărate în dimineaţa aceea, se cereau cu insistenţă testate. Mănuşile de protecţie, ochelarii transparenţi de protecţie (special cumpărate din Bucureşti pentru diverse astfel de operaţiuni cu factori de risc) şi curiozitatea în privinţa topoarelor au devenit imediat ingredientele potrivite pentru aventura ce urma.

Eu mi-am făcut de lucru prin casă. Mă mai opream din când în când şi ascultam zgomotele de afară. Da, toporul ăla părea că îşi făcea treaba pentru care fusese proiectat. Ceva buşteni în mod sigur fuseseră convinşi să cedeze determinării cu care Adrian acţiona asupra lor.

Aşa că m-am îndreptat cu curaj către cămară. Trebuia să văd ce pagube făcuse şoarecele ăla acolo şi, eventual, pe unde intrase şi ieşise. Că, oricum, speram să nu mai fie înăuntru. Bănuiam că doar noaptea venea să se înfrupte din cine ştie ce pusesem noi acolo, din nebăgare de seamă, fără să ne gândim la musafiri nepoftiţi de genul piticaniei aceleia gri cu coadă. Am deschis uşa şi am văzut o sacoşă de-a noastră chiar la intrare, una pe care nu apucasem s-o văd când intrasem după aspirator şi când îl văzusem pe stimabilul rozător.  Încet, atentă ca nu cumva să-mi sară dumnealui direct în faţă, cu tupeu, din sacoşă (dacă ar fi fost în ea), am scos, rând pe rând, cu maximă vigilenţă, tot ce era înăuntru. Da, acolo era doar o pâine feliată din care se înfruptase. Rosese un capăt al pungii şi un pic din feliile din dreptul găurii. Atât.

Pâinea din pachetul acela a ajuns în burta lui Toni timp de vreo două zile, combinată cu cartofi fierţi, până când am reuşit să fierb carnea şi cârnaţii de la doamna Maria. Abia atunci s-a dezlănţuit festinul canin!

Am luat sacoşa cu lucrurile noastre de acolo şi m-am apucat să fac puţină curăţenie. Vroiam, mai întâi, să scot toate lucrurile rămase de la bunici, precum şi hârtiile şi ziarele întinse peste rafturi. Când am tras de una din hârtiile de pe jos am avut o surpriză de proporţii: şoarecele!!! Mort. Nu ştim de ce murise. Mi-a părut rău de el, sărăcuţul, dar cel puţin ştiam că nu avea să se mai întoarcă. L-am chemat repede pe Adrian şi i-am arătat descoperirea şi gaura din zid pe unde bănuiam că intrase, iar el a astupat-o imediat cu spumă poliuretanică dintr-un tub pe care-l cumpărase din Bucureşti, pentru orice eventualitate. 

Curăţenia mea în cămara s-a oprit la acel moment. Imaginea şorecelui acela mort fusese deja prea mult! Mai mult decât puteam suporta. Era suficient pentru ziua aceea.

Noaptea ne-a adunat pe toţi trei în bucătărie, la căldură, să servim cina. Afară stelele răsăreau una câte una, sclipind frumos deasupra satului. Era prea frig pentru contemplaţie, dar, cu prima ocazie mai permisivă, aveam să stăm amândoi cu ochii pe cer admirându-le, încântându-ne, bucurându-ne de imensitatea de deasupra noastră, decorată atât de frumos de Dumnezeu cu Luminile Lui.

Ferestrele noastre dezvăluiau din interiorul casei o lumină portocalie, caldă şi plăcută. Înconjurate de întunericul şi frigul nopţii ce se lăsaseră peste sat şi dealuri, ele păreau o oază de pace şi bucurie, de mângâiere şi dragoste.

“Noapte bună, iubitule.”

“Noapte bună, puiuţ.”

Din Grădina lui Dumnezeu: 11.02.2016

***