Adevarul si Minciuna

 

Suntem foarte ocupati, nu prea mai am timp de blog, insa m-am oprit cateva minute pentru aceasta insemnare. 

Pregatesc ceva special pentru 20 iulie, cand vom sarbatori impreuna 13 ani de blog, am si niste poeme personale noi, despre care insa nu va spun nimic, le voi publica pe blog la momentul potrivit, insa altceva am vrut acum sa va spun.

Am descoperit zilele acestea o autoare care scrie poezie intr-un mod spectaculos, as spune. Si, in paranteza fie spus, este si o femeie frumoasa, asa cum o vad ochii mei. :)

Numele ei este Eliana Popa.

Are deja si trei volume de versuri publicate (din ce am inteles de pe internet), insa am citit textele pe care ea le-a postat public si sunt impresionata. 

Scrie versuri dintr-un sentiment profund religios si patriotic, are un cuvant puternic, unul mai ales trist si indurerat, sau patruns de revolta si lupta, insa eu ii admir foarte mult talentul condeiului, usurinta in versificare, ineditul rimelor si frumusetea formularii ideilor poetice fara prea multe metafore, figuri de stil sau floricele lirice, insa cu o claritate si fermitate cum rar am vazut. 

Imi place cat de bine pune accentele pe anumite nuante ale unor idei, imi place cum rotunjeste curat fiecare strofa, cu ritm, armonie si melodie, cu directie clara, fara echivoc, fara prea multe subtilitati, ci simplu, limpede, dar profund. 

De mult timp n-am mai citit poeme care sa fie atat de mult pe gustul meu! Pur si simplu, i-am savurat poeziile, mai ales prin prisma aspectelor tehnice, de creatie. 

Am ales cateva din cele doar vreo 50 de poeme (din cele cateva sute cate a scris in cele trei volume) ale doamnei Eliana Popa pe care le-am citit in ultimele zile si le redau aici. 

Mi se par capodopere, exemple de virtuozitate! 

ADEVĂRUL ȘI MINCIUNA

Autor: Eliana Popa

Patru călători plecat-au pe același drum, prin lume

Și-au ajuns la sfadă multă, ne spun cărțile bătrâne.

FOCUL se sfădea cu APA, ADEVARUL cu MINCIUNA,

Între ei trona semeață și rânjind hidos, ranchiuna!

Dar sătui de-atâta vorbă și scârbiți de-atâta ceartă,

S-au oprit la o răscruce, hotărând să se despartă.

Unul mai fălos le zice: “- Eeei, ce v-a găsit? Poftim!

Dar de-om vrea a-ne-ntâlni, cum o să ne regăsim?"

,, - Pe mine mă veți afla în tot timpul și-n tot locul

Unde fumul se înalță, așa le grăiește FOCUL.

În bordeie și în case unde veți vedea lumină,

În amnare și în piatră, și în orice zi senină!”

“ - Eu voi fi în orice susur de izvoare și de râuri,

În cascade și în ploaia ce învolbură pârâuri,

Dimineața-n firul ierbii, eu voi roura și pleoapa!"

Așa a grăit semeață, susurându-și vorba, APA!

,, - Eu voi fi pe tot pământul cât e soarele si luna,

Mă găsiți oricum, oriunde, a grăit râzând, MINCIUNA. “

Și pe ulițe,-n bordeie, și-n palate, și în piețe,

Și în sufletele celor învățați să mă răsfețe!

Stau în vorbe și în fapte, stau în cugete și-n cărți,

Stau în știința unor “genii”, mă-nsoțesc cu regi si hoți!

Ba mă mai strecor voioasă și în suflet de ateu,

Îi șoptesc că nu există nici Hristos, nici Dumnezeu!

Mă desfăt chiar și-n Biserici, stau pe limbă la doi, trei,

Care intră să se-nchine, doara așa, din obicei!

Mă strecor chiar și-n Altare, prin politici și arginți

Dar mai greu, căci slujitorii nu-s cu toții adormiți!

La tot omul mic sau mare, dacă-s tineri sau sunt moși,

Mai ales în guvernare unde-s marii mincinoși!

Îi slujesc pe toți cu râvnă și îi duc la tatal meu,

Cel ce e amagitorul și dușman lui Dumnezeu!"

“ - Pe voi vă găsesc mai lesne!” se-ntristează ADEVARUL,

Ca sa mă aflați pe mine trebuie-a grăbi piciorul!

Eu ades sunt alungat cu batjocuri și rușine,

Tot la fel ca pe Golgota, când scuipau cu toți pe Mine!

Oamenii acestei lumi nu știu cine-i Adevărul

Și lovesc cu toți țepușa ce le vătămă piciorul.

Toți simt lipsa Mea în case și în suflete, și-n minte,

Nu mă văd nici în durere, nici în lacrima fierbinte!

Și deși le sunt aproape, stau și plâng pe-un lăicer,

Nu mă văd sau mă alungă! Însă mă găsiți în Cer!

Sus în ceruri, lângă Domnul, locuiesc, iar pe Pământ ,

Mai cobor să stau cu omul cercetat de Duhul Sfânt!”

ÎȚI ÎNCHIN UN IMN, FEMEIE!
Eliana Popa

Îți închin un imn, femeie, leagăn vieții și iubirii,
Tu ai stat și pe Golgota lângă Crucea Răstignirii!
Tu L-ai însoțit pe Domnul, spre Calvar, cu lacrimi grele,
Tu i-ai îndulcit amarul când i-au dat oțet și fiere.

Tu, smerită Veronica, înfruntând întreaga gloată,
Ai sărit ca o zvârlugă din a casei tale poartă,
De pe cap ți-ai smuls năframa să-i ștergi ca o mamă bună,
Toată fața de sudoare, sângele de sub cunună.

Pe năframa ce L-a șters, ca o mână diafană
Și-a pictat Prea Sfântu-i chip să-ți rămână drept icoană
Răsplătindu-ți bunătatea când toți Îl scuipau cu ură
Fapta ta stă scrisă-n ceruri și în Sfânta Lui Scriptură!

Tu, frumoasă Magdalena, ai trăit cu El Calvarul
Mângâind-o pe Măicuță, i-ai mai stins din suflet jarul,
Și în clipa răstignirii, împietriți sub Crucea Lui,
Doar femeile și Ioan simt durerile de cui.

Când pe Lemnul Crucii grele răstignită sta Lumina ,
Doar Maria lui Cleopa și Maria Magdalina,
Împreună cu Măicuța și cu Ioan ce șade trist
Sunt icoane de durere și simt lacrima lui Hrist.

Așa cum demult, prin Eva, șarpele-a adus căderea
Tot femeii la mormânt i s-a vestit Învierea
Tot femeii i s-a spus să vestească atunci lumii,
Când El a strigat : ,, Maria !" și ea i-a răspuns : ,, Rabuni!"

Cine a născut pe-aceia care au slujit Iubirii ?
Cine a ținut în brate mucenicii și martirii?
Cine le-a sădit sămânța dragostei pentru Hristos?
Tot femeia ce e mamă, născătoare de frumos.

Dar Femeia cea mai sfântă e Cea Pururea Fecioară
Și în cer și pe pământ e cea mai de preț comoară.
Prin ea s-a-ntrupat Iubirea, prin Mireasa fără Mire ,
Să ne ducă firea noastră cea de lut, spre Nemurire!

Te-ai născut din Sfânta Ana și-ai călcat prin glodul humii,
Dar ca tine n-a fost alta de la-ntemeierea lumii!
Mai frumoasă ca frumosul, ce-aș putea spre slavă-ați scrie ?
Când te laudă toți sfinții, Prea Curată-n veci, Marie!

Îți închin un imn, femeie, mama mea cu părul nins
M-ai crescut cu multă trudă și în suflet crini mi-ai prins!
Și-au crescut plini de lumină să îi port și-n veșnicie
Însă, azi, cules-am unul să ți-l dau măicuță, ție!

SĂ NU SUBESTIMAȚI FEMEIA!

 Eliana Popa

Să nu subestimați femeia...chiar de-i brunetă sau bălaie,

Femeia a condus regate și pentru ea s-au dus războaie.

Când Dumnezeu făcu femeia, din coasta lui Adam, săracul

I-a dat atâta-nțelepciune, încât s-a speriat și dracul.

De credeți ca femeia-i slabă, să nu uitați un adevăr,

Cum și Adam, din mână Evei, cu poftă a mușcat din măr.

Ea l-ambiat suav să muște din fructul raiului oprit.

Si iată cum, dintru-nceputuri, bărbatul fost-a păcălit.

Deși pe tron stăteau bărbații, femeia a condus regate

Cu un sărut și-un dans lasciv pe mulți i-a condamnat la moarte.

Azi e fierbinte ca un soare, mâine e rece precum luna,

Chiar de-i fragilă ca o floare, n-o poate smulge nici furtuna!

Femeia-i cântul unui înger, e seva care vă dă viață,

E zbor de heruvim în lume, e și amar, e și dulceață.

Iar când disprețuiți femeia, și-atunci când o tratați urât,

Să nu uitați voi, dragi bărbați, că tot o Evă v-a născut.

RUGĂ PENTRU OM
de Eliana Popa

Doamne, Ziditorul Vieții, Făcătorule a toate,
Cel ce-ai pus Lumina-n humă și călcat-ai peste moarte,
Fă-l pe om precum atunci când întâi l-ai modelat,
Fă-l precum era odată, fără vină și păcat!

Căci în starea cea de astăzi, omul nu mai este om,
A căzut strivit de patimi, ca un putregai din pom,
Patimă și lăcomie, om bogat și om ateu,
Pentru bani și ranguri nalte duc război cu Dumnezeu.

Înainte de a-l face pe Adam din ceresc lut,
Mai întâi, în a Ta ființă, l-ai dorit și l-ai născut,
L-ai dorit, Mărite Doamne, l-ai cuprins pe el în Tine
Însă Adamul cel de astăzi Ți-e în talpă mărăcine.

De-aș putea sa fac din pietre cântăreți să te slăvească,
Precum te slăvește-n ceruri toată ceata îngerească,
De-aș putea să fac din lume o fecioară neîntinată,
Că să-ți pună la picioare toată dragostea-i curată!

Dar nu pot, căci și eu, Doamne, îmi plec fruntea cu rușine,
Fiindcă ți-am scuipat obrazul multă vreme, știi prea bine!
Dar Te rog să îmi dai vreme, să-Ți aduc și bucurie
Și când voi veni la tine, imn de slavă să-Ți pot scrie!
….din volumul CÂNTEC LUMINII- editura Printera 

CE-AI IUBIT IN MINE, DOAMNE ?
Eliana Popa

Pașii mei pornesc spre Tine, ochii mei spre Tine cată
Tu mi-ai fost, Hristoase Doamne, mai aproape ca un tată
Mi-ai vegheat copilăria și-acum anii tinereții
Chiar si-atunci când rătăceam suflet trist pe drumul vieții.
Multă vreme-ai așteptat să-Ți deschid în suflet poartă
Însă ochii mei de lut nici c-au vrut atunci să vadă
Deși Te știam, Hristoase, de la bunul, din pruncie,
Te-am lăsat uitat și singur în a mea copilărie

Ai pășit mereu cu mine, mi-ai fost ajutor și pază
Ochiul Tău și Sfântu-Ti înger ieri și astăzi mă veghează
Am fost singură-ntre oameni, nici ai mei n-au fost aproape
Lacrima și suferința mă trăgeau să mă îngroape...
Dar o aripă de înger lângă mine a stat scut
Am învins și-am stat ca stânca când putere n-am avut
Mi-ai șters lacrima din suflet și cu dor m-ai așteptat
Să-mă-ntorc iar în pruncie, să văd unde Te-am lăsat!

Te știam, dar nu am vrut să mă-ntreb unde mai ești
Te-am lăsat inchis în vreme și în tolba cu povești
Deși amintirea Ta îmi ștergea din suflet frigul.
Te țineam închis și singur tot în casă la bunicul.
Până când pribeagu-mi suflet( ce-azi îți cântă Psaltirea)
Te-a zărit într-o icoană și Ți-a întâlnit privirea
Dragostea din ochii Tăi a ucis atunci în mine
Toată stăpânirea morții și mi-am amintit de Tine.

Și-am văzut atunci o lume diferită de ce-a fost
Și am întâlnit Iubirea ce-o cătasem fără rost
Doar în oameni și în vise, doar în lumea mea nebună,
Obosind s-o țin aprinsă, să n-o pierd sau să apună.
N-am știut c-acea Iubire doar la Tine o găsesc
Nu in oameni sau în lume sau în ce e pământesc.
Ce-ai iubit in mine, Doamne, ce--ai văzut în mine bine ?"
,, - Tot ce n-au putut vedea oamenii de lângă Tine!

Așa mi-ai răspuns, Iisuse, si-astăzi tare drag îmi ești
Te-am chemat să stai cu mine, nu în tolba cu povești
Eu Te-am căutat în oameni, Tu erai aici în mine
Te strigăm sa vii, Iubire, de prin zările străine!
Însă Tu erai la ușă îmi băteai în geam si-n zid
Și târziu, în ceas de noapte, am venit să îți deschid.
Tu Mi-ai dăruit Iubirea...ce Iubire Doamne Sfinte
Mai curata decât roua, liniștită și cuminte.

Și Iubirea Ta, Iisuse, îmi aduce mângâiere
Nu rănește și nu doare e balsam peste durere,
Nu doboară, ne ridică, șterge ale lumii plângeri
Ne dă aripi și ne-nalță lângă sfinți și lângă îngeri
O, ce dragoste, Iisuse, omului ai dăruit!
O Iubire ce nu are început și nici sfârșit,
O Iubire cum nu-i alta...căutați și o aflați
Din ea s-a născut Zidirea și din ea am fost creați !

DETRACTORILOR MEI

Autor: Eliana Popa

Vorbesc unii despre mine și se cred îndreptățiți
Fiindcă i-a călit oțelul și ar fi neprihăniți,
Fiindcă s-au format la școala unor spirite înalte
Sunt cu ștaif de patrioți și cu ani de lupte-n spate!
Cum se face că eu una, apărută din neant,
Îmi permit, fără rușine, peste ei să fac un salt?
Peste ei? Neprihăniții!!! Eu o biata imorală
Fără diplome și studii pe la școala lor de fală,
Cum se face ca eu una, ce-a venit așa, ca furii,
Afrodita-nchipuită…dar de fapt muma pădurii,
Îmi permit să scriu poeme, hai ca-i culmea ironiei,
Care sună cam penibil… a Cântarea României!

Camarazi și camarade să vă țineți acum bine,
(Voi aceia cu tradiții, care dați cu piatra-n mine!)
V-ați format așa cum spuneți, lângă spirite înalte
Însă mie nu îmi pasă și mă doare fix în spate!
N-am făcut atâta vâlvă …care școală m-a format
Însă azi, că tot vă roade că-s venită din neant,
Vă voi spune la ce școală….școala veteranului
Care și-a lăsat piciorul pe la Cotul Donului
Care s-a întors rănit și cu glonțu-nfipt în gât
Și-a trăit în sărăcie precum ar trăi un sfânt!
El mi-a spus că niciodată să nu uit de Neamul meu
Nici să-mi plec cuiva genunchiul, doar la Bunul Dumnezeu
Să-mi cinstesc eroii țării și pe toți care-au murit
Să încerc să-mi cânt în slovă Neamul nostru prigonit!

Asta fac și nu mi-e teamă! N-am să tac c-așa vor unii,
Am să cânt cu a mea slovă toți ,, bandiții” și nebunii
Toți eroii și martirii, îmi cânt neamul meu frumos
Îmi cânt limba și pământul și pe Domnul Sfânt Hristos.
Căci și versul ce se cântă și poemul ce se spune
Pot trezi din amorțire o întreagă națiune!

Hai, iubite camarade, iar la gâtul meu să sari!
Poezia mea-i CÂNTAREA … dar a ROMÂNIEI MARI!

ȚARA ROMÂNEASCĂ LA FEREASTRA DARURILOR
Eliana Popa
O legendă din hrisoave, în trecute vremuri scrise,
Mă purtă prin zări de veacuri și în taina-i mă cuprinse.
Și îmi arată pe Domnul și mulțime de popor,
Neamuri ce-i cereau drept zestre, un pământ și-un grai al lor.
Ochii mei de lut și tină prin hrisov privesc ca-n vis
La Fereastra cea cu Daruri, care-n ceruri s-a deschis.
Și-n iubirea ce ne-o poartă Dumnezeul nostru Sfânt,
Dărui la fiecare, grai și-o vatră de pământ.
Rând pe rând, popoare multe se-așezară-n a lor țară
Și fereastra se închise când acestea se gătară.

Dar a mai rămas în urmă un popor smerit și blând,
N-a-ndrăznit nimic a cere și-a rămas afar' plângând.
Nu s-a dus lângă fereastră, nici să ceară, nici să ia,
Așteptând să-l cheme Domnul, fiindcă altfel nu-ndrăznea.
Neam frumos purtându-și straiul, ca un patriarh cucernic
Luminând între popoare precum lumânarea-n sfeșnic!
În smerenie adâncă, când nimic n-a mai rămas,
Glasul lui strigă pe Domnul, lăcrimând în greul ceas.

Tânguirea lui smerită și strigarea lui cea tare,
A trecut prin bolți de ceruri, pân' la Sfânta Născătoare!
Și s-a coborât Stăpâna, proslăvită-n cor de îngeri
Să asculte înduioșată a poporului meu plângeri.
A-ntrebat atunci Stăpâna, Maica Bunului Păstor :
,, - Cum n-ai îndrăznit a cere, tu, smerit și blând popor? "
Au răspuns cu bucurie la piciorul ei plecați :
,, - Preacurată Născătoare, așteptam să fim chemați!"

Și-a pornit atunci, Fecioara, tânguirea lor a duce,
Lângă Tronul Nemuririi, chiar la Fiul ei Preadulce:
,, - Fiul Meu, ascultă-mi ruga, fiindcă Mila Ta e mare!
Dăruit-ai grai și vatră la mulțime de popoare...
Dar a mai rămas la urmă un popor smerit și blând
Care-a așteptat să-l chemi, însă a rămas plângând.
N-a-ndrăznit să vină-n față, nici să ia, și nici să ceară
Și-a rămas sărac și plânge! Fără limbă fără țară! "

,, - O, Măicuța Mea iubită, Mielușea de haruri plină!
Eu cunosc acest popor și l-am așteptat să vină.
E poporul Meu, Măicuță, și nu-l voi lăsa uitat
Am ales să-i dau drept zestre un pământ preaminunat.
Fiindcă ei vor fi făclie în a vremurilor noapte,
Și vor lumina mai tare decât neamurile toate!
Îmi vor ridica Biserici, ce-Mi vor fi plăcute Mie,
Și prin dragostea ce-mi poartă vor fi vii în veșnicie!

Le voi da un grai preadulce, cum e mierea cea cerească
Să îmi cânte osanale și-n psalmi să Mă slăvească.
Voi trimite Duhul Sfânt peste ei să se pogoare
Fiindcă preoți în odăjdii M-or slăvi de la Altare!
Și fiindcă tu, Măicuță, ascultat-ai plânsul lor
Îți voi dărui, de-acuma, acest minunat popor!
Să le fii ajutătoare, lângă ei mereu să stai
Fiindcă vatra lor va fi, ca grădinile din Rai!
Mult te vor cinsti, Măicuță, cu a rugii lor tămâie
Vor căta mereu la tine, Tu-i primește și-i mângâie!
Să le fii mereu aproape, mâna ta mereu să-i poarte,
Pe a vieții lor cărare, de la naștere la moarte! "

Astfel a grăit, Stăpânul, cu iubirea Sa cerească,
Și a dat în grija Maicii, Țara noastră Românească!
Și de-atunci, poporul nostru și-a primit graiul și vatra,
Și mereu a mers alături de Hristos și Preacurata! 

IUBIREA UNEI MAME
Eliana Popa

Într-o casă mititică străjuită de doi nuci,
Cu șindrilele căzute și cu rosturi în uluci,
O mămică și-un pruncuț au pe-o masă un colț de pită,
Doar copilu-i e comoară și o face fericită!
Este tânără vădană, greul o apasă mult
Mai că-i vine să-și blesteme ziua-n care s-a născut.
Dar privind la prunc cum suge înfășat într-o maramă,
Îl sărută cu iubire și cu un fior de teamă!
O, ce gând mai e acesta? Parcă răul stă să vină
Și pruncuțul plânge des, n-are pace, nici odihnă!

Este-o noapte friguroasă, dintr-o iarnă timpurie,
Cineva îi bate-n geam! Cine ar putea să fie?
A deschis cu teamă ușa și puțin nedumerită
A văzut în fața sa, o bătrână gârbovită.
A dat buzna în colibă, nepoftită, nechemată
Și s-a așezat pe scaun lângă foc, sub o corlată.
I-a făcut un ceai fierbinte gazda noastră necăjită,
Apoi s-a întins să doarmă fiind tare obosită.
Dar când zorii dimineții i-au aprins lumini în tindă
A văzut că nu-i copilul și nici baba gârbovită.
Și-a-nțeles, atunci, femeia, că în cea trecută noapte,
În căsuța ei intrase, musafir, cumplita Moarte!

Și atunci ca o nebună, jeluindu-și copilașul,
Alergă strigând cu ură:,, Moarte, ți-ai găsit nănașul!
Nu te las sa-mi iei copilul, de ți-oi da sufletul meu,
Chiar de-ar fi să trec hotarul pân' la Bunul Dumnezeu!
Dar deodată vede-n cale o femeie-n strai cernit:
,, - Spune-mi, rogu-te și mie, dacă cumva ai zărit
Moartea hâdă, nemiloasă, încotro a apucat?
Cu pruncuțul meu cel dulce în maramă înfășat! "
,, - Am să-ți spun, grăi femeia cu ochi reci ca doua stele,
Dacă-mi cânți acum și mie, toate-acele cântecele
Care-ți înfloreau pe buze cum înfloare trandafirul,
Și țeseau o rugă sfântă când îți legănai copilul!
Eu sunt Noaptea și adesea, te-ascultam lângă fereastră
Parc-o vrajă mă lega lângă bătătura voastră! "

Și cu lacrimi de durere, mama a-nceput să-i cânte
Toată jalea ei cea mare se lovea de văi și munte,
Și plângea cu ea în cântec, tare-nduioșată, Noaptea
Care-i arătă drumeagul spre care pornise Moartea.
Și porni din nou sărmana alergând pe drumul Morții
(Și rugându-i pe toți sfinții ca să i se schimbe sorții)

Merse preț de-o zi întreagă și dădu într-o răscruce,
Se opri nedumerită, neştiind pe un' s-apuce!
Dar văzu lângă picior, cam uscați, doi mărăcini
Arțăgoși nevoie mare și împodobiți cu spini!
,, - Măi ciulini, fie-vă milă, n-ați văzut de dimineată
Moartea hâdă și bătrână cu un pruncuşor în brață? "
,, - Am văzut-o, am văzut-o, ducea-n brațe pruncuşor
Însă dacă vrei a-ți spune, au grăit spinii în cor,
Să ne strângi la pieptul tău, ca să înflorim și noi
Iară lacrimile tale să ne fie stropi de ploi!"
Și femeia-i strânse-n brațe, curgea sângele șiroaie
Lacrimile ei de mamă îi udară ca o ploaie
Sângele cădea rubine, furând sărutări luminii
Şi-mbrăca în flori de maci iarba și cu mărăcinii!

Fericiți, nevoie mare, i-arătară din răscruce
Peste care deal să treacă și pe unde s-o apuce!
Însă alt necaz, mai mare, se abate și o-ncurcă
Când în fața ei se-ntinde un lac cu o apă adâncă.
De durere și de ciudă, neștiind ce să mai facă,
Încercă să-i soarbă apa, poate astfel o să-l treacă.
Însă lacul, plin de gheață, îi vorbi din unda-i rece :
,, - Nu mai încerca degeaba, numai eu, pe mal, te-oi trece!
Însă vreau în schimb să-mi dai, din a ta înfățișare,
Ochii tăi frumoși și limpezi ca două mărgăritare!
Atunci mama plânse, plânse, ochișorii s-au uscat
Margărite prețioase, jertfă lacului s-au dat!
Atunci lacul a cuprins-o ridicând-o pe un val
Și-a trecut-o ca pe-un fulg de pe-un mal, pe un alt mal.

Acolo simți miresme de rămase fără grai!
Flori alese, soiuri multe de credeai că ești în Rai
Însă își veni în fire și strigă în gura mare:
,, - Unde să-mi găsesc copilul? Știi tu, iarbă, știi tu, floare? "
,, - Cum să îți găsești copilul dacă nu mai poți vedea,
Îi grăi o bătrânică care florile păzea.
Dă-mi cosița ta de aur și de mână te voi duce,
Printre florile acestea (ce nu-s flori să se usuce)
Poate-ți vei găsi copilul, fiindcă multe inimioare
Se ascund înmiresmate în potirele de floare.
Tu ascultă-le atentă, poți de vrei, să le mângâi
Și-ai să afli într-o floare, bătând, inimioara lui!

Și atunci cu bucurie și simțindu-și biruința,
Și-a smuls biata mamă părul și i-a dăruit cosița!
Și a mers cu ea bătrâna pe la fiecare floare
Și a ascultat atentă, multe, multe inimioare!
În sfârșit, găsi copilul într-o floare delicată,
Însă Moartea se arată și-i strigă înfuriată:
,, - Cum ai îndrăznit, femeie, să ajungi până aici? "
,, - Dorul mamei tu nu-l știi, n-are temere nici frici!
Am venit să-mi iau copilul, l-ai răpit precum o hoață
Îmbrăcată-n zdrențe negre și cu chip de cotoroanță!"
,, - N-ai să poți lua copilul, fiindcă n-am să te las eu!
Căci răspund de fiecare în fața lui Dumnezeu!"
,, - Dă-mi copilul! strigă mama, punând mâna pe-alte flori,
Altfel smulg toată grădina, chiar de-ar fi să mă omori! "

Speriată hâda Moarte, de-așa dragoste de mamă,
O lăsă un pic mai moale, lângă o cișmea o cheamă
,, - Hai, privește în fântână! Iată am adus cu mine,
Ochișorii tăi din lac și-ai să vezi cu mult mai bine!"
Se-apleacă atunci femeia, peste marginea fântânii
Unde Dumnezeu arată soarta pruncilor și-a lumii!
Și văzu înmărmurită, mai să i se facă rău,
Ce amar și ce durere de trăia copilul său!
În genunchi cazu sărmana, ca un trunchi, lângă fântână
Și strigă spre cer umilă :,, Doamne, voia Ta e bună!
Nu mă asculta pe mine, ține-L în a Ta grădină
Decât rob în întuneric, lasă-l floare în Lumină!

SEMNELE LUI DUMNEZEU
 Eliana Popa

Curg păcatele-n cascadă, pe pământ e urâciune,
Dumnezeu trimite semne...lumea zace-n spurcăciune;
Unii râd...nu iau aminte, cei ce sunt plămada humii,
Nici la semnele din ceruri, ce vestesc sfârșitul lumii.

Chiar istoria ne spune și Părinții Sfinți cuvântă
Despre semnele trimise când pierea Cetatea Sfântă,
Când Ierusalimul tot...ajunsese cuib de hiene
Dumnezeu, în marea-i milă, le-a trimis mai multe semne.

Mai întâi o stea se-aprinde în a cerului coroană
Ce-a luat chipul unei săbii...era SABIA ROMANĂ
Și fugind înfricoșați au căzut la rugăciune
Apoi s-au întors cu toții la păcat și urâciune.

Timp de-un an văzut-au semnul străjuind pe bolta nopții
Ce le prevestea pieirea și târcoala rece-a morții,
Dar zadarnic! Râd și joacă ...(și noi azi ca și aceia)
Se obișnuiesc să-l vadă ca fierarul cu scânteia!

Un alt semn li se arată chiar în Templul Domnului,
Când trăgeau cu toți juninca, jertfă pe Altarul Lui.
A născut un MIEL aceasta...a născut între leviți,
Dar zadarnic...că la suflet au rămas tot împietriti.

Și în altă zi Stăpânul, pentru ca ei toți să vadă,
Le mai dă încă un semn...să-i întoarcă, să nu-i piardă
Căci în prima zi de mai, când dă astru-n asfințit,
Multă oaste se arată sus pe cer, către zenit.

Și păreau că sunt în luptă...ceru-i roșu sângeros
Dar degeaba, căci poporul iar a înțeles pe dos!
Au gândit că alte neamuri...care zac în întuneric
Vor fi de ei înrobite..ajutați de Cel Puternic!

Au urmat și alte semne mai grozave și mai rele
Însă nu-mi ajunge timpul ca să pot vorbi de ele
Șapte semne au fost trimise și n-au vrut să ia aminte,
Până n-a căzut cetatea și-au pierit de morți cumplite.

Au trecut de-atunci milenii peste-ntreaga omenire
Câți am învățat din semne ca să ne venim in fire?
Câți au înțeles căderea celor ce au scris istorii
Și s-au prăbușit din tronuri, din mărire și din glorii ?

Să luăm cu toți aminte! Dumnezeu încă ne rabdă,
Ne trimite și azi semne, înainte să ne piardă,
Sfinții toți se roagă-n ceruri mijlocind la Tronul Sfânt
Și Măicuța lui Iisus ne privește lăcrimând!

Pentru ruga ei cea sfântă, Dumnezeu ne mai dă zile
Așteptând să ne întoarcem și să ne venim in fire
Dar nu lua în râs prorocii...fă-ți în cer comori de roade
Timpu-i scurt si sita cerne...iar neghina se va arde!

CARTEA VEACURILOR
 Eliana Popa

Pregătită e în ceruri Cartea Veacurilor toate.
Domnul Slavei o deschide...toate-n ea sunt arătate
De la începutul lumii, până-n ceasul ăstui veac,
Ale Omenirii fapte, de la regi pân' la sărac.
,, - O, voi, timpuri ce-ați născut neamuri fără de credință,
Îndărătnici, desfrânați...mici în fapte, mari în știință!
O, voi, timpuri, când Minciuna ține-n umbră Adevărul
Și când Viciul, pe Virtute, calcă-ntruna cu piciorul.

Nedreptatea silnicește și acoperă Dreptatea,
Iar Păcatu-mpărățește pe același tron cu Moartea.
Legea se supune slabă patimii celei de jos
Și credința stă să moară, toate s-au întors pe dos.
Evanghelia le pare învechită și-o aruncă
Prăfuită-n loc murdar ....o-ntinează și o spurcă,
Dar nu știu că-i foc ce arde pentru cel cu așa vină.
Pentru cel ce o cinstește este Hrană și Lumină.

A murit în om credința tot mai mult, din veac în veac,
A ajuns bogat în patimi și în fața Mea sărac
De la Calea Mea ce-a dreapta, iată, toți s-au abătut
Și s-au rușinat cu Mine și netrebnici s-au făcut!
Dar și Eu, în clipa-n care, vor veni la al Meu Tată,
De la ei îmi voi întoarce Fața-Mi binecuvântată
Cum stă scris în Evanghelii, cum grăit-am prin proroc,
Însă n-au primit Cuvântul....țin Lumina sub obroc.

Arătat-am vouă semne și minuni nemaivăzute ,
Am grăit prin sfinți cu voi, însă cine să M-asculte?
Am răbdat și-am ținut lumea pentru ruga Maicii Mele,
Pentru mijlocirea celor ce-au pe frunți cununi de stele.
Pentru cei ce-au stat ca stânca în prigoane și ispite,
Pentru jertfa lor de sânge, pentru lacrima fierbinte.
Însă și ei se-ngrozesc de a voastră fărdelege,
De Sodoma și Gomora ce vă este crez și lege!

Oamenii acestor veacuri Mi-au văzut ades' mânia
Prin potop pierdut-am lumea, Noe Mi-a văzut urgia
Desfrânatele cetăți le-am pierdut cu foc pe toate,
Însă astăzi iar se-nalță și mai multe desfrânate.
Astăzi, luați cu toți aminte, îndreptați-vă odată!
Fiindcă-n veacurile-acelea n-am vărsat mânia toată.
Mă Voi arata iar vouă! Iată ceasul stă să vie,
Nu precum în sfânta iesle ....ci cu foc și cu urgie!"

Așa a grăit Stăpânul trist cu lacrimi străvezii,
Precum tatăl care-și plânge cei mai dragi dintre copii
Și-a lăsat deschisă Cartea chiar la veacul de acum,
Fiindcă n-a mai vrut să vadă fapta omului nebun!

LAUDĂ
Autor: Eliana Popa
Miluiește-mă, Stapână, la picioru-ți vin și cad,
Să mă scapi de cel viclean, de vrăjmașul meu din iad.
Toată ziua stă la pândă, uneltind cum să mă piardă,
Tu ridică-te și-alungă-l și mânia ta să-l ardă.
Și atunci cu bucurie eu, ce sunt plămada humii,
Voi vesti la tot pământul cine-i Mângâierea lumii.
Voi slăvi a ta-ndurare, dar te rog a mijloci,
Să plac Domnului și ție, în lumina celor vii.

Miluiește-mă, Fecioară, inima-mi spre tine saltă
Și la umbra milei tale, mă îndeamnă și mă poartă.
Tămâierea cea de har, smirna cea din veșnicie,
Ai purtat-o pentru noi, Prea Curată-n veci, Marie!
Degetele tale sfinte au ținut și-au frământat,
Undelemnul veșniciei, cel de haruri parfumat,
Răsuflarea gurii tale, simfonii de crin în floare,
Ne e smirna cea mai scumpă, Prea Curată Născătoare!
Toată, toată ești dulceața raiului din veșnicie,
Cine gustă a ta milă, te slăvește-n veci, Marie!

Toate gurile ce-aduceți imn de slavă lui Hristos
Și pe Sfânta Sa Măicuță laudați-o-n chip frumos.
Toți proorocii au vestit că ea e neprihănirea,
Iar Apostolii și Sfinții i-au cântat desăvârșirea.
Mucenicii către ea au strigat în clipe grele,
Lângă ei a stat Fecioara întărindu-i în durere.
Feciorelnicii monahi, în veșmântul curăției,
Au fost înveliți cu grijă, chiar de mâinile Mariei.
Minunat e Dumnezeu întru sfinții săi iubiți,
Întru mucenici și-apostoli și fecioarele cuminți,
Dar Prea Minunat rămâne, înmulțindu-și bucuria,
Întru Sfânta cea mai Sfântă, Maica Domnului, Maria!

Scoate-mă de la vrăjmași, căci m-au prins în gheara lor,
Tu ești Maica Bucuriei și-a milostivirilor.
Și din fața mea să fugă bezna care mă orbește,
Cu lumina ta de rai, noaptea mea o risipește.
Și însenineaza-mi viața, cu al cerurilor Soare,
Să primesc și eu o rază din Lumina Slavei Sale!
Ce veșmânt te-mpodobește, Floarea Florilor de Har,
Din toți crinii de lumină, raiul ți-a croit stihar!
Trandafirii îți mângâie, feciorelnicu-ți obraz
Și pe fruntea ta cunună din sardonix și topaz.
Iar de-a dreapta ta se află slava numelui Maria
Și de-a stânga ta, tot cerul își așterne bogăția.
Tămâierile de smirnă înfloresc în a ta mână,
Tu le scuturi peste lume, Prea Curata mea Stăpâna.
Iar pe piept, ce scânteiere! Ce safire strălucesc!
Căci și stelele se miră și în fața ta pălesc.
Cât de minunată ești Tu, a lumii Bucurie,
Maica Domnului Iisus, Prea Slăvită-n veci, Marie!

Dumnezeule Cel Bun, Tu de noi Te-ai lepădat
Când Ți-am încălcat Cuvântul și-am dus viața în păcat.
Dar atunci ne-ai dat o Mamă la necaz și la nevoi,
Pentru Sfânta Născătoare, Te-ai milostivit de noi.
Mijlocește pentru noi, ne fii pavăză și scut!
Să ne tragi către Lumină, Mântuirea ai născut.
Tu ești dulce veselie pentru omul întristat,
Ești o sfântă mângâiere pentru cel greu încercat.
Îndulcește-ne, Fecioară, cu-al tău glas de Porumbiță,
Toarnă-n sufletele noastră har, iubire și credință!
Cerurile să vestească cine-i Doamna Bucuriei,
Și pământul cu cei vii, slava numelui Mariei!

Rugăciunea mea ascult-o, Prea Curată Născătoare,
Cugetarea mea așeaz-o pe a Legii piatră tare.
Și să-mi fie stâlp și sprijin, niciodată să nu cad,
În capcana întunecată a vrăjmașului din iad.
Tu ești Frumusețea pură, Diamantul Omenirii,
Care Luminezi de-a pururi în Tărâmul Nemuririi.
Te ridici ca zorii zilei, peste-a sufletelor noapte,
Strălucești ca luna plină mângâiată de Pleiade.
Iar privirea Ta, Marie, are irizări de soare,
Toată, toată ești Lumină, de Lumină Născătoare!
Slavă Ție, Împărăteasă, Sfânt Izvor de Apă Vie
Și Regină peste îngeri! Slavă și Mărire, Ție!

Oare nu la Dumnezeu, sufletul îmi va sălta?
Căci doar El îmi e Lumina, Mântuire îmi va da.
Și pe tine Prea Curată sufletu-mi să te iubească,
Fiindcă ai născut Iubirea, Rodul ce-o să-l mântuiască.
Și în dar primi-voi harul mântuirii ce-o doresc
Să dau slavă și mărire Tatălui nostru Ceresc.
Numele tau Prea Slăvit, l-oi chema cu bucurie,
C-ai născut Lumina Lumii, Tu a Lumii Bucurie.

Dumnezeul meu iubit, sufletul meu Ți se pleacă,
În smerită rugăciune! Și-mpreună cu-a Ta Maică,
Îti dau slavă și mărire că adus-ai bucuria,
Când Arhanghelul cu crinul a dus vestea la Maria
Zămislit din Duhul Sfânt și din sfânta-i Feciorie;
Slavă Ție, Doamne Sfinte, Slavă și Mărire Ție!
O, Tu, Doamnă Împărăteasă, Raiul cel Neprihănit,
Care stai de-a dreapta Celui care-n lume a venit;
Să te rogi la Fiul tău pentru oropsiții humii,
Să ne fii apărătoare până la sfârșitul lumii.

Glasul meu l-auzi în rugă de cu zorii dimineții,
Dar să nu mă lași, Stăpână, când s-o rupe firul vieții
Sufletu-mi să-mi izbăvești, când din trup va fi să iasă,
Pe vrajmași să îi alungi, Tu a Cerului Mireasă.
Cum voi sta la Judecată, îndrăzni-voi să privesc,
Către Fiul Tău Iubit, către Tatăl meu Ceresc?
Eu te rog să-mi stai alături și atunci dar și acum,
Să nu rătăcesc cărarea și să merg pe drumul bun.
Și acum să-mi stai alături, să-mi arăți calea cea dreaptă,
Dar și-atunci, când trec hotarul și voi sta la Judecată.
Eliana Popa
( Psaltirea Maicii Domnului, versificată, Catisma

MĂRTURII

Un ateu, la Înviere, mi-a răspuns infatuat,
(Când l-am salutat frumos cu ,,HRISTOS A ÎNVIAT!")
,, - Fugi de-aici cu vorba asta! Voi visați așa frumos...
Cine îmi dă mărturie că a Înviat Hristos? "
Mărturie vrei ca Toma? Tu o ceri din răutate.
Toma n-a tăgăduit, Domnul a-nviat din moarte.
Dintre toți aceia care călcau urma lui Hristos,
( Ucenici cât și apostoli) era cel mai credincios!
A cerut să se convingă dacă Fiul cel ceresc
A-nviat și e acolo ȘI CU TRUPUL OMENESC!
Iată, el e mărturie! L-a văzut cu ochii lui
Și-a pus degetul în rană și pe urmele de cui.

Mărturia Învierii Celui ce ne e Lumina,
Ne-o arată Cartea Sfântă prin Maria Magdalina.
L-a văzut în fața sa, a fost martoră minunii,
A vestit și-ncă vestește că a Înviat Rabuni .
Mărturie-ți dau martirii ce-n iubirea Lui au ars,
Toți acei ce i-au urmat, precum Saul cel din Tars,
Care-n temniță și-n chinuri pe Hristos n-a lepădat,
Nici când sabia lui Nero pe grumazul lui a stat.
Și de vei citi Scriptura, unde-i mărturia Lui,
Vei vedea cum L-a-ntâlnit pe drumul Damascului.

Mărturia Învierii o dau peste veacuri sfinții
Ce s-au lepădat de lume dându-și la săraci argintii,
Mărturia stă-n Altare, în Potir, în Liturghie
Când din nou s-aduce Jertfă, Hrană Sfântă să ne fie.
Stropul de cuminecătură este veșnica dovadă
Că-n Potir e Învierea ce spre Veșnicii ne poartă.
Eu pot da o mărturie fiindcă-n beznă mult am stat,
Însă sufletu-mi, cu Domnul, spre Lumina a săltat.
Și-n pământul țării noastre, mărturii -ngropate zac
Sfinte moaște ce arată Învierea noastră-n Veac.

12.07.2025