Actualizare in 17.07.2025: am mai adaugat la sfarsit si alte poeme frumoase ale Elianei Popa. Este vorba de o maiestrie a condeiului desavarsita! Poeziile ei emana o atat de puternica si vibranta emotie!!!
Suntem foarte ocupati, nu prea mai am timp de blog, insa m-am oprit cateva minute pentru aceasta insemnare.
Pregatesc ceva special pentru 20 iulie, cand vom sarbatori impreuna 13 ani de blog, am si niste poeme personale noi, despre care insa nu va spun nimic, le voi publica pe blog la momentul potrivit, insa altceva am vrut acum sa va spun.
Am descoperit zilele acestea o autoare care scrie poezie intr-un mod spectaculos, as spune. Si, in paranteza fie spus, este si o femeie frumoasa, asa cum o vad ochii mei. :)
Numele ei este Eliana Popa.
Are deja si trei volume de versuri publicate (din ce am inteles de pe internet), insa am citit textele pe care ea le-a postat public si sunt impresionata.
Scrie versuri dintr-un sentiment profund religios si patriotic, are un cuvant puternic, unul mai ales trist si indurerat, sau patruns de revolta si lupta, insa eu ii admir foarte mult talentul condeiului, usurinta in versificare, ineditul rimelor si frumusetea formularii ideilor poetice fara prea multe metafore, figuri de stil sau floricele lirice, insa cu o claritate si fermitate cum rar am vazut.
Imi place cat de bine pune accentele pe anumite nuante ale unor idei, imi place cum rotunjeste curat fiecare strofa, cu ritm, armonie si melodie, cu directie clara, fara echivoc, fara prea multe subtilitati, ci simplu, limpede, dar profund.
De mult timp n-am mai citit poeme care sa fie atat de mult pe gustul meu! Pur si simplu, i-am savurat poeziile, mai ales prin prisma aspectelor tehnice, de creatie.
Am ales cateva din cele doar vreo 50 de poeme (din cele cateva sute cate a scris in cele trei volume) ale doamnei Eliana Popa pe care le-am citit in ultimele zile si le redau aici.
Mi se par capodopere, exemple de virtuozitate!
ADEVĂRUL ȘI MINCIUNA
Autor: Eliana
Popa
Patru călători plecat-au pe același
drum, prin lume
Și-au ajuns la sfadă multă, ne spun
cărțile bătrâne.
FOCUL se sfădea cu APA, ADEVARUL cu
MINCIUNA,
Între ei trona semeață și rânjind hidos,
ranchiuna!
Dar sătui de-atâta vorbă și scârbiți
de-atâta ceartă,
S-au oprit la o răscruce, hotărând să se
despartă.
Unul mai fălos le zice: “- Eeei, ce v-a
găsit? Poftim!
Dar de-om vrea a-ne-ntâlni, cum o să ne
regăsim?"
,, - Pe mine mă veți afla în tot timpul
și-n tot locul
Unde fumul se înalță, așa le grăiește
FOCUL.
În bordeie și în case unde veți vedea
lumină,
În amnare și în piatră, și în orice zi
senină!”
“ - Eu voi fi în orice susur de izvoare
și de râuri,
În cascade și în ploaia ce învolbură
pârâuri,
Dimineața-n firul ierbii, eu voi roura
și pleoapa!"
Așa a grăit semeață, susurându-și vorba,
APA!
,, - Eu voi fi pe tot pământul cât e
soarele si luna,
Mă găsiți oricum, oriunde, a grăit
râzând, MINCIUNA. “
Și pe ulițe,-n bordeie, și-n palate, și
în piețe,
Și în sufletele celor învățați să mă
răsfețe!
Stau în vorbe și în fapte, stau în
cugete și-n cărți,
Stau în știința unor “genii”, mă-nsoțesc
cu regi si hoți!
Ba mă mai strecor voioasă și în suflet
de ateu,
Îi șoptesc că nu există nici Hristos,
nici Dumnezeu!
Mă desfăt chiar și-n Biserici, stau pe
limbă la doi, trei,
Care intră să se-nchine, doara așa, din
obicei!
Mă strecor chiar și-n Altare, prin
politici și arginți
Dar mai greu, căci slujitorii nu-s cu
toții adormiți!
La tot omul mic sau mare, dacă-s tineri
sau sunt moși,
Mai ales în guvernare unde-s marii
mincinoși!
Îi slujesc pe toți cu râvnă și îi duc la
tatal meu,
Cel ce e amagitorul și dușman lui Dumnezeu!"
“ - Pe voi vă găsesc mai lesne!”
se-ntristează ADEVARUL,
Ca sa mă aflați pe mine trebuie-a grăbi
piciorul!
Eu ades sunt alungat cu batjocuri și
rușine,
Tot la fel ca pe Golgota, când scuipau
cu toți pe Mine!
Oamenii acestei lumi nu știu cine-i
Adevărul
Și lovesc cu toți țepușa ce le vătămă
piciorul.
Toți simt lipsa Mea în case și în
suflete, și-n minte,
Nu mă văd nici în durere, nici în
lacrima fierbinte!
Și deși le sunt aproape, stau și plâng
pe-un lăicer,
Nu mă văd sau mă alungă! Însă mă găsiți
în Cer!
Sus în ceruri, lângă Domnul, locuiesc,
iar pe Pământ ,
Mai cobor să stau cu omul cercetat de
Duhul Sfânt!”
ÎȚI ÎNCHIN UN IMN,
FEMEIE!
Eliana Popa
Îți închin un imn, femeie, leagăn vieții și
iubirii,
Tu ai stat și pe Golgota lângă Crucea
Răstignirii!
Tu L-ai însoțit pe Domnul, spre Calvar, cu
lacrimi grele,
Tu i-ai îndulcit amarul când i-au dat oțet și
fiere.
Tu, smerită Veronica, înfruntând întreaga
gloată,
Ai sărit ca o zvârlugă din a casei tale poartă,
De pe cap ți-ai smuls năframa să-i ștergi ca o
mamă bună,
Toată fața de sudoare, sângele de sub cunună.
Pe năframa ce L-a șters, ca o mână diafană
Și-a pictat Prea Sfântu-i chip să-ți rămână
drept icoană
Răsplătindu-ți bunătatea când toți Îl scuipau cu
ură
Fapta ta stă scrisă-n ceruri și în Sfânta Lui
Scriptură!
Tu, frumoasă Magdalena, ai trăit cu El Calvarul
Mângâind-o pe Măicuță, i-ai mai stins din suflet
jarul,
Și în clipa răstignirii, împietriți sub Crucea
Lui,
Doar femeile și Ioan simt durerile de cui.
Când pe Lemnul Crucii grele răstignită sta
Lumina ,
Doar Maria lui Cleopa și Maria Magdalina,
Împreună cu Măicuța și cu Ioan ce șade trist
Sunt icoane de durere și simt lacrima lui Hrist.
Așa cum demult, prin Eva, șarpele-a adus căderea
Tot femeii la mormânt i s-a vestit Învierea
Tot femeii i s-a spus să vestească atunci lumii,
Când El a strigat : ,, Maria !" și ea i-a
răspuns : ,, Rabuni!"
Cine a născut pe-aceia care au slujit Iubirii ?
Cine a ținut în brate mucenicii și martirii?
Cine le-a sădit sămânța dragostei pentru Hristos?
Tot femeia ce e mamă, născătoare de frumos.
Dar Femeia cea mai sfântă e Cea Pururea Fecioară
Și în cer și pe pământ e cea mai de preț
comoară.
Prin ea s-a-ntrupat Iubirea, prin Mireasa fără
Mire ,
Să ne ducă firea noastră cea de lut, spre
Nemurire!
Te-ai născut din Sfânta Ana și-ai călcat prin
glodul humii,
Dar ca tine n-a fost alta de la-ntemeierea
lumii!
Mai frumoasă ca frumosul, ce-aș putea spre
slavă-ați scrie ?
Când te laudă toți sfinții, Prea Curată-n veci,
Marie!
Îți închin un imn, femeie, mama mea cu părul
nins
M-ai crescut cu multă trudă și în suflet crini
mi-ai prins!
Și-au crescut plini de lumină să îi port și-n
veșnicie
Însă, azi, cules-am unul să ți-l dau măicuță,
ție!
Eliana Popa
RUGĂ PENTRU OM
de Eliana Popa
Doamne, Ziditorul Vieții, Făcătorule a toate,
Cel ce-ai pus Lumina-n humă și călcat-ai peste
moarte,
Fă-l pe om precum atunci când întâi l-ai
modelat,
Fă-l precum era odată, fără vină și păcat!
Căci în starea cea de astăzi, omul nu mai este
om,
A căzut strivit de patimi, ca un putregai din
pom,
Patimă și lăcomie, om bogat și om ateu,
Pentru bani și ranguri nalte duc război cu
Dumnezeu.
Înainte de a-l face pe Adam din ceresc lut,
Mai întâi, în a Ta ființă, l-ai dorit și l-ai
născut,
L-ai dorit, Mărite Doamne, l-ai cuprins pe el în
Tine
Însă Adamul cel de astăzi Ți-e în talpă
mărăcine.
De-aș putea sa fac din pietre cântăreți să te
slăvească,
Precum te slăvește-n ceruri toată ceata
îngerească,
De-aș putea să fac din lume o fecioară
neîntinată,
Că să-ți pună la picioare toată dragostea-i
curată!
Dar nu pot, căci și eu, Doamne, îmi plec fruntea
cu rușine,
Fiindcă ți-am scuipat obrazul multă vreme, știi
prea bine!
Dar Te rog să îmi dai vreme, să-Ți aduc și
bucurie
Și când voi veni la tine, imn de slavă să-Ți pot
scrie!
….din volumul CÂNTEC LUMINII- editura Printera
CE-AI IUBIT IN MINE,
DOAMNE ?
Eliana Popa
Pașii mei pornesc spre Tine, ochii mei spre Tine
cată
Tu mi-ai fost, Hristoase Doamne, mai aproape ca
un tată
Mi-ai vegheat copilăria și-acum anii tinereții
Chiar si-atunci când rătăceam suflet trist pe
drumul vieții.
Multă vreme-ai așteptat să-Ți deschid în suflet
poartă
Însă ochii mei de lut nici c-au vrut atunci să
vadă
Deși Te știam, Hristoase, de la bunul, din
pruncie,
Te-am lăsat uitat și singur în a mea copilărie
Ai pășit mereu cu mine, mi-ai fost ajutor și
pază
Ochiul Tău și Sfântu-Ti înger ieri și astăzi mă
veghează
Am fost singură-ntre oameni, nici ai mei n-au
fost aproape
Lacrima și suferința mă trăgeau să mă
îngroape...
Dar o aripă de înger lângă mine a stat scut
Am învins și-am stat ca stânca când putere n-am
avut
Mi-ai șters lacrima din suflet și cu dor m-ai
așteptat
Să-mă-ntorc iar în pruncie, să văd unde Te-am
lăsat!
Te știam, dar nu am vrut să mă-ntreb unde mai
ești
Te-am lăsat inchis în vreme și în tolba cu
povești
Deși amintirea Ta îmi ștergea din suflet frigul.
Te țineam închis și singur tot în casă la
bunicul.
Până când pribeagu-mi suflet( ce-azi îți cântă
Psaltirea)
Te-a zărit într-o icoană și Ți-a întâlnit
privirea
Dragostea din ochii Tăi a ucis atunci în mine
Toată stăpânirea morții și mi-am amintit de
Tine.
Și-am văzut atunci o lume diferită de ce-a fost
Și am întâlnit Iubirea ce-o cătasem fără rost
Doar în oameni și în vise, doar în lumea mea
nebună,
Obosind s-o țin aprinsă, să n-o pierd sau să
apună.
N-am știut c-acea Iubire doar la Tine o găsesc
Nu in oameni sau în lume sau în ce e pământesc.
Ce-ai iubit in mine, Doamne, ce--ai văzut în
mine bine ?"
,, - Tot ce n-au putut vedea oamenii de lângă
Tine!
Așa mi-ai răspuns, Iisuse, si-astăzi tare drag
îmi ești
Te-am chemat să stai cu mine, nu în tolba cu
povești
Eu Te-am căutat în oameni, Tu erai aici în mine
Te strigăm sa vii, Iubire, de prin zările
străine!
Însă Tu erai la ușă îmi băteai în geam si-n zid
Și târziu, în ceas de noapte, am venit să îți
deschid.
Tu Mi-ai dăruit Iubirea...ce Iubire Doamne
Sfinte
Mai curata decât roua, liniștită și cuminte.
Și Iubirea Ta, Iisuse, îmi aduce mângâiere
Nu rănește și nu doare e balsam peste durere,
Nu doboară, ne ridică, șterge ale lumii plângeri
Ne dă aripi și ne-nalță lângă sfinți și lângă
îngeri
O, ce dragoste, Iisuse, omului ai dăruit!
O Iubire ce nu are început și nici sfârșit,
O Iubire cum nu-i alta...căutați și o aflați
Din ea s-a născut Zidirea și din ea am fost
creați !
DETRACTORILOR MEI
Autor: Eliana Popa
Vorbesc unii despre mine și se cred îndreptățiți
Fiindcă i-a călit oțelul și ar fi neprihăniți,
Fiindcă s-au format la școala unor spirite
înalte
Sunt cu ștaif de patrioți și cu ani de lupte-n
spate!
Cum se face că eu una, apărută din neant,
Îmi permit, fără rușine, peste ei să fac un
salt?
Peste ei? Neprihăniții!!! Eu o biata imorală
Fără diplome și studii pe la școala lor de fală,
Cum se face ca eu una, ce-a venit așa, ca furii,
Afrodita-nchipuită…dar de fapt muma pădurii,
Îmi permit să scriu poeme, hai ca-i culmea
ironiei,
Care sună cam penibil… a Cântarea României!
Camarazi și camarade să vă țineți acum bine,
(Voi aceia cu tradiții, care dați cu piatra-n
mine!)
V-ați format așa cum spuneți, lângă spirite
înalte
Însă mie nu îmi pasă și mă doare fix în spate!
N-am făcut atâta vâlvă …care școală m-a format
Însă azi, că tot vă roade că-s venită din neant,
Vă voi spune la ce școală….școala veteranului
Care și-a lăsat piciorul pe la Cotul Donului
Care s-a întors rănit și cu glonțu-nfipt în gât
Și-a trăit în sărăcie precum ar trăi un sfânt!
El mi-a spus că niciodată să nu uit de Neamul
meu
Nici să-mi plec cuiva genunchiul, doar la Bunul
Dumnezeu
Să-mi cinstesc eroii țării și pe toți care-au
murit
Să încerc să-mi cânt în slovă Neamul nostru
prigonit!
Asta fac și nu mi-e teamă! N-am să tac c-așa vor
unii,
Am să cânt cu a mea slovă toți ,, bandiții” și
nebunii
Toți eroii și martirii, îmi cânt neamul meu
frumos
Îmi cânt limba și pământul și pe Domnul Sfânt
Hristos.
Căci și versul ce se cântă și poemul ce se spune
Pot trezi din amorțire o întreagă națiune!
Hai, iubite camarade, iar la gâtul meu să sari!
Poezia mea-i CÂNTAREA … dar a ROMÂNIEI MARI!
ȚARA ROMÂNEASCĂ LA
FEREASTRA DARURILOR
Eliana Popa
O legendă din hrisoave, în trecute vremuri
scrise,
Mă purtă prin zări de veacuri și în taina-i mă
cuprinse.
Și îmi arată pe Domnul și mulțime de popor,
Neamuri ce-i cereau drept zestre, un pământ
și-un grai al lor.
Ochii mei de lut și tină prin hrisov privesc
ca-n vis
La Fereastra cea cu Daruri, care-n ceruri s-a
deschis.
Și-n iubirea ce ne-o poartă Dumnezeul nostru
Sfânt,
Dărui la fiecare, grai și-o vatră de pământ.
Rând pe rând, popoare multe se-așezară-n a lor
țară
Și fereastra se închise când acestea se gătară.
Dar a mai rămas în urmă un popor smerit și
blând,
N-a-ndrăznit nimic a cere și-a rămas afar'
plângând.
Nu s-a dus lângă fereastră, nici să ceară, nici
să ia,
Așteptând să-l cheme Domnul, fiindcă altfel
nu-ndrăznea.
Neam frumos purtându-și straiul, ca un patriarh
cucernic
Luminând între popoare precum lumânarea-n
sfeșnic!
În smerenie adâncă, când nimic n-a mai rămas,
Glasul lui strigă pe Domnul, lăcrimând în greul
ceas.
Tânguirea lui smerită și strigarea lui cea tare,
A trecut prin bolți de ceruri, pân' la Sfânta
Născătoare!
Și s-a coborât Stăpâna, proslăvită-n cor de
îngeri
Să asculte înduioșată a poporului meu plângeri.
A-ntrebat atunci Stăpâna, Maica Bunului Păstor :
,, - Cum n-ai îndrăznit a cere, tu, smerit și
blând popor? "
Au răspuns cu bucurie la piciorul ei plecați :
,, - Preacurată Născătoare, așteptam să fim
chemați!"
Și-a pornit atunci, Fecioara, tânguirea lor a
duce,
Lângă Tronul Nemuririi, chiar la Fiul ei
Preadulce:
,, - Fiul Meu, ascultă-mi ruga, fiindcă Mila Ta
e mare!
Dăruit-ai grai și vatră la mulțime de popoare...
Dar a mai rămas la urmă un popor smerit și blând
Care-a așteptat să-l chemi, însă a rămas
plângând.
N-a-ndrăznit să vină-n față, nici să ia, și nici
să ceară
Și-a rămas sărac și plânge! Fără limbă fără
țară! "
,, - O, Măicuța Mea iubită, Mielușea de haruri
plină!
Eu cunosc acest popor și l-am așteptat să vină.
E poporul Meu, Măicuță, și nu-l voi lăsa uitat
Am ales să-i dau drept zestre un pământ
preaminunat.
Fiindcă ei vor fi făclie în a vremurilor noapte,
Și vor lumina mai tare decât neamurile toate!
Îmi vor ridica Biserici, ce-Mi vor fi plăcute
Mie,
Și prin dragostea ce-mi poartă vor fi vii în
veșnicie!
Le voi da un grai preadulce, cum e mierea cea
cerească
Să îmi cânte osanale și-n psalmi să Mă
slăvească.
Voi trimite Duhul Sfânt peste ei să se pogoare
Fiindcă preoți în odăjdii M-or slăvi de la
Altare!
Și fiindcă tu, Măicuță, ascultat-ai plânsul lor
Îți voi dărui, de-acuma, acest minunat popor!
Să le fii ajutătoare, lângă ei mereu să stai
Fiindcă vatra lor va fi, ca grădinile din Rai!
Mult te vor cinsti, Măicuță, cu a rugii lor
tămâie
Vor căta mereu la tine, Tu-i primește și-i
mângâie!
Să le fii mereu aproape, mâna ta mereu să-i
poarte,
Pe a vieții lor cărare, de la naștere la moarte!
"
Astfel a grăit, Stăpânul, cu iubirea Sa
cerească,
Și a dat în grija Maicii, Țara noastră
Românească!
Și de-atunci, poporul nostru și-a primit graiul
și vatra,
Și mereu a mers alături de Hristos și
Preacurata!
IUBIREA UNEI MAME
Eliana Popa
Într-o casă mititică străjuită de doi nuci,
Cu șindrilele căzute și cu rosturi în uluci,
O mămică și-un pruncuț au pe-o masă un colț de
pită,
Doar copilu-i e comoară și o face fericită!
Este tânără vădană, greul o apasă mult
Mai că-i vine să-și blesteme ziua-n care s-a
născut.
Dar privind la prunc cum suge înfășat într-o
maramă,
Îl sărută cu iubire și cu un fior de teamă!
O, ce gând mai e acesta? Parcă răul stă să vină
Și pruncuțul plânge des, n-are pace, nici
odihnă!
Este-o noapte friguroasă, dintr-o iarnă
timpurie,
Cineva îi bate-n geam! Cine ar putea să fie?
A deschis cu teamă ușa și puțin nedumerită
A văzut în fața sa, o bătrână gârbovită.
A dat buzna în colibă, nepoftită, nechemată
Și s-a așezat pe scaun lângă foc, sub o corlată.
I-a făcut un ceai fierbinte gazda noastră
necăjită,
Apoi s-a întins să doarmă fiind tare obosită.
Dar când zorii dimineții i-au aprins lumini în
tindă
A văzut că nu-i copilul și nici baba gârbovită.
Și-a-nțeles, atunci, femeia, că în cea trecută
noapte,
În căsuța ei intrase, musafir, cumplita Moarte!
Și atunci ca o nebună, jeluindu-și copilașul,
Alergă strigând cu ură:,, Moarte, ți-ai găsit
nănașul!
Nu te las sa-mi iei copilul, de ți-oi da
sufletul meu,
Chiar de-ar fi să trec hotarul pân' la Bunul
Dumnezeu!
Dar deodată vede-n cale o femeie-n strai cernit:
,, - Spune-mi, rogu-te și mie, dacă cumva ai
zărit
Moartea hâdă, nemiloasă, încotro a apucat?
Cu pruncuțul meu cel dulce în maramă înfășat!
"
,, - Am să-ți spun, grăi femeia cu ochi reci ca
doua stele,
Dacă-mi cânți acum și mie, toate-acele cântecele
Care-ți înfloreau pe buze cum înfloare
trandafirul,
Și țeseau o rugă sfântă când îți legănai
copilul!
Eu sunt Noaptea și adesea, te-ascultam lângă
fereastră
Parc-o vrajă mă lega lângă bătătura voastră!
"
Și cu lacrimi de durere, mama a-nceput să-i
cânte
Toată jalea ei cea mare se lovea de văi și
munte,
Și plângea cu ea în cântec, tare-nduioșată,
Noaptea
Care-i arătă drumeagul spre care pornise
Moartea.
Și porni din nou sărmana alergând pe drumul
Morții
(Și rugându-i pe toți sfinții ca să i se schimbe
sorții)
Merse preț de-o zi întreagă și dădu într-o
răscruce,
Se opri nedumerită, neştiind pe un' s-apuce!
Dar văzu lângă picior, cam uscați, doi mărăcini
Arțăgoși nevoie mare și împodobiți cu spini!
,, - Măi ciulini, fie-vă milă, n-ați văzut de
dimineată
Moartea hâdă și bătrână cu un pruncuşor în
brață? "
,, - Am văzut-o, am văzut-o, ducea-n brațe
pruncuşor
Însă dacă vrei a-ți spune, au grăit spinii în
cor,
Să ne strângi la pieptul tău, ca să înflorim și
noi
Iară lacrimile tale să ne fie stropi de
ploi!"
Și femeia-i strânse-n brațe, curgea sângele
șiroaie
Lacrimile ei de mamă îi udară ca o ploaie
Sângele cădea rubine, furând sărutări luminii
Şi-mbrăca în flori de maci iarba și cu
mărăcinii!
Fericiți, nevoie mare, i-arătară din răscruce
Peste care deal să treacă și pe unde s-o apuce!
Însă alt necaz, mai mare, se abate și o-ncurcă
Când în fața ei se-ntinde un lac cu o apă
adâncă.
De durere și de ciudă, neștiind ce să mai facă,
Încercă să-i soarbă apa, poate astfel o să-l
treacă.
Însă lacul, plin de gheață, îi vorbi din unda-i
rece :
,, - Nu mai încerca degeaba, numai eu, pe mal,
te-oi trece!
Însă vreau în schimb să-mi dai, din a ta
înfățișare,
Ochii tăi frumoși și limpezi ca două
mărgăritare!
Atunci mama plânse, plânse, ochișorii s-au uscat
Margărite prețioase, jertfă lacului s-au dat!
Atunci lacul a cuprins-o ridicând-o pe un val
Și-a trecut-o ca pe-un fulg de pe-un mal, pe un
alt mal.
Acolo simți miresme de rămase fără grai!
Flori alese, soiuri multe de credeai că ești în
Rai
Însă își veni în fire și strigă în gura mare:
,, - Unde să-mi găsesc copilul? Știi tu, iarbă,
știi tu, floare? "
,, - Cum să îți găsești copilul dacă nu mai poți
vedea,
Îi grăi o bătrânică care florile păzea.
Dă-mi cosița ta de aur și de mână te voi duce,
Printre florile acestea (ce nu-s flori să se
usuce)
Poate-ți vei găsi copilul, fiindcă multe
inimioare
Se ascund înmiresmate în potirele de floare.
Tu ascultă-le atentă, poți de vrei, să le mângâi
Și-ai să afli într-o floare, bătând, inimioara
lui!
Și atunci cu bucurie și simțindu-și biruința,
Și-a smuls biata mamă părul și i-a dăruit
cosița!
Și a mers cu ea bătrâna pe la fiecare floare
Și a ascultat atentă, multe, multe inimioare!
În sfârșit, găsi copilul într-o floare delicată,
Însă Moartea se arată și-i strigă înfuriată:
,, - Cum ai îndrăznit, femeie, să ajungi până
aici? "
,, - Dorul mamei tu nu-l știi, n-are temere nici
frici!
Am venit să-mi iau copilul, l-ai răpit precum o
hoață
Îmbrăcată-n zdrențe negre și cu chip de
cotoroanță!"
,, - N-ai să poți lua copilul, fiindcă n-am să
te las eu!
Căci răspund de fiecare în fața lui
Dumnezeu!"
,, - Dă-mi copilul! strigă mama, punând mâna
pe-alte flori,
Altfel smulg toată grădina, chiar de-ar fi să mă
omori! "
Speriată hâda Moarte, de-așa dragoste de mamă,
O lăsă un pic mai moale, lângă o cișmea o cheamă
,, - Hai, privește în fântână! Iată am adus cu
mine,
Ochișorii tăi din lac și-ai să vezi cu mult mai
bine!"
Se-apleacă atunci femeia, peste marginea
fântânii
Unde Dumnezeu arată soarta pruncilor și-a lumii!
Și văzu înmărmurită, mai să i se facă rău,
Ce amar și ce durere de trăia copilul său!
În genunchi cazu sărmana, ca un trunchi, lângă
fântână
Și strigă spre cer umilă :,, Doamne, voia Ta e
bună!
Nu mă asculta pe mine, ține-L în a Ta grădină
Decât rob în întuneric, lasă-l floare în Lumină!
SEMNELE LUI DUMNEZEU
Eliana Popa
Curg păcatele-n cascadă, pe pământ e urâciune,
Dumnezeu trimite semne...lumea zace-n
spurcăciune;
Unii râd...nu iau aminte, cei ce sunt plămada
humii,
Nici la semnele din ceruri, ce vestesc sfârșitul
lumii.
Chiar istoria ne spune și Părinții Sfinți
cuvântă
Despre semnele trimise când pierea Cetatea
Sfântă,
Când Ierusalimul tot...ajunsese cuib de hiene
Dumnezeu, în marea-i milă, le-a trimis mai multe
semne.
Mai întâi o stea se-aprinde în a cerului coroană
Ce-a luat chipul unei săbii...era SABIA ROMANĂ
Și fugind înfricoșați au căzut la rugăciune
Apoi s-au întors cu toții la păcat și urâciune.
Timp de-un an văzut-au semnul străjuind pe bolta
nopții
Ce le prevestea pieirea și târcoala rece-a
morții,
Dar zadarnic! Râd și joacă ...(și noi azi ca și
aceia)
Se obișnuiesc să-l vadă ca fierarul cu scânteia!
Un alt semn li se arată chiar în Templul
Domnului,
Când trăgeau cu toți juninca, jertfă pe Altarul
Lui.
A născut un MIEL aceasta...a născut între
leviți,
Dar zadarnic...că la suflet au rămas tot
împietriti.
Și în altă zi Stăpânul, pentru ca ei toți să
vadă,
Le mai dă încă un semn...să-i întoarcă, să nu-i
piardă
Căci în prima zi de mai, când dă astru-n
asfințit,
Multă oaste se arată sus pe cer, către zenit.
Și păreau că sunt în luptă...ceru-i roșu
sângeros
Dar degeaba, căci poporul iar a înțeles pe dos!
Au gândit că alte neamuri...care zac în
întuneric
Vor fi de ei înrobite..ajutați de Cel Puternic!
Au urmat și alte semne mai grozave și mai rele
Însă nu-mi ajunge timpul ca să pot vorbi de ele
Șapte semne au fost trimise și n-au vrut să ia
aminte,
Până n-a căzut cetatea și-au pierit de morți
cumplite.
Au trecut de-atunci milenii peste-ntreaga
omenire
Câți am învățat din semne ca să ne venim in
fire?
Câți au înțeles căderea celor ce au scris
istorii
Și s-au prăbușit din tronuri, din mărire și din
glorii ?
Să luăm cu toți aminte! Dumnezeu încă ne rabdă,
Ne trimite și azi semne, înainte să ne piardă,
Sfinții toți se roagă-n ceruri mijlocind la
Tronul Sfânt
Și Măicuța lui Iisus ne privește lăcrimând!
Pentru ruga ei cea sfântă, Dumnezeu ne mai dă
zile
Așteptând să ne întoarcem și să ne venim in fire
Dar nu lua în râs prorocii...fă-ți în cer comori
de roade
Timpu-i scurt si sita cerne...iar neghina se va
arde!
CARTEA VEACURILOR
Eliana Popa
Pregătită e în ceruri Cartea Veacurilor toate.
Domnul Slavei o deschide...toate-n ea sunt
arătate
De la începutul lumii, până-n ceasul ăstui veac,
Ale Omenirii fapte, de la regi pân' la sărac.
,, - O, voi, timpuri ce-ați născut neamuri fără
de credință,
Îndărătnici, desfrânați...mici în fapte, mari în
știință!
O, voi, timpuri, când Minciuna ține-n umbră
Adevărul
Și când Viciul, pe Virtute, calcă-ntruna cu
piciorul.
Nedreptatea silnicește și acoperă Dreptatea,
Iar Păcatu-mpărățește pe același tron cu
Moartea.
Legea se supune slabă patimii celei de jos
Și credința stă să moară, toate s-au întors pe
dos.
Evanghelia le pare învechită și-o aruncă
Prăfuită-n loc murdar ....o-ntinează și o
spurcă,
Dar nu știu că-i foc ce arde pentru cel cu așa
vină.
Pentru cel ce o cinstește este Hrană și Lumină.
A murit în om credința tot mai mult, din veac în
veac,
A ajuns bogat în patimi și în fața Mea sărac
De la Calea Mea ce-a dreapta, iată, toți s-au
abătut
Și s-au rușinat cu Mine și netrebnici s-au
făcut!
Dar și Eu, în clipa-n care, vor veni la al Meu
Tată,
De la ei îmi voi întoarce Fața-Mi binecuvântată
Cum stă scris în Evanghelii, cum grăit-am prin
proroc,
Însă n-au primit Cuvântul....țin Lumina sub
obroc.
Arătat-am vouă semne și minuni nemaivăzute ,
Am grăit prin sfinți cu voi, însă cine să
M-asculte?
Am răbdat și-am ținut lumea pentru ruga Maicii
Mele,
Pentru mijlocirea celor ce-au pe frunți cununi
de stele.
Pentru cei ce-au stat ca stânca în prigoane și
ispite,
Pentru jertfa lor de sânge, pentru lacrima
fierbinte.
Însă și ei se-ngrozesc de a voastră fărdelege,
De Sodoma și Gomora ce vă este crez și lege!
Oamenii acestor veacuri Mi-au văzut ades' mânia
Prin potop pierdut-am lumea, Noe Mi-a văzut
urgia
Desfrânatele cetăți le-am pierdut cu foc pe
toate,
Însă astăzi iar se-nalță și mai multe
desfrânate.
Astăzi, luați cu toți aminte, îndreptați-vă odată!
Fiindcă-n veacurile-acelea n-am vărsat mânia
toată.
Mă Voi arata iar vouă! Iată ceasul stă să vie,
Nu precum în sfânta iesle ....ci cu foc și cu
urgie!"
Așa a grăit Stăpânul trist cu lacrimi străvezii,
Precum tatăl care-și plânge cei mai dragi dintre
copii
Și-a lăsat deschisă Cartea chiar la veacul de
acum,
Fiindcă n-a mai vrut să vadă fapta omului nebun!
LAUDĂ
Autor: Eliana Popa
Miluiește-mă, Stapână, la picioru-ți vin și cad,
Să mă scapi de cel viclean, de vrăjmașul meu din
iad.
Toată ziua stă la pândă, uneltind cum să mă
piardă,
Tu ridică-te și-alungă-l și mânia ta să-l ardă.
Și atunci cu bucurie eu, ce sunt plămada humii,
Voi vesti la tot pământul cine-i Mângâierea
lumii.
Voi slăvi a ta-ndurare, dar te rog a mijloci,
Să plac Domnului și ție, în lumina celor vii.
Miluiește-mă, Fecioară, inima-mi spre tine saltă
Și la umbra milei tale, mă îndeamnă și mă
poartă.
Tămâierea cea de har, smirna cea din veșnicie,
Ai purtat-o pentru noi, Prea Curată-n veci,
Marie!
Degetele tale sfinte au ținut și-au frământat,
Undelemnul veșniciei, cel de haruri parfumat,
Răsuflarea gurii tale, simfonii de crin în
floare,
Ne e smirna cea mai scumpă, Prea Curată
Născătoare!
Toată, toată ești dulceața raiului din veșnicie,
Cine gustă a ta milă, te slăvește-n veci, Marie!
Toate gurile ce-aduceți imn de slavă lui Hristos
Și pe Sfânta Sa Măicuță laudați-o-n chip frumos.
Toți proorocii au vestit că ea e neprihănirea,
Iar Apostolii și Sfinții i-au cântat
desăvârșirea.
Mucenicii către ea au strigat în clipe grele,
Lângă ei a stat Fecioara întărindu-i în durere.
Feciorelnicii monahi, în veșmântul curăției,
Au fost înveliți cu grijă, chiar de mâinile
Mariei.
Minunat e Dumnezeu întru sfinții săi iubiți,
Întru mucenici și-apostoli și fecioarele
cuminți,
Dar Prea Minunat rămâne, înmulțindu-și bucuria,
Întru Sfânta cea mai Sfântă, Maica Domnului,
Maria!
Scoate-mă de la vrăjmași, căci m-au prins în
gheara lor,
Tu ești Maica Bucuriei și-a milostivirilor.
Și din fața mea să fugă bezna care mă orbește,
Cu lumina ta de rai, noaptea mea o risipește.
Și însenineaza-mi viața, cu al cerurilor Soare,
Să primesc și eu o rază din Lumina Slavei Sale!
Ce veșmânt te-mpodobește, Floarea Florilor de
Har,
Din toți crinii de lumină, raiul ți-a croit
stihar!
Trandafirii îți mângâie, feciorelnicu-ți obraz
Și pe fruntea ta cunună din sardonix și topaz.
Iar de-a dreapta ta se află slava numelui Maria
Și de-a stânga ta, tot cerul își așterne
bogăția.
Tămâierile de smirnă înfloresc în a ta mână,
Tu le scuturi peste lume, Prea Curata mea
Stăpâna.
Iar pe piept, ce scânteiere! Ce safire
strălucesc!
Căci și stelele se miră și în fața ta pălesc.
Cât de minunată ești Tu, a lumii Bucurie,
Maica Domnului Iisus, Prea Slăvită-n veci,
Marie!
Dumnezeule Cel Bun, Tu de noi Te-ai lepădat
Când Ți-am încălcat Cuvântul și-am dus viața în
păcat.
Dar atunci ne-ai dat o Mamă la necaz și la
nevoi,
Pentru Sfânta Născătoare, Te-ai milostivit de
noi.
Mijlocește pentru noi, ne fii pavăză și scut!
Să ne tragi către Lumină, Mântuirea ai născut.
Tu ești dulce veselie pentru omul întristat,
Ești o sfântă mângâiere pentru cel greu
încercat.
Îndulcește-ne, Fecioară, cu-al tău glas de
Porumbiță,
Toarnă-n sufletele noastră har, iubire și
credință!
Cerurile să vestească cine-i Doamna Bucuriei,
Și pământul cu cei vii, slava numelui Mariei!
Rugăciunea mea ascult-o, Prea Curată Născătoare,
Cugetarea mea așeaz-o pe a Legii piatră tare.
Și să-mi fie stâlp și sprijin, niciodată să nu
cad,
În capcana întunecată a vrăjmașului din iad.
Tu ești Frumusețea pură, Diamantul Omenirii,
Care Luminezi de-a pururi în Tărâmul Nemuririi.
Te ridici ca zorii zilei, peste-a sufletelor noapte,
Strălucești ca luna plină mângâiată de Pleiade.
Iar privirea Ta, Marie, are irizări de soare,
Toată, toată ești Lumină, de Lumină Născătoare!
Slavă Ție, Împărăteasă, Sfânt Izvor de Apă Vie
Și Regină peste îngeri! Slavă și Mărire, Ție!
Oare nu la Dumnezeu, sufletul îmi va sălta?
Căci doar El îmi e Lumina, Mântuire îmi va da.
Și pe tine Prea Curată sufletu-mi să te
iubească,
Fiindcă ai născut Iubirea, Rodul ce-o să-l
mântuiască.
Și în dar primi-voi harul mântuirii ce-o doresc
Să dau slavă și mărire Tatălui nostru Ceresc.
Numele tau Prea Slăvit, l-oi chema cu bucurie,
C-ai născut Lumina Lumii, Tu a Lumii Bucurie.
Dumnezeul meu iubit, sufletul meu Ți se pleacă,
În smerită rugăciune! Și-mpreună cu-a Ta Maică,
Îti dau slavă și mărire că adus-ai bucuria,
Când Arhanghelul cu crinul a dus vestea la Maria
Zămislit din Duhul Sfânt și din sfânta-i
Feciorie;
Slavă Ție, Doamne Sfinte, Slavă și Mărire Ție!
O, Tu, Doamnă Împărăteasă, Raiul cel Neprihănit,
Care stai de-a dreapta Celui care-n lume a
venit;
Să te rogi la Fiul tău pentru oropsiții humii,
Să ne fii apărătoare până la sfârșitul lumii.
Glasul meu l-auzi în rugă de cu zorii dimineții,
Dar să nu mă lași, Stăpână, când s-o rupe firul
vieții
Sufletu-mi să-mi izbăvești, când din trup va fi
să iasă,
Pe vrajmași să îi alungi, Tu a Cerului Mireasă.
Cum voi sta la Judecată, îndrăzni-voi să
privesc,
Către Fiul Tău Iubit, către Tatăl meu Ceresc?
Eu te rog să-mi stai alături și atunci dar și
acum,
Să nu rătăcesc cărarea și să merg pe drumul bun.
Și acum să-mi stai alături, să-mi arăți calea
cea dreaptă,
Dar și-atunci, când trec hotarul și voi sta la
Judecată.
Eliana Popa
( Psaltirea Maicii Domnului, versificată,
Catisma
MĂRTURII
Un ateu, la Înviere, mi-a răspuns infatuat,
(Când l-am salutat frumos cu ,,HRISTOS A ÎNVIAT!")
,, - Fugi de-aici cu vorba asta! Voi visați așa
frumos...
Cine îmi dă mărturie că a Înviat Hristos? "
Mărturie vrei ca Toma? Tu o ceri din răutate.
Toma n-a tăgăduit, Domnul a-nviat din moarte.
Dintre toți aceia care călcau urma lui Hristos,
( Ucenici cât și apostoli) era cel mai
credincios!
A cerut să se convingă dacă Fiul cel ceresc
A-nviat și e acolo ȘI CU TRUPUL OMENESC!
Iată, el e mărturie! L-a văzut cu ochii lui
Și-a pus degetul în rană și pe urmele de cui.
Mărturia Învierii Celui ce ne e Lumina,
Ne-o arată Cartea Sfântă prin Maria Magdalina.
L-a văzut în fața sa, a fost martoră minunii,
A vestit și-ncă vestește că a Înviat Rabuni .
Mărturie-ți dau martirii ce-n iubirea Lui au
ars,
Toți acei ce i-au urmat, precum Saul cel din
Tars,
Care-n temniță și-n chinuri pe Hristos n-a
lepădat,
Nici când sabia lui Nero pe grumazul lui a stat.
Și de vei citi Scriptura, unde-i mărturia Lui,
Vei vedea cum L-a-ntâlnit pe drumul Damascului.
Mărturia Învierii o dau peste veacuri sfinții
Ce s-au lepădat de lume dându-și la săraci
argintii,
Mărturia stă-n Altare, în Potir, în Liturghie
Când din nou s-aduce Jertfă, Hrană Sfântă să ne
fie.
Stropul de cuminecătură este veșnica dovadă
Că-n Potir e Învierea ce spre Veșnicii ne
poartă.
Eu pot da o mărturie fiindcă-n beznă mult am
stat,
Însă sufletu-mi, cu Domnul, spre Lumina a
săltat.
Și-n pământul țării noastre, mărturii -ngropate
zac
Sfinte moaște ce arată Învierea noastră-n Veac.
CU HRISTOS PE DRUMUL
CRUCII
Eliana Popa
În cămara mea de taină, învelită-n haina rugii,
Mă întorc prin timp cu Tine și pășesc pe drumul
Crucii.
Văd pe Pilat în Pretoriu stând pe locul zis
Gabatta
Și-naintea lui pe Domnul așteptându-și judecata!
Doamne, câtă suferință! Doar batjocură și ură,
Așa cum au spus prooroci și citit-am în
Scriptură.
Te lovesc cu ură multă peste spinii din coroană,
Care mușcă mai cu sete din a frunții Tale rană!
,, - Iată Împăratul vostru!" strigă Pilat
către gloată
,, - Răstignește-L! Al Lui sânge peste noi și
fii să cadă!"
Slobozindu-l pe Baraba, spre-a le împlini
dorința,
Pilat a privit spre Domnul și a hotărât
sentința,
Ca ducându-și singur Crucea, sus pe Dealul
Căpățânii,
Răstignit să-i fie trupul de ostași, în văzul
lumii.
Nu s-a tulburat cu duhul, doar cu milă îi privea
Când i-au pus pe umeri Crucea, crucea lumii,
crucea mea!
Greu apasă și Îl frânge nu doar lemnul Crucii
grele,
Cât păcatul omenirii care zace-n boli și rele!
Iar văzduhul clocotește de căldura arzătoare,
Trupul Său e plin de răni îmbibate cu sudoare!
Istovit de mers și sete, greu mai poate face-un
pas,
De sub spinii din coroană, sânge-i cade pe
obraz...
Prăbușit sub lemnul Crucii nu mai poate duce
greul,
Și o saltă pe-ai săi umeri numai Simon Cirineul.
Fericit ești tu, Simone, om simplu și păcătos
Că ai ridicat pe umeri, Crucea Domnului Hristos,
Ca un semn că peste vremuri toți acei ce-L vor
urma,
Vor purta și ei pe umeri Crucea răstignirii
grea.
Din mulțimea hulitoare, ce cu chinul Lui
se-mbată,
Se desprinde o copilă c-o maramă-n păr legată.
O desface și-o înmoaie într-un strop de apă rece
Și cu multă gingășie peste fața Lui o trece.
I-a șters fruntea de sudoare și de sânge
închegat
Și Hristos ca-ntr-o icoană pe maramă s-a pictat!
Răsplătindu-i bunătatea și aici și-n veșnicie
Și în cer și-n Evanghelii despre fapta-i se va
scrie.
E silit de bici și pietre ca să meargă mai
departe...
Suie drumul spre Calvar, dar se clatină și cade!
Se cutremură zidirea și stihia se-nfioară
Când Iisus, sub greul Crucii, a căzut a treia
oară!
Îl târăsc legat cu funii, Îl silesc să se ridice
Ajutat din nou de Simon și lovit din nou de
bice..
A ajuns sus, pe Golgota...zis și Dealul
Căpățânii,
Ca să bea paharul morții pentru mântuirea lumii!
Doamne, oare e în lume o durere ca a Ta,
Când ajuns pe dealul morții biciul încă Te
lovea?
Pus pe stâlpul infamiei și legat lângă tâlhar,
Mai lovesc cu sete Trupu-Ți înainte de calvar!
Maica Sa înlăcrimată, lângă grupul de femei,
Simte sabia durerii mai adânc în trupul ei...
Când Hristos întins pe Cruce, ca un miel
spre-njunghiere,
A primit în loc de apă smirnă și oțet și fiere!
Și-a văzut prin timp iar ieslea unde magii au
venit
Aducând alese daruri tocmai de la răsărit.
Azi nici vântul nu aduce adieri ca să-i mângâie
Trupul răstignit pe Cruce și străpuns de patru
cuie!
Nici un nor nu vrea să-și verse picăturile de
ploaie
Ca să-i spele Sfântul Sânge care picură șiroaie.
Chiar și îngerii din ceruri nu mai vor să se
coboare
Cum au coborât în iesle cu cântări și osanale!
Neputând să mai privească către Omu-n agonie,
Îngerii trimit din ceruri întuneric și stihie.
Se cutremură pământul când în ceasul cel din
urmă
Glasul Fiului răzbate ca un tunet in furtună:
,, -Tată-n mâna Ta-mi pun duhul!" ....Moare
Omul-Dumnezeu
Să ridice spre-nviere și țărâna care-s eu!
Să zdrobească boldul morții, să ne poarte spre
Lumină
Să-l așeze iar pe-Adam în a Raiului grădină!
Mulțumesc, Mărite Doamne, că m-ai dus pe drumul
Crucii!
N-ai cătat că-s păcătoasă și n-am sufletul ca
pruncii.
Ca văzându-Ți pătimirea pentru toată lumea Ta
Să-nțeleg cât de ușoară este, Doamne, crucea
mea!
Și vă spun și vouă, astăzi, să priviți către
Calvar
La Măicuța Sa cea sfântă care plânge cu amar!
Să vedeți cum lemnul Crucii e de sânge înroșit
Și Hristos e și mai singur, sus pe Cruce,
răstignit!
IUBIREA MEA, PE CRUCE,
RĂSTIGNITĂ!
de Eliana Popa
Târziu am învățat să Te iubesc,
Iubirea mea cu spini încununată!
Te-am cautat în tot ce-i pământesc
Dar căutarea îmi era deşartă.
Te-am căutat în oameni și povești,
Iubirea mea cu răni adânci de cui!
Și n-am știut cât de aproape ești
Iubirea mea, ce-n veci, n-ai să apui!
Te-am cunoscut în lacrimi și dureri,
Iubirea mea, pe Cruce Răstignită.
Doi ochi plângeau cu mine, parcă ieri,
Când alergam de viață hăituită.
Și Te-am simțit când mă aflam căzută,
Iubirea mea cu Chipu-nsângerat,
Când mă aflam între tâlhari pierdută
M-ai căutat și-n brațe m-ai purtat.
Am învățat să Te iubesc atunci,
Iubirea mea, Iubire mult dorită!
Când Te-am zărit pe lemnul Sfintei Cruci
Și am privit la coasta Ta rănită.
Târziu Te-am întâlnit...dar astăzi știu,
Iubire Sfântă și Neprihănită,
Să nu Te pierd, aș alerga să fiu
Pe Cruce, lângă Tine, răstignită!
TRECEA HRISTOS
Eliana Popa
Trecea Hristos tăcut, smerit, târând cu greu al
Său picior
Pe care cuiul l-a zdrobit... trecea în chip de
cerșetor.
Trecea Hristos ținând în mână un colț de pâine
întărit,
Pe care doar un om al străzii, din prânzul său,
i-a împărțit!
Trecea Hristos și-avea în ochi mai multe lacrimi
ca atunci,
Când istovit urca Golgota, ducând povara multor
cruci;
Plângea privind la lumea asta și căuta să mai
găsească,
Un strop de dragoste-ntr-un suflet... de l-ar
găsi să îl sporească.
Trecea Hristos privind cu milă, privind la mine
păcătosul,
Că nu-mi văd boala cea cumplită, că-s mai lepros
decât leprosul.
Și se opri să îmi întindă, din buzunarul hainei
Sale,
Un ciob căzut dintr-o oglindă... și iarăși se
porni pe Cale.
Și l-am luat cu stângăcie, privind în el mi-a
arătat,
Cum chipul meu e plin de lepră, de lepra greului
păcat.
Și-am alergat să-L prind pe Cale, pe Minunatul
Călător,
Să-i spun că ciobul de oglindă este un ciob
înșelător.
Dar am căzut cuprins de frică... Sunt eu lepros?
I-adevărat!
Iar ciobul nu-i ciob, nici oglindă, este un dar,
un diamant.
Și Cerșetorul nu-i ce pare, nu-i cerșetor, ci
Împărat
E Cel ce m-a-ntâlnit pe Cale, e Doctorul
Preaminunat.
Trecea Hristos desculț și singur, cu haina
ruptă-nfrigurat,
Era mai trist decât atunci, când fiere și oțet
I-au dat,
Căci astăzi nimeni nu-i deschide, atunci când
bate-n poarta lor,
În goana lumii pervertite, mulți nu-L mai văd,
mulți nu-L mai vor!
Trecea Hristos smerit prin lume, trecea, dar cât
o să mai treacă?
Când ieri și azi și poate mâine, nu este nimeni
să-L petreacă,
Când ușile sunt zăvorâte, când lacrimile au
secat,
Cât să mai treci prin lume, Doamne, încă mai
rabzi cât ai răbdat?
PRIMĂVARA REÎNVIERII
de Eliana Popa
Cerne, Doamne, cerne florile de măr,
Dalbă lăcrimare pentru cei ce mor!
Și le fă un giulgiu cu miresme dulci,
Și la pieptul tău, Doamne, Tu să-i culci!
Cerne, Doamne, cerne flori de liliac,
Peste răstigniții ultimului veac.
Să se-așeze tainic, cu sfios suspin,
Peste locul unde-s rănile de spin.
Să trimiți din ceruri un alai de îngeri
Să ne strângă-n cupe ale noastre plângeri.
Să ne pomenească sfinții-n rugăciune
Și să ne cădească gropile comune.
Să alungi tristețea mamelor cernite,
Să le-mbraci feciorii în odăjdii sfinte.
Să-Ți slujească-n ceruri Sfântă Liturghie,
Fiindcă i-au născut spre mucenicie.
Să-Ți așterni Lumina, Doamne, peste noi,
Să ne-mbrace trupul fiindcă suntem goi.
Strajă de arhangheli să ne pui la uși
Și să ne desfacă lanțuri și cătuși.
Și să faci un clopot din a zării bolți,
Să ne prohodească camarazii morți.
Stelele aprinde, focul lor să-l dai
Ca să străjuiasca drumul lor spre rai.
Se-nsoțesc cu lutul descărnate oase
Care izvorăsc mir de chiparoase.
Și le înveșmântă brațele luminii
Cu aceeași haină care-mbracă crinii!.
Lacrima durerii a rămas oprită,
Ca un bob de apă într-o stalactită.
Și când cei de-acasă s-or gândi la noi
Vom fi ca agheasma și-om cădea în ploi.
Ca șuvoi de ape ce pornesc din munte,
Ale noastre lacrimi o să vă inunde..
Sufletele voastre, botezate-n ele,
Vor urca tot NEAMUL către ÎNVIERE!
SĂ ARUNCE PRIMUL PIATRA!
Eliana Popa
Tu, cel care vezi păcatul și-l urăști pe
păcătos,
Ia aminte și învață de la Domnul tău Hristos,
Care-a spus cu Sfânta-i gură, apărând pe
desfrânata:
,,Cel care-i făr' de prihană să arunce primul
piatra! "
Dacă El n-a pedepsit-o pentru fapta ei văzută,
Nelasându-i să-mplinească, dupa Lege..a ei
osândă,
Cum poți tu, iubite frate, ce te crezi mai
virtuos,
Să te-nalți cu judecata chiar deasupra lui
Hristos?
Ce-a oprit cu Sfânta-i mâna pe acei cei ce
țineau piatra
Să lovească pe femeie, să-mplinească judecata...
Scris-a pe nisip păcatul, fiecărui ce-o hulea
Și lăsând cu toții piatra au fugit din fața Sa.
Pentru unul care strigă mai cu ură decat toti,
Se apleacă și privindu-l, Domnul scrie simplu:
,, Hoț"
Pentru toți ce țineau piatra, scris-a cu degetul
Său:
,,Ucigaș" , ,,tâlhar",
,,fățarnic", ,,hulitor de Dumnezeu"!
Vinovați suntem de-a valma și părtași la fapte
rele,
Că și astăzi L-am ucide și i-am da oțet și fiere
Fiindcă-n lumea asta mare încă nu s-a mai aflat
Nici un om la fel ca Domnul, fără vină și păcat.
Că femeia de-i iubită, poate n-ar mai desfrâna,
Iar bogatul de se-ndură, hoțul poate n-ar fura,
Nici credința nu ne-am pierde dac-am cerceta
Scriptura,
Cleveteala am opri-o dacă ne-am închide gura!
Cerșetori n-ar fi în lume, dac-am împărți din
hrană,
Nici copii uciși în pântec, dacă ai vrea să-ți
spună,,Mamă!"
Nici bețivi, nici desfrânate, nici un om al
nimănui,
Dacă te-ai opri să afli și să vezi necazul lui.
Nici bătrâni plângând amarnic în căsuța lor
umilă,
Daca fii lor, azi domni, ar simți un pic de
milă,
Și-ar veni iar la căsuța cu mușcate în pridvor,
Cu o pâine și un zâmbet, ostoind al mamei dor.
Și copiii ar fi mai veseli și cu ochii mai
senini
Dacă n-am munci departe, rătăcind printre
straini,
Și nici noi n-am plânge singuri, când vedem că
pentru bani
Am plecat lasând în urmă ai copilariei ani.
Am ajuns ca din mândrie să ne judecăm și
Sfinții,
Să uitam învățătura ce-au avut-o și părintii
Care au păstrat în suflet, neatinsă,
neschimbată,
Sfânta lor credință-n Domnul și o dreaptă judecată!
LA ICOANA FERECATĂ
Eliana Popa
Mulțumesc, Mărite Doamne, pentru tot ce-ai pus
în mine,
Pentru slova-n care picur toată dragostea-mi de
Tine!
Mulțumesc pentru lumina ce spre înălțimi mă
poartă
Pentru clipele în care, mi-ai fost mamă, mi-ai
fost tată!
Mi-ai dat, Doamne, ochi să văd până dincolo de
lume,
Unde heruvimi și îngeri cântă-n imnuri sfântu-Ți
nume,
Mi-ai dat mâini să se-mpreune, în cămara mea
spre rugă
Și-n condei lăsat-ai, Doamne, mirul versului să
curgă!
Mulțumesc că-n nopți de taină, la icoana Ta,
Iisuse,
Așezam covor de rugă și durerile-mi nespuse!
Mă priveai cu duioșie din icoana ferecată
Și din lacrima durerii îmi făceai o nestemată.
Și stăteai cu mine, Doamne, eu vorbindu-Ți
de-ale mele,
Povestindu-Ți a mea viață... câte-n lună, câte-n
stele...
Parcă Tu erai ca mine, omul pământesc de rând,
Deși, Tu știai, Hristoase, și ce încă n-am
făcut!
Te-ntrebam de poți, Iisuse, să mă mai aștepți un
pic
Ca să pot să mai răscumpăr și din fapte, și din
timp
Și nu-nțelegeam, Iisuse, cum de m-ai iubit atât
Când Te-am pus mereu pe Cruce și păcatul n-am
urât.
M-ascultai... precum un Tată stă cu pruncul la
povești
Și pierdeai cu mine timpul, Cel ce Veșnicie
ești!
Mulțumesc și Maicii Sfinte, fiindcă ea m-a dus
la Tine
Când păcatele și viața tot mușcau adânc din
mine.
Îti sărut, Măicuță, mâna cu miros de iasomie
Și veșmântul de porfiră cu sclipire rubinie.
De-aș putea să fac din lacrimi, mărgărit și
nestemate
Ți le-aș prinde-n borangicuri, drept ofrande
minunate!
Doamne, de-am să cad sub Cruce, să-Ți întinzi
cereasca Mână
Să-mi ștergi fruntea de sudoare și piciorul de
țărână,
Să îmi dai din Apa Vie, ce spre viață mă ridică,
Să-mi fii adiere sfântă sau o blândă Veronică!
Și în clipa cea din urmă, când mă chemi la Tine,
Tată,
Să mă aflu-n rugăciune la icoana ferecată!
Lângă Chipul Tău cel drag, fără teamă și suspin,
Să trec pragul Veșniciei...Doar cu voia Ta...
AMIN
CUNUNA
de Eliana Popa
Vreau să povestesc, în versuri, o legendă
minunată...
Vom păși în Galileea prin a timpurilor poartă,
Într-o casă de tâmplar, cu grădină și migdali ,
Și-mbrăcată în mireasma florilor de portocali.
În micuțul Nazaret unde-i leagănul prunciei
Celui mai sfânt copilaș, Iisus, Fiul Mariei.
Câtă tihnă și lumină, ce miros de trandafiri!
Iasomia râde-n soare mângâiată de zefiri,
Portocalii-și ning petala și miresmele alese,
Peste prispa unde Maica o cămașe albă țese.
E croită cu migală în a rugii sfinte șoapte
Pentru Fiul ei Preadulce, când va crește să o
poarte.
O tristețe o cuprinde... parcă sufletu-i se
frânge;
Parcă-n albul țesăturii curg rubine...sau e
sânge?
O mângâie îndurerată, în cămașă ar vrea să
prindă
Lacrimile ei de mamă...nestemate să aprindă.
Oare sufletu-i de mamă știe clipa cruntei morți,
Când cămașa asta albă o vor câștiga la sorți?
Oare cineva-i șoptise cu o prorocească gură
Că-i vor împărți și haina ...cum stă scrierea-n
Scriptură?
Nu mai vrea a cugeta cu aceaste negre gânduri
Se ridică și privește cum stă Iosif printre
scânduri,
Mânuind cu-ndemânare dalta care mușcă lemnul,
Piatra care scrijelește, cuielor și daltei,
semnul.
Se strecoară în grădină, pasul ei alene calcă
Unde Ruth și Elisabeta cu Iisus al ei se joacă;
Două copilițe blonde, ca doi îngeri de frumoase,
Culeg flori de trandafiri și boboci de
chiparoase.
Ruth si-a împletit cunună, stând la umbră de
migdal,
Din boboci de iasomie și din flori de portocal .
Iar Iisus aleargă vesel cu tot soarele în plete
Scuturând de flori migdalii peste cele două
fete!
Trandafirii parcă strigă către Ruth să se
grăbească
În cunună să îi strângă, pentru El s-o
împletescă.
Și copila îi adună. . .parcă sunt stropiți cu
sânge!
Floare lângă floare, grabnic, i-mpletește și îi
strânge.
Îi așează-apoi cununa cu o dragoste maternă
Peste fruntea-i luminată de o aură eternă.
Însă trandafirii roșii, cu sclipiri precum
rubinul,
Se preschimbă-n spini ce-și varsă peste Copilaș
veninul.
Mușcă spinii precum șerpii, în strânsoare
fruntea-i țin,
Picături de sânge curg parcă-s lacrimi de rubin.
Ruth se sperie și plânge, grabnic vine Maica Lui
Și cu greu smulge cununa de pe fruntea Fiului.
El plângea să nu i-o smulgă, fiindcă-i dată
de-al Său Tată
Și în ea toată otrava și veninul lumii poartă.
Dar i-a smuls-o Preacurata și a aruncat-o-n foc,
Însă focul a-ntărit-o și n-a ars-o, chiar deloc.
A făcut-o ca oțelul, din argint părea cununa
Și în spini parcă-și vărsase toată seva
mătraguna!
Și-a luat înapoi cununa, i-a spus Maicii că-i a
Lui
Și a asezat-o-n casă, chiar deasupra patului.
,, - Să îmi lași aici Cununa până-n ziua când
m-oi duce
Lângă Tatăl Meu în ceruri...dar mai am de pus
și-o Cruce.
Nu mai plânge, Maica Mea....va veni cândva o zi
Când de-a pururi, lângă Tatăl, Fiul te va
ferici!"
Mai târziu ciopli o Cruce și o prinse într-un
cui
Și-agăță de ea cununa, tot deasupra patului.
Și de câte ori Fecioara privea crucea și cununa
Parcă-n suflet pătrundeau sabia și mătrăguna.
Puse-alături de cunună și cămașa fiindcă-i gata
Să o poarte până-n clipa când L-or duce în
Gabata.
DOAMNE, DE-AȘ PUTEA!
de Eliana Popa
Doamne, de-aș putea s-adun tot nectarul
florilor,
L-aș preface-n leac Divin și l-aș da oamenilor,
Ca acei ce-l vor gusta să se vindece de rău;
Să iubească și să fie, robi supuși la tronul
Tău.
Și-aș culege-n dimineți roua primăverilor
Ca să răcoresc cu ea arșița durerilor.
Și aș strânge-n nopți senine toată pulberea din
stele,
Ca să-mbrac în strălucire, crucea celor în
durere.
Aș mai strânge-n partitură glasul ploilor de
toamnă
Si aș face cânt de leagăn, pruncilor fără de
mamă.
Aș mai strânge-n veri toride, roada pârguită-n
grâne,
Pentru pântece flămânde să frământ un colț de
pâine.
Din icoane-aș chema Harul care se ascunde-n ele
Și l-aș picura pe pleoape, ochilor fără vedere.
Din altare-aș strânge ruga și aș face-o
prescurele
Ca să fie hrană sfântă pentru vremurile grele.
Din cascade-aș lua puterea apelor învolburate,
Ca să trag spre ÎNVIERE toate sufletele moarte.
De-aș putea, le-aș face toate după cum aș ști
că-i bine,
Dar pentru că sunt țărână, Doamne-mi pun
nădejdea-n Tine!
PE CÂND BETLEEMUL
DOARME...
de Eliana Popa
Pe când Betleemul zace cufundat în somnul greu,
Într-un staul Maica naște pe Fiul lui Dumnezeu.
Pruncul a venit pe lume într-o peșteră săracă,
Într-o iesle mititică, ceru-n fața Lui se
pleacă!
Pe când Betleemul zace cufundat în bezna nopții,
Sus, în cer, deschis-au îngeri toate porțile
Cetății.
Țin cădelnițe de aur și-au un legănuș din flori
Și-un arhanghel, în lumină, dă de veste la
Păstori!
Pe când Betleemul doarme și-n palat Irod
petrece,
Maica pe Hristos îl naște, jos pe fân în ieslea
rece!
N-a găsit la nicio casă un locșor sau un pătuț
Betleemul și-a-nchis poarta pentru Maică și
Pruncuț!
Pe când Betleemul doarme, magii cu argint în
brâie
Pun în leagănul din iesle, aur, smirnă și
tămâie!
Au pus aur, cum se cade, a se pune l-a-mpărat,
Smirnă drept ofrandă Jertfei pentru care
s-a-ntrupat.
Și tămâie parfumată drept un semn al preoției,
Întreite daruri sfinte, lui Iisus, Pruncul
Mariei.
Tron de heruvimi e-n iesle, sfânt altar
împărătesc,
Cu cădelniți de lumină, îngeri staulul cădesc.
Și în noaptea asta sfântă, azi îngenunchez și
eu,
Să sfințești, Mărite Doamne, ieslea sufletului
meu!
Ți-am făcut pătuț din rugă și din lacrimi
nestemate
Și le-am prins pe scutecele doar în privegheri
lucrate.
Pe când Omenirea, astăzi, tot precum Irod
petrece,
Maica pe Hristos îl naște în a lumii iesle rece!
Pe când Omenirea zace învelită-n bezna nopții
Sus în cer, alai de îngeri deschid porțile
Cetății!
AMĂGIREA
Autor: Eliana Popa
Curge viaţa ca o apă-nvolburată de păcate
Azi mai mulţi ca niciodată se îndreaptă către
moarte…
Merg conduşi de-amare patimi ce îi mână înainte
Şi nu ştiu că veacu-acesta, drept robi iadului
îi vinde…
Calea se deschide largă, trece gloată după
gloată
Şi-n veşminte fastuoase, urâciunea e-mbrăcată…
Aşezat la loc de cinste, rege-al veacului e
banul,
Tot bogatul i se-nchină şi-l doreşte tot
sărmanul.
Desfrânarea-i o virtute, au eradicat păcatul
Nu mai ştim care-i femeia, nu mai ştim care-i
bărbatul,
Tot ce până-n veacu-acesta era firesc şi moral,
În trufaşa lor gândire i se zice anormal.
Merg grăbiți pe-a morții cale, timpul nu le mai
ajunge
Nu se mai opresc să vadă, drumu-acesta unde
duce…
Nu mai pot să se oprească, mai au multe de făcut
Căci din spate îi împinge, câte-un fiu de
Belzebut…
Cocoţaţi pe munţi de aur, cupa amăgirii sorb
Şi pe drumul plin de patimi, se conduce orb pe
orb…
Sufletele-s adormite în a vieţii opulenţă,
Viciul stăpâneşte trupul, totu-i vis şi
decadenţă.
Iar stăpân pe-ntinsa cale, nu-i vreun fiu de pământean,
Cei ce mână toata turma, sunt ostaşii lui satan…
Şi puţin din cei ce calcă drumul veacului apus
Se opresc să ia aminte la chemarea lui IISUS.
Îi aşteapta DOMNUL milei şi le iese înainte
Dar în fiecare gloată e un Iuda care-L vinde,
E un bici care-L loveşte, e o gură care-L
scuipă…
E un Ana şi-un Caiafa, ce pe cruce iar îl urcă.
Îl mai răstignesc odată fariseii cei moderni
Sângele Lui curge-ntruna ca să spele aste vremi,
Rar din gloată se desprinde, la piciorul crucii
pică,
Câte-o sfântă Magdalenă, câte-o blândă Veronică,
Câte-un Simon, câte-un Pavel, câte-un fiu al lui
Alfeu
Mai întorc din astă goană, câte-un om spre
DUMNEZEU
Şi-L aşteaptă-n a lor casă, câte-o Marta şi-o
Marie,
Ca din moartea necredinţei, câte-un Lazăr să
învie.
,,Nu te teme, turmă mică! se aude glas de Sus,
Crucea să vă fie armă, și scut numele Iisus.
De Mă veţi urma pe Mine, părăsind pierduta
haită,
Pentru tine, turmă mică, Mă mai răstignesc
odată"
.jpg)
FEREASTRA DARURILOR
Eliana Popa
O legendă din hrisoave, în trecute vremuri
scrise,
Mă purtă prin zări de veacuri și în taina-i mă
cuprinse!
Și îmi arată pe Domnul și mulțime de popor,
Neamuri ce-i cereau drept zestre, un pământ
și-un grai al lor!
Ochii mei de lut și tină prin hrisov privesc
ca-n vis
La Fereastra cea cu Daruri, care-n ceruri s-a
deschis.
Și-n iubirea ce ne-o poartă Dumnezeul nostru
Sfânt,
Dărui la fiecare, grai și-o vatră de pământ.
Rând pe rând, popoare multe se-așezară-n a lor
țară
Și fereastra se închise când acestea se gătară.
Dar a mai rămas în urmă un popor smerit și
blând,
N-a-ndrăznit nimic a cere și-a rămas afar'
plângând.
Nu s-a dus lângă fereastră, nici să ceară, nici
să ia,
Așteptând să-l cheme Domnul, fiindcă altfel
nu-ndrăznea.
Neam frumos purtându-și straiul, ca un patriarh
cucernic
Luminând între popoare precum lumânarea-n
sfeșnic!
În smerenie adâncă, când nimic n-a mai rămas,
Glasul lui strigă pe Domnul, lăcrimând în greul
ceas.
Tânguirea lui smerită și strigarea lui cea tare,
A trecut prin bolți de ceruri, pân' la Sfânta
Născătoare!
Și s-a coborât, Stăpâna, proslăvită-n cor de
îngeri
Să asculte, înduioșată, a poporului meu plângeri.
A-ntrebat atunci Stăpâna, Maica Bunului Păstor :
,, - Cum n-ai îndrăznit a cere, tu, smerit și
blând popor? "
Au răspuns cu bucurie la piciorul ei plecați :
,, - Preacurată Născătoare, așteptam să fim
chemați!"
Și-a pornit, atunci, Fecioara, tânguirea lor a
duce,
Lângă Tronul Nemuririi, chiar la Fiul ei
Preadulce:
,, - Fiul Meu, ascultă-mi ruga, fiindcă Mila Ta
e mare!
Dăruit-ai grai și vatră la mulțime de popoare...
Dar a mai rămas, la urmă, un popor smerit și
blând
Care-a așteptat să-l chemi, însă a rămas
plângând.
N-a-ndrăznit să vină-n față, nici să ia, și nici
să ceară
Și-a rămas sărac și plânge! Fără limbă fără
țară! "
,, - O, Măicuța Mea iubită, Mielușea de haruri
plină!
Eu cunosc acest popor și l-am așteptat să vină.
E poporul Meu, Măicuță, și nu-l voi lăsa uitat
Am ales să-i dau drept zestre un pământ
preaminunat.
Fiindcă ei vor fi făclie în a vremurilor noapte,
Și vor lumina mai tare decât neamurile toate!
Îmi vor ridica Biserici, ce-Mi vor fi plăcute
Mie,
Și prin dragostea ce-mi poartă vor fi vii în
veșnicie!
Le voi da un grai preadulce, cum e mierea cea
cerească
Să îmi cânte osanale și-n psalmi să Mă
slăvească.
Voi trimite Duhul Sfânt peste ei să se pogoare
Fiindcă preoți în odăjdii M-or slăvi de la
Altare!
Și fiindcă, tu, Măicuță, ascultat-ai plânsul lor
Îți voi dărui, de-acuma, acest minunat popor!
Să le fii ajutătoare, lângă ei mereu să stai
Fiindcă vatra lor va fi, ca grădinile din Rai!
Mult te vor cinsti, Măicuță, cu a rugii lor
tămâie
Vor căta mereu la tine, Tu-i primește și-i mângâie!
Să le fii mereu aproape, mâna ta mereu să-i
poarte,
Pe a vieții lor cărare, de la naștere la moarte!
"
Astfel a grăit, Stăpânul, cu iubirea Sa
cerească,
Și a dat în grija Maicii, Țara noastră
Românească!
Și de-atunci, poporul nostru și-a primit graiul
și vatra,
Și mereu a mers alături de Hristos și
Preacurata!
( inspirată dintr-o povestire a parintelui
Pantelimon de la Mănăstirea Turnu - Prahova)
SLAVĂ ȚIE, MAICĂ SFÂNTĂ
Eliana Popa
Slavă Ție, Maică Sfântă, mai curata decât
crinii,
Ce ne porți pe toți orfanii către bolțile
luminii!
Ce ne ești ajutătoare și aproape-n ceasul rugii
Maică nouă dăruită, când plângeai sub umbra
Crucii.
Slavă Ție, Spicul Vieții răsărit pe-ogorul
lumii,
Să hrănești cu Rodu-ți sfânt pe noi toți
flămânzii humii!
Să pășești cu noi prin veacuri, să ne ocrotești
ființa
În durere și ispite să ne întărești credința.
Slavă Ție, Raza Lumii de pe cerul dimineții,
Ce îți cântă-n ceruri îngeri și cu slova lor
poeții!
Si-n Biserica cea Una, în Altare ești slăvită
Și în sufletele noastre ești de-a pururi
prăznuită.
Slavă Ție, Tron Luminii și Cădelniță de aur,
Care ești în Raiul Sfânt cel mai prețios Tezaur!
Sfânta Sfintelor ți-a fost și altar și locuință,
Pruncă binecuvântată, Preacurată Porumbiță!
Slavă Ție, Mărgărit rourat cu mir din Rai,
Ce în Slavă și Mărire lângă Domnul nostru stai!
Ti-aș cânta și eu cântare dar cuvântu-mi e
sărac,
Heruvimi și sfinți îți cântă, eu nimicul plâng
și tac
PSALTIREA MAICII DOMNULUI
ÎN VERSURI
de Eliana Popa
CATISMA ÎNTÂI
Psalmul 1
Fericit cel ce iubește numele tău sfânt, Marie,
Căci cu darul tău, ca pomul, va rodi în
veșnicie!
Fericită ești de-a pururi, tu, Aleasă-ntre
Fecioare,
Căci smerenia ți-e haină și credința stâncă
tare!
Mai frumoasă ca o roză, întreci chipuri
îngerești ,
Cu a ta desăvârșire pe femei le covârșești!
Cea mai sfântă-ntre arhangheli, decât îngerii
mai sfântă,
Mila Ta și îndurarea-ți se vestesc și se
cuvântă!
Binecuvântat-a Domnul, cu a Sa Iubire mare,
Toată ființă ta, Marie, și tot lucrul mâinii
tale!
Psalmul 2
................................................
Pentru ce se tulbură cei ce împotrivă-mi stau?
Rușinează-i, tu, Preasfântă, dacă ei rușine
n-au!
Și doboară-i și alungă-i de pe-a vieții noastre
cale,
Cu furtuna îngrozirii și puterea dreptei tale!
Să ne-acoperi cu dreptatea-ți, tu, cea
'naltă-ntre virtuți,
Să lăsăm fărădelegea, Maică Sfântă să ne-ajuți!
Alergați la Preacurata în necazuri și nevoi,
Osteniți pe drumul crucii, vă va odihni pe voi!
Când vă biciuie vrăjmașii, când prigoana-i tot
mai grea,
Vă va lumina de-a pururi de v-apropiați de ea!
Binecuvântati-o pururi, cu iubirea și cuvântul,
Mila sa și îndurarea, îmbracat-a tot pământul!
Psalmul 3
….............................................
O, Preasfântă Născătoare, Roua florilor de tei,
Câți s-au înmulțit vrăjmașii! Nevăzuți mă trag
spre ei,
Miluiește-mă, Stăpână, fii toiagul meu pe cale!
Să le spulbere-ndrăzneala, viforul dreptății
tale.
Vindecă-mi și neputința, inima mi-o încălzește,
Când vrăjmașu-n ea se-ascunde și viclean mi-o
împietrește,
Iar în ziua morții mele, sufletul să mi-l
primești,
Și să-l dăruiești Luminii, căre-i Maică Sfântă
ești!
Slavă ție, Ocrotitoarea celor fără ajutor,
Maica Domnului din ceruri! Maică noua, tuturor!
Psalmul 4
................................................
Cu credință și nădejde către tine am strigat,
Auzitu-mi-ai chemarea ca pe-un fiu m-ai apărat,
Cu lumina ta cea sfântă, tu Luceafăr făr' apus
Doamn-a slăvilor înalte, Maica Domnului Iisus!
Duhurile răutății, ale celor de sub cer,
Întind lanțuri să mă-nghită și-mi pun curse ca
să pier,
Însă, tu, Făptură dulce , revărsându-ți,
bunătatea,
M-ai scăpat din a lor cursă, luminând în mine
noaptea.
Binecuvantată ești, Tu, a îngerilor șoapte,
Stăpânirea-ți să se-ntinde, până în Eternitate!
Psalmul 5
................................................
Graiurile mi le-ascultă, sufletu-mi plângând te
cheamă,
Nu-ți întoarce de la mine fața ta, Preasfântă
Mamă!
Zvântă-mi lacrima din gene, schimbă-mi plânsu-n
bucurie,
Și vrăjmașii mei să piară, să fiu viu în
veșnicie!
Și zdrobește fără milă capetele lor trufașe,
Să te laude tot trupul, Floarea Raiului gingașe!
Binecuvântată fiică, a-mpăratului Ceresc,
Ești Cununa Veșniciei peste cinul îngeresc,
Peste capetele toate din al Sfinților sobor,
Te așezi pe a lor frunte, precum roua pe Tabor!
Slava ta, Ierusalime, cel de Sus și cel de jos,
Este Pururea Fecioara, Maica Domnului Hristos!
Cei ce bine te cuvântă vor fi grabnic ajutați,
Căci cu mila ta cea sfântă, fi-vor
binecuvântați!
Blestemați vor fi aceia ce aruncă cu ocară,
Peste numele tău, Maică, Taină Sfântă și
Comoară!
Nu o să lipsească pâinea în a robilor tăi case,
Vinul și cu undelemnul o să umple a lor vase!
Binecuvântăm pe Domnul, Dumnezeu Cel Preaslăvit,
Slavă Lui și Plecăciune , fiindcă, Maică, te-a
zidit!
Binecuvântați să fie cei ce te-au născut, Marie
!
Binecuvântată ești și aici, și-n Veșnicie!
Psalmul 6
..................................................................
O, Preasfântă
Născătoare, nu cu aspră judecată,
Să ne mustre Domnul Slavei când vom trece
sfânta-i poartă!
Nici întru a Sa mânie să fim aspru pedepsiți,
Să ai grijă, să-L îndupleci...și prin tine
izbăviți!
Să ne fii apărătoare, să te rogi pentru noi toți
Să ne scapi de întuneric, de-ale iadurilor
Porți!
Și minunile-ți, vedea-vom...și cei izbăviți din
moarte,
Te vom lăuda, Stăpână ! Cu noi cerurile toate!
Numai morții vor tăcea și acei ce sunt in iad,
Toți cei vii, cu harul tău, la picioru-ți vin și
cad!
Psalmul 7
.................................................................
Am nădăjduit in tine, Prea Curată Născătoare,
Să mă scapi de toti aceia, ce mă prigonesc pe
cale!
Și-n smerenia-mi ce astăzi, parcă sufletu-mi
învie,
Să fiu păcătosul vameș și să-ți plac, Măicuță,
ție!
Strălucirea feței tale, sufletul să-mi lumineze,
Și privirea ta, duioasă, gândul să-mi
însenineze!
Iar prin tine voi aduce, psalmul inimii, curat
Și prinos de rugăciune, Celui care ne-a Creat!
Psalmul 8
...............................................................
Cu nădejde vin spre tine, Preacurata mea
Stăpână,
Sufletul să-mi izbăvești de-a vrăjmașilor
furtună!
Căci prin tine, Domnul nostru ni s-a dat
Mântuitor,
Ne-a-mpăcat cu Ziditorul, ne e frate tuturor!
Precum focul peste rug, precum roua peste lână,
Coborâtu-s-a Cuvântul peste tine-a mea Stăpână!
Și pe Duhul Sfânt aflându-l, te-a umbrit din
ceru-nalt
Cu puterea ce-a vărsat-o Dumnezeul Preaînalt!
Binecuvântat e Rodul pântecelui tău, Marie,
Ce s-a zămislit in tine, pentru-a lumii bucurie
!
Binecuvântată este Nașterea ta Feciorească,
Binecuvântată este curăția ta trupească!
Ale tale îndurări binecuvântate fie!
Sfânta noastră Apărătoare, Slavă și Mărire, ție!
*
CATISMA A DOUA
.....Psalmul 9.....
Ție ne mărturisim și vestim printre popoare,
Ce Minune ești, Marie, Raza Veșnicului Soare!
Lăuda-vom vrednicia-ți, Maica slăvilor senine,
Glasul sufletelor noastre, ridica-vom către
tine!
Toată lauda și slava precum crinii te-ncunună,
Dacă îngerii te cântă, lutul ce-ar putea să-ți
spună?
Cei ce se căiesc cu lacrimi și își plâng păcatul
greu,
Se vor mântui prin tine, din mila lui Dumnezeu!
Când suspină al lor suflet, când păcatu-i foc
ce-l frige,
Roua rugăciunii tale cade peste el și-l stinge!
Și odihnă-și vor găsi, unde-i numai Bucurie,
După multă osteneală, după lungă pribegie!
......Psalmul 10......
Pentru milă și-ndurare, pentru-a Domnului
iertare,
Doar în tine-mi pun nădejdea, Preacurată
Născătoare!
Ochii tăi privesc săracii, tot necazul lor îl
știi,
Mâinile-ți se-ntind cu milă spre vădane și
copii!
Din a voastră tinerețe, căutați-o cu ardoare,
La Altarul Sfânt din ceruri, vă va fi
mijlocitoare!
Vă va proslăvi în fața Dumnezeului a Toate,
Și va șterge din răboaje ale voastre rele fapte!
Ea ne-aduce, totdeauna, milă sfântă, mângâiere
Tu, Cea Pururea Fecioară, a Cerului scânteiere!
Să-ți întinzi preasfânta mână, ca noi toți, cu
bucurie,
Să ți-o sărutăm, Măicuță, Preacurată-n veci,
Marie!
..... Psalmul 11.....
Mântuiește-mă, Stăpână, ce la Fiu-Ți mijlocești,
Ești izvor de bunătate și adâncul milei ești!
O, cât de frumoasă-i calea, de vom merge-n urma
ta,
Cât de pașnică-i cărarea pentru cei ce te-or
urma!
Căci cereasca ta virtute, poartă-n ea
neprihănirea,
Și te-mbracă în lumină, Adevărul și Iubirea!
Ce lumină te-nconjoară, încât soarele pălește!
Frumusețea faptei bune, Maică, te împodobește!
Doisprezece mândre stele-ncununează fruntea-ți
dalbă,
Flori de crini și chiparoase, înfloresc la
gâtu-ți, salbă!
Slavă și Mărire Ție, Maica Veșnicei Lumini!
Și apărătoarea noastră, a umililor creștini!
.......... Psalmul 12.....
Până când, Preasfântă Doamnă, către tine voi
striga?
Până când la a ta milă, ca un rob voi alerga?
Până când te vei întoarce când te strig și chem
mereu?
Căci asupra-mi stau vrăjmașii chinuind sufletul
meu!
Doar puterea ta, Măicuță, m-ar păzi de ura lor,
Stâlp să-mi fii de întărire și puternic ajutor!
Și te voi mări pe tine, Binefăcătoarea lumii,
Eu, săracul și umilul, care sunt plămada humii!
........ Psalmul 13.....
Zis-a cel nebun, acela ce-i în iad stăpânitor:
,, Nimici-voi fără milă, voi lovi credința lor!
Mâna mea stă ridicată către orice credincios
Ce se-nchină și slujește, cu iubire lui Hristos!
"
Scoală-te Preasfântă Doamnă și din slăvile
cerești
Tinde-ți cu putere mâna, pofta lui să nimicești!
Cine îți va sta-mpotrivă? Șarpele din iad venit?
Când piciorul tău, Fecioară, l-a călcat și l-a
zdrobit!
Și când numele-ți se cântă, sus în tămâieri de
nard,
Toată firea ți se pleacă și se teme-ntregul iad!
La un semn al tău, Marie, chiar și morții prind
iar viață,
Și cei însetați de sânge fug de la cereasca-ți
față!
Maică, Pururea Fecioară, tu la pieptu-ți de
crini, nins,
L-ai purtat pe Cel ce este, Neîncăput și
Necuprins!
....... Psalmul 14......
Cine locuiește, Doamnă, în lăcașurile-nalte,
În acele corturi sfinte în Lumina Lui scăldate?
Cine se va odihni pe Sionul cel înalt,
Unde strălucește Fața, Veșnicului Împărat?
Doar acela ce-L iubește pe Acel ce lumea ține
Și își pune-n El nădejdea, și aleargă-apoi la
tine!
Doar acela ce-L dorește zi și noapte suspinând,
Iar Preadulcele tău nume e icoana lui de gând!
Omul iubitor de Domnul care, Maică, te urmează
Crinul curăției tale și în ființa lui vibrează.
Doar acela-și face casă în Grădina Veșniciei,
Slavă Fecioriei Tale, Slavă numelui Mariei!
Doar acel al cărui suflet îl mărește-n psalmi pe
Domnul
Și se bucură de-Acela ce-a zidit în
Eden, omul!
S-alergăm noi, păcătoșii, pe cărările Mariei,
Și să ținem cu ea pasul pân' la Poarta
Veșniciei!
Tot genunchiul să se plece la Icoana sa cea
sfântă,
Rugăciunea s-o primească Ea, ce lacrima ne-o
zvântă!
Până când vom dobândi, mila ei la bună vreme,
Și vom moșteni Edenul și Cetățile Eterne!
...... Psalmul 15.....
Tu să mă păzești, Fecioară, și precum, asupra
ta,
Râul Darurilor toate, Dumnezeu le revărsa!
Să trimiți o picătură peste mine, glodul humii,
Floarea Raiului, Marie, ce-ai născut Lumina
lumii!
Căci la sânu-ți feciorelnic, din potirul tău de
floare
S-a născut din Duhul Sfânt, din a sa
îmbrățișare,
Domnul Vieții fără moarte, Fiul cel venit de
Sus,
Răsărit-a Omenirii, Soarele făr', de Apus!
Binecuvântat să fie, pieptul tău ce i-a dat
hrană,
Celui ce-a plouat pustia cu cereasca sfântă,
mană!
Laudă aduceți toți, Preacuratei Născătoare,
Rozei din pustiul lumii, Curăției ei de floare!
Proslăviți-o-n acatiste, puse-n lire de poeți,
Și cu axioane rupte, din sublime frumuseți!
.......Psalmul 16.....
Mă ascultă, Preacurată, iată-mi strig necazul
meu!
Mi-l alungă și mă-ndreaptă precum ai făcut
mereu,
Și când grija ta, Măicuță, ne va inunda șuvoi,
Vom mărturisi cu toții, mila ce-ai făcut cu noi!
Iar voi, sfintelor fecioare, din a Domnului
grădină,
Proslăviți-o în soboare, unde îngeri i
se-nchină!
Mucenițe, cuvioase și fecioare nenuțite
Au primit ale ei daruri și cununi nevestejite,
S-au pus jertfă pe Altare, și-au murit în chip
frumos
Pentru dragostea eternă a Iubitului Hristos!
Slavă Ție, Preacurată, Crinul sfintelor fecioare
Ce de-a pururi înflorește în întreaga lui
splendoare!
Psaltirea Maicii Domnului în versuri
de Eliana Popa
OMUL ULTIMULUI VEAC
de Eliana Popa
Trăim veacul neștiinței, veacul orb și-ntunecat
Întuneric și prostie, oricât am evoluat.
Când în curgerea de vremuri, ani și veacuri, și milenii,
Huzurind în lux și patimi, s-au tot ridicat
viclenii!
Căci pe tronuri fastuoase stă minciuna cocoțată
Și dreptatea șade tristă, nevăzută și uitată!
Astăzi nu mai e iubire și-a ajuns să cântărească
Mult mai greu decât un suflet, toată slava
pământească.
Banul, aurul și moda, știința și tehnologia
Au adus în lume ura, dezbinarea și hoția
Viața-și toarce lin fuiorul peste oameni, peste
fire
Mulți trăiesc în nepăsare, mulți rămân în
nesimțire.
Și-n banchetul viețuirii, prea puțini mai vor a
ști
Că-ntr-o zi, cum spune Cartea, Tu, Hristoase vei
veni!
Merg grăbiți dansând cu moartea, braț la braț în
jocul ei
Și evoluînd în știință, tind s-ajungă dumnezei!
Toți savanții care-aduc tehnici și invenții-n
toate,
Au uitat că peste ei este Altul ce socoate!
Căci deasupra lor stă-n slavă, Cel ce e al lumii
Faur
Cel ce-a pus în lut suflare, nu în pietre sau în
aur!
Cel ce e stăpân pe viață și peste eternitate
Geaba știința îi înălță căci nu sunt stăpâni pe
moarte.
Tinerețea-aprinde-n trupuri patimi care-și cer
tributul
Simțurile pervertite vor s-atingă absolutul!
Tulbure, izvor de ură curge-n suflet de ateu
Căci prin oameni, duhuri rele duc război cu
Dumnezeu
Și fiind orbiți de patimi pentru ele,
banii-aruncă
Viclenind frate pe frate, unii pe-alții se
mănâncă!
Blasfemii nemaivăzute, pun în joc pe scena lumii
Pederaștii cei de astăzi, mai ceva decât
nebunii!
S-a scârbit întreaga fire de atâta răutate
Norii nu-și mai varsă ploaia, pomul nu mai face
roade,
Plânge codrul sub secure, fiarele își mută locul
Razele ce ies din soare ard pământul precum
focul!
Iernile fără zăpadă, zilele parcă mai scurte
Sate-aproape părăsite în vălcelele tăcute!
Doar când va veni necazul și va bate ceasul rău
Vor lua cu toți aminte că e-n ceruri Dumnezeu.
Doar atunci toți îngâmfații vor fi rușinați de
îngeri
Și bogații vor fi goi, vor gusta amar și
plângeri
Și-acest timp al judecății, iată, parcă stă să
vie,
După cum e scris în Carte și la Ioan în
proorocie
Doamne-al slavilor înalte, Tatăl celor în nevoi,
Ai văzut fărădelegea și Te-ai mâniat pe noi?
Fiindcă semne sunt destule, însă cine să le
vadă?
Și-n genunchi, la rugăciune, cine, Doamne, să
mai șadă?
PÂINIȘOARA VĂDUVEI
Eliana Popa
Trăia odată-n Capernaum, demult, pe vremea lui
Hristos,
O văduvă tare săracă, dar cu un suflet luminos.
Își câștiga cu greu bănuții cârpind năvoade
pescărești
Doi-trei arginți primea ca plată sau poate-un
blid cu câțiva pești.
Dar iarna asta fiind lungă, pescarii n-au mai
pus năvod
Căci viforul era năpraznic și pescuitul incomod!
Biata femeie necăjită, căci foamea îi dădea
târcoale,
Plecă pe malul mării tristă, că poate o-ntâlni
pe cale
Un om s-o-nvețe și s-o-ndrume cum să câștige un
bănuț
Sau să-mprumute pân' la vară, grâu ori făină un
săcuț!
Când își pierdu orice nădejde că va vedea vreun
om milos
În fața ei se-opri, ghici cine? Chiar Domnul
nostru Sfânt, Hristos!
El se opri să-i dea un sfat văzând-o tristă-n
fața sorții
Și o-ntrebă cu glasul dulce, ce-i alungă fiorul
morții :
,, - Femeie, de ce plângi amarnic? Ce faci aici
pe malul mării?
Pe cine-aștepți cu nerăbdare de tot scrutezi
adâncul zării?"
- O, Doamne, n-am un ban în pungă, grăi femeia
cu uimire,
Nu pot cerși că mi-e rușine, iar de furat nu-mi
stă în fire!
N-am mai mâncat nimic de ieri și vremea asta-i
rea întruna,
Tu ce mă-neveți să fac, Hristoase, când oare s-o
opri furtuna?
Să pot cârpi iar un năvod, să mai câștig un ban
de-o pâine...
Azi încă foamea pot s-o rabd, dar nu știu de-oi putea
și mâine!"
Cu milă o privește Domnul și dulce era graiul
Lui :
,, - Du-te și strânge de la moară, ce vei găsi
al nimănui!
Un pumn de grâu să ai de pâine...poate mai mult
...din mila Mea,
Dar pâinea ce o frângi la masă, să dai cu drag
un colț din ea
Celor flămânzi ce-ți cer pomană sau bat în
poarta casei tale
Știind c-ai flămânzit și tu ...și Eu te-am
întâlnit pe cale!"
Plecă femeia-n mare grabă la moară, cum i-a spus
Hristos,
Și mare îi fu bucuria vânzând grămezi de grâu pe
jos
Ce îl pierdeau grăbiți sătenii prin țesătura de
la saci
Sau nu legau cum se cuvine nojițele de la
desagi.
Și biata văduvă săracă pricepe-acuma vorba Lui
Că poate să ia fără frică din tot ce este-al
nimănui!
Strânse o poală de grăunțe și o măsură de făină
Plecând grăbită către casă, mult mulțumește și
se-nchină!
Râșni grăunța bucuroasă, cernu făină iute, iute
Și se porni cu râvnă multe vreo trei pâinici să
își frământe.
Le puse în cuptor pe toate, două pâini mari și
una mică
Și iată, rumenă și bună, cum gata e prima
pâinică!
Și tocmai când voia s-o rupă și s-o mănânce
aburindă
Aude-o bufnitură-n curte și fuge iute până-n
tindă.
Văzu un om căzut în curte, murdar și tare
istovit :
,, - Ai milă...dă-mi un colț de pâine că sunt
flămând și necăjit!
M-au aruncat în drum tâlharii și de trei zile
n-am mâncat
Să-ți răsplătească mila Domnul și să te ierte de
păcat!"
I-a dat pâinica aburindă și omul a mâncat-o
toată
Apoi a mulțumit femeii și a ieșit grăbit pe
poartă!
Ea a intrat și mai flămândă în casa ei cea
mititică
Și din cuptor a scos femeia, din nou, a doua ei
pâinică!
Cu lăcomie și cu pofta o rupse-n doua deodată
Dar n-apuca să mai mănânce că cineva-i bătu la
poartă
O biată mamă necăjită cu trei copile
zdrențăroase
Era beteagă de o mână și frigul le intrase-n
oase!
,, - Te rog, în numele Preasfintei, să îți faci
milă și de noi!
Nu am mâncat nimic de ieri și suntem pline
nevoi.
Nu pot munci, căci mâna asta nu mă ajută mai
deloc,
Sunt văduvă cu trei copile! Și casa noastră a
luat foc.
Nu-ți cer să-mi dai decât o pâine, de
ai....măcar cu împrumut,
Ți-oi da-o înapoi vreodată de-oi căpăta, cândva,
mai mult. "
Femeia îi dădu pâinica sărmanei ce-o primi
plângând
,,Las' că mai am una-n cuptor" își zise
resemnată-n gând!
Dar tocmai când a vrut să rupă și ultima pâine
rămasă
Un vânt puternic se porni și smulse ușa de la
casă.
Și-ndată și pâinica caldă fu luată de vârtej și
dusă,
Într-un șuvoi de apă multă ce repede spre mare
cursă.
Rămase singură plângând, în fața casei cu amar,
Dar iată că Hristos se-arată... să-i mângâie
durerea iar:
,, - Femeie, de ce plângi în poartă?
Răspunde-Mi, astăzi ce-ți lipsește?"
Dar auzindu-i întrebarea sărmana, suspinând,
grăiește :
,, - O, Doamne, sunt și mai flămândă și necăjită
și mai tare
Precum mi-ai zis, am fost la moară și am făcut
trei pâinișoare!
Doua le-am dat cu bucurie la alții mai flămânzi
ca mine
A treia mi-a luat-o vântul! Acum ce fac?
Te-ntreb pe Tine!
A luat-o vântul ca dușmanul și-a dus-o-n
marea-nvolburată
Și plâng că tare-mi este foame...eu am rămas tot
nemâncată!"
,, - Te du degrab' la dregător și dă în judecată
vântul!
Și marea dă-o-n judecată, căci amândoi ți-au
luat tributul
Ca niste hoți în cârdășie, când este vreme rea
și noapte ...
Te du! ..Te du la dregător și cere-i să-ți
plătească toate!"
,, - Cum, Doamne, să fac eu acestea? Mă va privi
ca pe-o nebună
Că dau in judecată vântul....ba chiar și marea!
Sau e glumă?"
,, - Du-te și fă precum Ți-am spus...după acest
cuvânt al Meu!
Că toate, toate-s cu putință la cei ce cred în
Dumnezeu. "
Și a făcut precum i-a zis, a mers degrab' la
dregător
Și-a depănat de-a fir-a-păr, povestea ei și-a
pâinilor..
I-a spus să-i cheme pe cei doi ( vântul
și-nvolburata mare)
Să-i dea-napoi ce i-au furat, că prea au
necăjit-o tare.
Dar când se pregătea acesta ca sa o dea pe
ușă-afară
Trei negustori cărând trei saci, pe ușa lui
grăbiți intrară :
,, - Noi suntem negustori vestiți, călătoream
pe-acestă mare
Când o furtună se stârni și ne izbi de-o stâncă
tare .
Corabia fiind străpunsă a început să se scufunde
Căci apa se grăbea să intre, tot mai adânc să ne
afunde!
Atunci am implorat pe Domnul cu lacrimi multe și
fierbinți
Să ne trimit-un salvator și îi vom da trei saci
de-arginți!
Și-ndată ce-am promis aceasta, un val de apa a
adus
Ceva ce a lipit spărtura... precum un dopa așa
s-a pus!
Când ne-am uitat apoi mai bine, era de fapt o
pâinișoară
Ce ne-a salvat pe noi și marfa, și mica noastră
corăbioară!
Probabil vântul și cu marea au luat-o de la
vreun creștin
Iar noi așa cum am promis, dorim să-l răsplătim
din plin!
Și iată, vom lăsa aici, trei saci cu-arginți și
cu de toate,
Pentru stăpânul pâinișoarei...de va veni să-i
faci dreptate! "
Femeii nu-i venea să creadă și dregătorul privea
mut
Când la bogați, când la
sărmană...c-așa-ntâmplare n-a văzut :
,, - Iată... stăpâna pâinișoarei! Ea tocmai
reclamase vântul! "
Și negustorii bucuroși, grăbiți și-au împlinit
cuvântul!
V-am spus aceasta pildă-n versuri, căci mila
Domnului e mare ,
De-a dat la schimb trei saci de bani pentru
acele pâinișoare.
De-am face toți după cuvântul și după Sfântă
Legea Sa
Cu mult mai mult decât femeii, în viața asta ne
va da!
Și după ce-om pleca din lume...și vom calcă
hotarul Lui,
Ne-om ospăta și noi în slavă, din pâinișoara
Domnului!
( după o pilda veche, ortodoxa)
SFÂNTUL IOAN
BOTEZĂTORUL
Eliana Popa
Īnaintea Feței Sale, Ioan e ingerul trimis
Să boteze in pustie, precum Isaia a zis,
Cu botezul pocăintei, spre iertare de păcate
În Iordan intrati cu totii,. pocăiti-vă noroade!
Si grăit-a Ioan cuvantul și grait-a cu tărie:
,,- Pregătiti-i Lui cărarea, calea Lui dreaptă
să fie!
Iată-n urma mea soseste Cel ce-i mai presus de
mine
Căci nu-s vrednic nici sandaua să-i dezleg Celui
ce vine.
Orice vale să se umple, orice munte să se plece,
Orice ochi să vadă slava Celui ce prin lume
trece.
Cel ce vine după mine, înaintea mea a fost
Eu sunt glasul care strigă si vesteste pe
Hristos.
Pocăiti-vă că vine Cel ce tine-n mâini lopata
Ca să strângă-n jitniți grâul si să curețe
ograda,
Să despartă roada bună, pleava toată să o ardă
Să rămână doar sămânța cea mai bună si curată!
Căci securea stă să cadă peste pomul făra roadă
Să se mistuie in flăcări chiar livada de-i
uscată
Cel ce vine după mine înaintea mea va trece
Roada pocăintei voastre înainte-i să se
plece!"
PLECĂCIUNE ȚIE!
Eliana Popa
Plecăciune ție, Maică și Fecioară,
Crin neprihănit odrăslit din rai!
Mă ridici din tină și puteri îmi dai
Când, pășind pe cale, răul mă doboară
Plecăciune ție, Maică și Fecioară!
Plecăciune ție, Chivot al Luminii,
Floarea fecioriei răsărită-n lut!
Tu ne ești mireasmă și ceresc sărut,
Peste lumea noastră semănat-ai crinii
Plecăciune ție, Chivot al Luminii!
Plecăciune ție, Roză nepătată
Îmbrăcată-n roua Duhului cel Sfânt,
Ce-ți întinzi marama, tainic, pe pământ,
Toată ruga noastră către cer o poartă,
Plecăciune Ție, Roză nepătată!
Plecăciune Ție, Spicul Mântuirii
Ce-ai purtat Lumina cea făr' de apus!
Ești Altarul Vieții, Crinul lui Iisus
Îngerii îți cântă și-n sobor martirii
Plecăciune ție, Spicul Mântuirii!
Plecăciune ție, Sfântă Născătoare
Care porți pe frunte scânteieri de Har!
Iar din stele îngeri, ți-au țesut stihar,
Ce să-ți cânt eu, lutul, mut în adorare?
Plecăciune ție, Sfântă Nascatoare!
CINE M-A IUBIT CA TINE?
Eliana Popa
Mulțumesc, Iisuse Doamne, Tu Lumină din Lumină,
Că m-ai tras din întuneric și din hăul meu de
tină
Cine m-a iubit ca Tine, Dumnezeul meu cel dulce?
Cine altul, pentru mine, s-ar mai fi jertfit pe
Cruce?
Numai Tu, Lumina Lumii, Tu, Iubire pururi vie,
Cel ce ești Izvorul Vieții care curge-n
Veșnicie!
Mulțumesc, Iisuse Doamne, că ne-ai tras din
glodul humii,
Când Te-au răstignit cu ură, fariseii și
nebunii!
Tu-mi dai toate, cu iubire, fără să îmi ceri
vreo plată,
Mi-ai fost mamă la durere, la necazuri mi-ai
fost tată!
Când am fost căzută-n boală, mi-ai fost doctor
și-alinare
Când am fost făr' de prieteni, mi-ai fost
fratele mai mare!
Când prădată am fost pe cale, de vrăjmașul cel
viclean,
M-ai luat pe ai tăi umeri, mi-ai fost Bun
Samarinean.
Mi-ai dat daruri să mă bucur, din cămara ta
divină,
Şi-n umila-mi poezie ai pus bobul de lumină.
Mi-ai făcut din suflet harpă, mi-ai pus miere-n
vers și-n cânt,
Toate ale mele, Tată, ale Tale, toate sunt!
Fruntea mea și fruntea lumii, le mângâi cu
Sfânta-ți mână,
Care poate într-o clipă să ne-ngroape în țărână!
Mulțumesc, Mărite Doamne, pentru tot și pentru
toate,
Slavă și Mărire Ție, ca ne-ai ridicat din
moarte!
HRISTOS A ÎNVIAT!
Eliana Popa
Coboară Hristos din nou pe Pământ,
Coboară o Sfânta Lumină
Și iadul zdrobit se vede înfrânt
Cu porți prăbușite-n ruină!
Veniți în Lumina ce s-a Răstignit,
Veniti HRISTOS A-NVIAT!
Din cer heruvimi și îngeri aprind
În suflet tămâia de nard!
Mormântul e gol, doar giulgiu-i lăsat,
Mormântul nu-L poate opri!
Și îngerul strigă: ,, HRISTOS A-NVIAT!
Precum a zis că va fi!"
Primiți-L pe Domnul și Sfânta Lumină,
Primiti-L pe Cel ce-a-nviat!
Să-ți faca și ție, făptură de tină,
În Raiul cel sfânt un palat!
Rămâneți cu El și vă bucurati,
Rămâneți cu El și veți fi,
La Cina Iubirii de-a pururi chemați
De-a pururi vă veți veseli!
Iubirea învinge tot răul din iad,
Iubirea nu poate pieri!
Că iată din nou HRISTOS A-NVIAT
Sa fie cu noi în vecii .
TÂNGUIREA
Eliana Popa
În cetatea zisă sfântă, de proorci ucigătoare,
Cine strigă cu durere? Cine n-are alinare?
Cine pașii își îndreaptă spre Golgota-nsângerată
Unde Fiul ei, pe umeri, tot păcatul lumii
poartă?
E Fecioara, Maica Vieții, Porumbița cea Aleasă
Și cu lacrima durerii, chipul ei se-nrourează...
Când privind îndurerată, Fiul ce povara-Și duce,
Îl văzu lovit cu pietre...Îl vazu căzut sub
Cruce...
Îi văzu înalta-i frunte, ce era ca albii crini,
Înroșită, sfâșiată de cununa cea de spini!
Ochii Lui ce altădată blând priveau
cu-nduioșare,
Iata-i stinși să nu mai vadă, ura tuturor cea
mare!
Istovit Îl vede Maica și căzut sub greul Crucii,
Câte mame mai pot astăzi ca să-și vadă astfel
pruncii?
Care mamă-n lumea asta, chiar de fiul i-a murit,
L-a văzut întins pe cruce, l-a văzut batjocorit?
Care pictor poate prinde cu penelul său ușor,
Sfânta lacrimă ce-i curge, plânsul ei sfâșietor?
Ce poet ar fi în stare ca să scrie-n a sa carte
Suferința Sfintei Mame? Drumul Fiului spre
moarte?
Cine poate să socoată lacrimile care-au curs?
Cine poate să asculte hohotele ei de plâns?
Numai Fiu' al cărui suflet, jalea ei o
simte-ntruna,
Și-a lor inimi se-mpreună... și-amândouă bat în
una!
,, - Fiul meu!... Îl strigă Maica.. cât de mult
azi pătimești!
Pentru marea Ta iubire, ce osânda grea primești,
Pentru mila Ta cea mare cu spini Te-au
încununat,
Tu le-ai dat din Apa Vieții, ei cu-oțet Te-au
îmbiat!
Și durerea ei tot crește și în brațe vrea a-L
strânge...
Și ar vrea sa fie acolo, lânga Fiul ei, pe
Cruce!
Dar cunoaște Preacurata, vrerea Domnului de Sus,
Ca s-aducă împăcarea moare Fiul ei, Iisus!
GOLGOTA
Eliana Popa
E ziua durerii, Golgota asteaptă
O jertfă supremă, o jertfă curată!
Dovada Iubirii ce s-a întrupat
Și Jertfa e Însuși, Cel Far' de Păcat.
Durerea Îl frânge, iar gloata nebună
Îi scuipă obrazul, Îi pune cunună
Iar biciul atinge Făptură cea Dulce
Pe umerii sacri, El duce o cruce.
E Crucea durerii, dar Cruce Divină
Ce-o poartă pe umeri Acel Far' de Vină,
Cu ea sa deschidă o poarta spre Cer
Doar celui ce crede și vine la El.
Și merge și cade, multimea-L împinge!
Deliru-i cuprinde și setea de sânge,
Durerea e cruntă, lovit e de-o piatră
Ridică-te, Doamne, Golgota așteaptă!
Sudoare și sânge-i îmbracă făptura
Și Cerul Îl plânge, Îl plânge natura!
Doar omul nu-L vrea și coasta-i străpunge,
Din care se varsă și apă și sânge.
Și sângele curge și spală păcatul
Multimii ce-așteaptă să vină Sabatul.
Tâlharul e cel care-i simte durerea,
Iisus e Acela ce-i dă Învierea.
E Jertfa din urmă ce-a spus-o Proorocul
S-aprindă iubirea, să ardă ca focul
E Jertfa din urmă și Ție mă-nchin,
Căci singur, Tu esti Eternul Divin!
OSÂNDITUL
Eliana Popa
Un Om purtând o cruce, la moarte osândit,
Cu trup firav de înger, pășește istovit
Prin pulberea Golgotei și drept vesminte are,
Doar arșița durerii, doar sânge și sudoare.
Cu greu își poartă Crucea și merge înainte...
Mai face-un pas și cade în pulberea fierbinte!
Sleit de-atâta caznă, zdrobit de greaua Cruce
A trupului sudoare s-a prefăcut în sânge.
O, ce-au făcut, Iisuse, din frumusețea Ta?
Doar cerul azi îți cântă, tăcută Osana!
Gol Te-au lăsat de straie, dar Preacurata Mamă
Ți-a învelit mijlocul cu alba sa năframă.
În setea cea mai mare, oțet Ți-au dat și fiere,
Doar hulă și dispreț în loc de mângâiere,
Pe fruntea care-odată umbrea doi ochi senini
Au așezat cu ură, cununa cea de spini.
În ochi mai poartă încă, nestinsă, a sa iubire.
Nu-i strop de ură-n ei, e doar compătimire
Când abia rostește spre câteva femei
Ce îl boceau cu milă în gloata de iudei :
"Nu plângeți pentru Mine, ci pentru-ai
voștri fii,
Azi nici nu știți, voi, mame, ce zile vor veni!
Striga-ve-ți către munți să cadă peste voi
Și dealului veți zice ,,ascunde-ne pe noi!"
E Împăratul Slavei străpuns de patru cuie.
Veniți, voi, Magi, s-aduceți iar smirnă și
tămâie!
Căci a primit drept dar, o Cruce de purtat
Doar spinii din coroană și-al lumii greu păcat!
ECCE HOMO!
Eliana Popa
Oare câți din cei ce astăzi Îți slujesc pe la altare,
Ar dori să vii, Hristoase, în Lumina Slavei
Tale?
Câți din cei ce sunt urmași ai Apostolilor
Sfinți,
Vor fi vrednici precum fost-au Prea Cucernicii
Părinți?
Câți au semănat Cuvantul, câți slujit-au numai
Ție
Într-un veac în care omul n-are-n suflet
evlavie?
Când iubirea între oameni nu își mai găsește
loc,
Și lumina Ta cea Sfântă este pusă sub obroc?
Ca să mai sădești Cuvantul, să ne scoți din
amorțire
Poate-ar trebui, Hristoase, să mai iei a noastră
fire,
Să Îți pregătim iar calea de la iesle pan' la
Cruce
Ei, călăii, Te așteaptă, pe-ai Tăi umeri Sfinți,
s-o urce.
În Biserica Ta, Doamne, Îți vor pregăti
Pretoriu,
Acuzat ai fi și astăzi de întreg auditoriu,
Martori mincinoși așteaptă să-L vorbească rău pe
Domnul
Când rosti-vor mii de Pilați, ca atuncea:
"Iată Omul!"
"Ecce homo!" spus de Pilat se aude-n
veci ecou,
"Răstignește-L!"
"Răstignește-L!", s-ar mai auzi din nou,
Și mai mulți striga-vor astăzi dintre cei de la
altare
Care-L pun din nou pe Cruce și Îl vând din
nepăsare!
Și pe drumul care astăzi ar porni tot din
Gabata,
Nu Te va urma, Hristoase, ca atuncea, toată
gloata,
Nici nu-l vor opri pe cale pe vreun Simon
Cirineul
Ca să-Ți ia și să Îți poarte pe-ai săi umeri,
Doamne, greul.
Ai fi singur pe Golgota, doar cu-al Maicii plâns
și jele,
Te-ar lăsa să mori pe Cruce, făr' a-Ți da oțet
și fiere,
Căci n-au timp să mai privească către Sfânta-Ți
Agonie
Stau și-și numără argintii, stau pe munți de
bogăție.
Dar veni-vor lângă Tine toti Apostolii iubiți
Ca să-Ți cânte osanale, mii de Mucenici si Sfinți
La piciorul Crucii Tale, vor veni mai greu si
cei,
Ce-au primit cu drag Cuvântul într-o lume de
atei!
VAI DE TINE, SLUGĂ
OARBĂ!
Eliana Popa
Urcă Domnul către Templu, unde sunt dușmanii
Săi,
Negustori, zarafi, samsari, cămătari și farisei
Care, învoiți cu preoți ce slujeau în acel loc,
Au făcut din Templul jertfei, al Mamonei
iarmaroc.
Și văzănd cum înflorește banul și negustoria,
Nu-și mai stăpâni Prea Bunul, nici dezgustul,
nici mânia!
Și călcând printre tarabe, însoțit de ucenici,
Înnodă bucăți de frânghii și îşi făuri un bici!
Cade biciul peste gloata de avere nesătulă,
Către poartă fug zarafii mânioși și plini de
ură,
Dar Hristos nu se oprește, biciuieşte lăcomia
Și pe cei, prin care-n Templu, a-nflorit
negustoria.
,, - Din a Tatălui Meu casă, voi, cei mici și
voi, cei mari,
Ați făcut cu lăcomie, o peşteră de
tâlhari!"
Așa le-a grăit Stăpânul, cum și azi încă le
spune :
,, - Casa Mea nu-i casa voastră, ci e loc
de-nchinăciune!"
De aceea, ia aminte, tu, ce-n Casa Lui esti
slugă,
Că și azi mai ține biciul ce i-a pus pe ei pe
fugă,
Mâna Domnului așteaptă, încă este ridicată
Iară biciul poate astăzi pe spinarea ta să cadă!
Și din clipa alungării, precum ne spune
Scriptura
În a lor haine inimi a-ncolțit, vicleană, ura
Pentru Cel care și astăzi poate să-i pună pe
fugă
Că-i lovește și-n mândrie și în mâna de pe
pungă!
Și au hotărât viclenii negustori și-arhierei
Cum și astăzi hotărât-au, tot la fel, unii din
ei,
Să îi cumpere o Cruce și pe cel ce vrea sa-L
vândă...
Au bătut cu toții palma..și în bărbi încep să
râdă.
Vai de tine, slugă oarbă, ce gândești ca cei
nebuni,
Că și-atunci ca și acuma, tu slujești la doi
stăpâni.
Dar să nu uiți că Stapânul cel din ceruri e doar
Unul
Și slujind la alt stăpân, tu ridici spre Domnul
pumnul!
Nu uitați toți care, astăzi, ÎI slujiti pe la
altare
Și aveți în mână crucea, iar la gât engolpioane,
De nu vreți pe vesnicie, aruncați a fi în foc,
Să nu faceți din biserici al satanei iarmaroc!
CHEAMĂ, DOAMNE,
PRIMĂVARA!
Eliana Popa
În grădina omenirii, florile s-au vestejit.
Mărăcini și mătrăgună printre crini au răsărit,
Fiindcă țarina-i acum ca pustiul fără soare,
Unde gingășia florii în a nopții beznă moare...
Nu mai crește floarea milei și nici crinul
curăției
Care își vărsa parfumul la picioarele Mariei,
Flori de crini neprihănite, rar mai cresc din
glodul lumii
Și se frâng la pieptul Maicii, pentru toți
săracii humii..
Ghiocelul alb al milei din omăt se mai ridică
Doar când lacrima fierbinte în gingașa-i cupă
pică,
Însă lacrimi sunt puține și-n a omenirii goană
S-au uscat toți ghioceii ca și lacrima din
geană!
Spinii adăpați cu ură peste tot au odrăslit
Și îi strâng nebunii lumii, pentru Cel
Neprihănit,
Pregătiți să-i împletească Dumnezeului cunună
Să-i astâmpere iar setea cu oțet și mătrăgună!
Îi presară chiar pe cale, în a sufletului stepe
Și când va veni să bată, talpa Domnului
să-nțepe,
Azi puțini mai cresc în suflet ale bunătății
flori
Să le-așeze-n a Sa cale, cu iubire și fiori!
Câți sădesc în suflet flori pentru Domnul
Răstignit?
Să își verse tot parfumul unde biciul a lovit?
Să-nflorească, roșii, crinii unde sulița a-mpuns
Și să crească trandafirii unde spinii au
pătruns!
Câți mai pot vedea durerea Răstignitului pe
Cruce?
Toate sufletele-s oarbe, toate mințile-s năuce,
Câți mai pot către Golgota azi privirea să-și
ridice
Și gustând cu El Calvarul, din ochi lacrimi să
le pice?
Cheamă, Doamne, primăvara în grădina omenirii
Să-nflorească busuiocul, crinii și cu
trandafirii!
Roua binecuvântării să ne spele de noroi
Și să lași, Mărite Doamne, Duhul Sfânt mereu cu
noi!
CU HRISTOS PE DRUMUL
CRUCII
Eliana Popa
În cămara mea de taină, învelită-n haina rugii,
Mă întorc prin timp cu Tine și pășesc pe drumul
Crucii.
Văd pe Pilat în Pretoriu stând pe locul zis
Gabatta
Și-naintea lui pe Domnul așteptându-și judecata!
Doamne, câtă suferință! Doar batjocură și ură,
Așa cum au spus prooroci și citit-am în Scriptură.
Te lovesc cu ură multă peste spinii din coroană,
Care mușcă mai cu sete din a frunții Tale rană!
,, - Iată Împăratul vostru!" strigă Pilat
către gloată
,, - Răstignește-L! Al Lui sânge peste noi și
fii să cadă!"
Slobozindu-l pe Baraba, spre-a le împlini
dorința,
Pilat a privit spre Domnul și a hotărât
sentința,
Ca ducându-și singur Crucea, sus pe Dealul
Căpățânii,
Răstignit să-i fie trupul de ostași, în văzul
lumii.
Nu s-a tulburat cu duhul, doar cu milă îi privea
Când i-au pus pe umeri Crucea, crucea lumii,
crucea mea!
Greu apasă și Îl frânge nu doar lemnul Crucii
grele,
Cât păcatul omenirii care zace-n boli și rele!
Iar văzduhul clocotește de căldura arzătoare,
Trupul Său e plin de răni îmbibate cu sudoare!
Istovit de mers și sete, greu mai poate face-un
pas,
De sub spinii din coroană, sânge-i cade pe
obraz...
Prăbușit sub lemnul Crucii nu mai poate duce
greul,
Și o saltă pe-ai săi umeri numai Simon Cirineul.
Fericit ești tu, Simone, om simplu și păcătos
Că ai ridicat pe umeri, Crucea Domnului Hristos,
Ca un semn că peste vremuri toți acei ce-L vor
urma,
Vor purta și ei pe umeri Crucea răstignirii
grea.
Din mulțimea hulitoare, ce cu chinul Lui
se-mbată,
Se desprinde o copilă c-o maramă-n păr legată.
O desface și-o înmoaie într-un strop de apă rece
Și cu multă gingășie peste fața Lui o trece.
I-a șters fruntea de sudoare și de sânge
închegat
Și Hristos ca-ntr-o icoană pe maramă s-a pictat!
Răsplătindu-i bunătatea și aici și-n veșnicie
Și în cer și-n Evanghelii despre fapta-i se va
scrie.
E silit de bici și pietre ca să meargă mai
departe...
Suie drumul spre Calvar, dar se clatină și cade!
Se cutremură zidirea și stihia se-nfioară
Când Iisus, sub greul Crucii, a căzut a treia
oară!
Îl târăsc legat cu funii, Îl silesc să se ridice
Ajutat din nou de Simon și lovit din nou de
bice..
A ajuns sus, pe Golgota...zis și Dealul
Căpățânii,
Ca să bea paharul morții pentru mântuirea lumii!
Doamne, oare e în lume o durere ca a Ta,
Când ajuns pe dealul morții biciul încă Te
lovea?
Pus pe stâlpul infamiei și legat lângă tâlhar,
Mai lovesc cu sete Trupu-Ți înainte de calvar!
Maica Sa înlăcrimată, lângă grupul de femei,
Simte sabia durerii mai adânc în trupul ei...
Când Hristos întins pe Cruce, ca un miel
spre-njunghiere,
A primit în loc de apă smirnă și oțet și fiere!
Și-a văzut prin timp iar ieslea unde magii au
venit
Aducând alese daruri tocmai de la răsărit.
Azi nici vântul nu aduce adieri ca să-i mângâie
Trupul răstignit pe Cruce și străpuns de patru
cuie!
Nici un nor nu vrea să-și verse picăturile de
ploaie
Ca să-i spele Sfântul Sânge care picură șiroaie.
Chiar și îngerii din ceruri nu mai vor să se
coboare
Cum au coborât în iesle cu cântări și osanale!
Neputând să mai privească către Omu-n agonie,
Îngerii trimit din ceruri întuneric și stihie.
Se cutremură pământul când în ceasul cel din
urmă
Glasul Fiului răzbate ca un tunet in furtună:
,, -Tată-n mâna Ta-mi pun duhul!" ....Moare
Omul-Dumnezeu
Să ridice spre-nviere și țărâna care-s eu!
Să zdrobească boldul morții, să ne poarte spre
Lumină
Să-l așeze iar pe-Adam în a Raiului grădină!
Mulțumesc, Mărite Doamne, că m-ai dus pe drumul
Crucii!
N-ai cătat că-s păcătoasă și n-am sufletul ca
pruncii.
Ca văzându-Ți pătimirea pentru toată lumea Ta
Să-nțeleg cât de ușoară este, Doamne, crucea
mea!
Și vă spun și vouă, astăzi, să priviți către
Calvar
La Măicuța Sa cea sfântă care plânge cu amar!
Să vedeți cum lemnul Crucii e de sânge înroșit
Și Hristos e și mai singur, sus pe Cruce,
răstignit!
12.07.2025
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Interior, exterior.
Inspiratie, expiratie.
Impresie, expresie.
Ganduri, cuvinte.
Oglindire.
:)