Prima zăpadă în Grădina lui Dumnezeu

Consemneză, în duet, Liliana şi Adrian:

Ştiam de ieri că aveau să vină zăpezi.

Se anunţase la ştiri: ploaie îngheţată, zăpadă, vânt puternic. Cod galben de ninsori în toată ţara.

Aşa că ne-am asigurat din cursul zilei de ieri că toate culcuşurile celor trei câini de afară, Toni, Chichina şi Bobiţă, sunt bine aranjate, căptuşite, protejate de curent şi de umezeală.

Mai întâi a început ploaia. Seara târziu. Ploaie torenţială. Gâlgâia apa pe burlane în jos ca un pârâu învolburat! Spre noapte s-a transformat în ninsoare, iar vântul anunţat a început să vâjâie puternic printre dealurile din jur. Şuierau văile din toate părţile, viscolind zăpada care se vedea curgând în valuri-valuri în lumina felinarului de pe stradă. De la căldura sobelor din casă, simfonia urgiei de afară ni se părea însă romantică şi încântătoare. Am adormit târziu, ascultând cântecul crivăţului de afară, acompaniat plăcut de trosnetul lemnelor cuprinse de focul din sobă.

Azi dimineaţă ne-am trezit cu ochii în fereastră. Albul acela de peste tot ne-a strălucit în ochi şi ne-a ispitit copiii din noi la joacă. Adrian s-a oprit în şură, să pregătească o şarjă nouă de lemne pentru foc, iar eu mi-am luat instrumentele (aparatul foto, foarfeca şi un lighean) şi m-am îndreptat spre grădină să mă joc. Dar, desigur, şi să culeg ultimele inflorescenţe de broccoli şi frunze de varză kale pentru salată. Uimitoare, extraordinare şi nemaipomenite sunt aceste două culturi! Varza kale este un soi de varză siberiană, care rezistă şi la temperaturi negative, frunzele colorându-i-se uşor în nuanţe ruginii pe margini. Iar broccoli, de asemenea, rezistentă la frig, apucase deja să mai înflorească pe mai multe crenguţe şi erau gata de a fi culese. Aceasta avea să fie ultima recolta a acestui an, ultimele daruri ale pământului din sezonul agricol al lui 2016.

Ajunsă în grădină, am simţit că am intrat într-o poveste. Ca şi altă dată, de nenumărate ori.

Am alergat de colo-colo fotografiind, inspirând aerul tare, vijelios, şi bucurându-mă de atmosfera aceea misterioasă pe care o creau norii cenuşii, încărcaţi de zăpadă, ce se întindeau  pe deasupra dealurilor, până dincolo de livadă şi spre capătul grădinii, spre mănăstire, ca o pătură aşternută peste sat, de jur împrejur. Pozele surprind doar o foarte mică parte din magia şi atmosfera aia fermecătoare.

Am cules broccoli şi frunze de varza kale, dar şi ultima recoltă de goji, pe acestea găsindu-le strălucind în roşu şi decorând crenguţele magic, ca nişte globuleţe de Crăciun, având căciuli albe şi minuscule de zăpadă îngheţată.

Deşi vremea a avut multe schimbări bruşte în acest an, recolta grădinii noastre a fost dincolo de aşteptări, având în vedere atât faptul că am fost foarte ocupaţi cu renovarea casei, cât şi statutul nostru de începători în grădinărit.  Acum ne mai dorim să montăm şi folia de plastic peste seră înainte de începerea iernii cu adevărat, înainte de temperaturile cele foarte scăzute, astfel încât vezele kale plantate acolo să reziste şi să ne ofere frunze de salată şi în lunile următoare.

Cu toate că noul nostru mod de viaţă este o provocare, am observat multe aspecte care sunt mult mai bune decât la Bucureşti, pe care, apropos, l-am vizitat la începutul lunii octombrie, cu ocazia unui important eveniment din familie (nunta Irinei). În capitală ne-am simţit ca într-o vizită pe Titanic. A existat o puternică impresie a existenţei unei membrane care se formează între lumi. Bucureştiul ne-a apărut fantomatic şi învăluit în energii haotice şi neprietenoase.

Chiar dacă uneori ni se pare mai greu, chiar dacă încă mai suntem în perioada de adaptare, amenajare şi aşezare în casa proaspăt renovată şi îmbunătăţită considerabil faţă de aspectul ei din urmă cu un an, ne bucurăm pentru decizia noastra de a părăsi Titanicul şi de a ne muta în mica noastră barcă, cea cu care vom pluti de acum încolo pe întinsul oceanelor lumii. Nu ştim unde ne îndreptăm în sens fizic, dar ne lăsăm ghidaţi de sufletele şi intuiţiile noastre.

Aşa cum spun versurile unui cântec “que sera, sera”.... orice va fi, va fi.....

Prima zăpadă aşternută viscolit peste Grădina lui Dumnezeu ne-a provocat copilul interior la joacă, iar eu mi l-am lăsat să zburde liber până spre apusul minunat, frumos colorat, al soarelui. Prichindelul patruped cel nou, cel mic, negricios şi zburdalnic, respectiv, Bobiţă, şi-a revenit spectaculos de repede şi a descoperit cât de bine este să fie mângâiat şi drăgănit, uitând aproape cu totul că până de curând a fost doar bătut şi alungat de toţi. Şi, descoperind noua faţetă a vieţii, îi place atât de mult să fie iubit, încât se ţine scai după noi peste tot, cerşind continuu, cu insistenţă chiar, mângâiere şi hârjoneală, împiedicându-ne la tot pasul de el.

Întoarcerea în casă a fost supravegheată cu profesionalism de Toni, şeful haitei, şi secondat îndeaproape de Ginuţa, maică-sa. O privire strategică spre drum, stând cocotat pe gard, l-a asigurat că totul este în regulă şi că îşi poate trimite haita la culcare.

Noaptea a coborât peste sat, iar noi ne-am retras în casa încălzită, lângă soba fierbinte, cu căni aburinde în mâini, cu obrajii înroşiţi de frig şi cu inimile fremătând de bucuria primei zăpezi, a primilor fulgi, a primului alb de omăt fermecat...

Din Grădina lui Dumnezeu: 13.11.2016

***