Uite ploaia, nu e ploaia! Moş Porumb şi ucenicii lui, Dovlecii.

Ei bine, da.... şi a fost odată ca niciodată.... căci de n-ar fi, nu s-ar mai fi povesti.

Şi, uite-aşa, au apărut în povestea noastră peripeţiile lui Moş Porumb şi ale ucenicilor lui cei tineri şi necopţi, Dovlecel şi fraţii lui mai mari, Dovlecii-de-Copt.

Chiar dis-de-dimineaţă ei şi-au început călătoria lor magică de la sămânţă spre... înţelepciunea maturităţii. S-au trezit devreme, dar, când au  privit pe fereastră, au văzut mai mulţi nori ameninţători adunându-se peste dealurile din jur. 

 

“Măcar să pregătim curtea, acareturile necesare şi, dacă avem timp, ne însămânţăm!” – şi-a zis încrezător Moş Porumb. Noi i-am ajutat.

Cu foarte multă voioşie şi entuziasm ne-am luat cele necesare lucrului: sapa, hârleţul, greblele, scăunelele, sculele de grădinărit de mână, respectiv, plantatorul, lopăţica, afânătorul, plus uneltele pentru etichetare, plus sfoara pentru marcaje, plus cleştele cel fermecat, care transformă rădăcinile de porumb vechi în indicatoare inspirate, originale şi foarte eficiente, plus foarfeca, ruleta şi... şi.... of, mai era ceva......aaa! Roaba. 

Le-am cărat pe toate în grădină, în vreo două drumuri – că, deh! ele erau multe, iar noi, numai doi – şi, în continuare voioşi şi plini de entuziasm, am vrut să ne apucăm de lucru. Mai întâi, însă, ne-au abătut din flux niscaiva intruşi aflaţi în trecere pe domeniul nostru dumnezeiesc: mai mulţi melci dubioşi şi o omidă suspectă. I-am identificat, i-am întrebat de “scopul şi durata vizitei” şi i-am invitat politicoşi să treacă graniţa. Cât mai urgent. Le-am explicat detaliat că aici, la noi, nu prea ni-i dorim prin preajmă, aşa că, după ce le-am ştampilat paşapoartele cu “exilat”, le-am arătat direcţia şi drumul. La propriu. Adica, chiar drumul. Strada. Căci acolo au fost expulzaţi pe motiv de altă culoare politică.

Întorşi în teren, ne-am dat seama că nu-i a bună! Norii ăia ameninţători ce se adunaseră, cum v-am spus mai sus, exact peste tot în jur, deveniseră între timp destul de furioşi şi porniseră un vânt cam neplăcut şi rece. “Of, începe ploaia! N-avem azi noroc de însămânţare. Poate reuşim măcar să trasăm zona.” Şi, da, doar de atât am avut timp. Că, nici bine n-am terminat de trasat liniile directoare, că a şi început, aproape ca din senin, să ne stropească nişte picături uriaşe şi dese încât, până am apucat amândoi fiecare ce-a putut în mâini şi ne-am adăpostit sub primul acoperiş întâlnit după fuga pe toată lungimea grădinii (că eram chiar în capătul dinspre vie), respectiv, şura, ne-a făcut ciuciulete.

 “Asta e, măcar am trasat marginile şi aleile.” Totuşi, după nici zece minute de ploaie deasă şi iute, a ieşit soarele. Un soare frumos, strălucitor şi fierbinte, de-ai fi zis că şi-a greşit anotimpul şi, gata! – a venit vara. Bucuroşi, după ce ne-am schimbat de hainele ude, ne-am luat iar în braţe toate uneltele, sculele şi instrumentele de lucru, aşa după cum vi le-am enumerat deja: sapa, hârleţul, greblele, scăunelele, sculele de grădinărit de mână, respectiv, plantatorul, lopăţica, afânătorul, plus uneltele pentru etichetare, plus sfoara pentru marcaje, plus cleştele cel fermecat, care transformă rădăcinile de porumb vechi în indicatoare inspirate, originale şi foarte eficiente, plus foarfeca, ruleta şi, desigur, roaba.

 

Din nou cu voioşie şi entuziasm, am curăţat, mai întâi, terenul de buruieni, de bucăţi de cărămizi, de cioburi de sticlă, de sfori, de cuie, de pietre, pietricele, pietricuţe, pietroaie şi de tot felul de alte gunoaie, resturi şi reziduri nedorite în pământul nostru cultivat. 

Apoi am aruncat un ochi şi în ţara lui Cartof-Impărat şi a doamnei lui, Fasolea căţărătoare. Toni si Chichina ne-au supervizat. Am fost de-a dreptul uimiţi şi impresionaţi de evoluţia Bobului celui ce era mic. Acesta, precum Prâslea din poveste, a crescut într-o zi cât alţii în zece, de nici în şapte ţări, peste şapte zări, dealuri şi sate nu s-a auzit de aşa ceva până acum! Este mai mare decât toate plantele, fasolele, cepele, usturoii, porumbii şi tot ce-o mai fi pus Mămăiţa-vecina prin grădina ei, de i le admiram atâta - cu o oarecare tendinţă invidioasă ar putea spune unii, mai cârcotaşi - văzând cât i-au crescut ei toate atât de repede şi atât de frumos faţă de răsadurile noastre abia plantate în grădină. Ei, dar iată că Bobul nostru a întrecut măsura! A întrecut toate măsurile! Este campionul! The Best! Este uriaş, rezistent şi viguros, încât de acum putem să băgăm toate mâinile în foc că vrejul acela fermecat al lui Jack, cel din poveste, a fost neapărat unul de bob, nu de o fasole căţărătoare din aia simplă, obişnuită, banală. A fost bob, domnule! -  fără nici o îndoială. Parol!

Buuun, după atâta admirat, fotografiat şi alte cele, când să ne apucăm şi noi de treaba cea importantă, însămânţatul, adică, nu ne-a venit să credem! Apăruseră iar ca din senin, pe furiş, de după dealuri, nişte nori atât de învârtoşaţi, încât nici nu ştim când ne-am strâns iar toate catrafusele şi ne-am adăpostit din nou în sură de ploaia lor cea năbădăioasă şi enervantă de-a binelea, căci, nu numai că ne-a făcut iar ciuciulete, dar a adus cu ea un aşa val de frig, încât, după ce ne-am eliberat mâinile de echipamentul de grădinărit, am fugit amândoi în casă, unde ne-am schimbat (din nou!) de hainele ude şi ne-am îmbrăcat cu ceva mai gros.

 

 

“Ei, asta e. Poate mâine vom avea mai mult noroc. Prognoza arată mai optimist pentru mâine.”

Cât timp am stat noi la masă (că trecusem de miezul zilei între timp) a ieşit iar soarele. Dar nu ne-am mai lăsat păcăliţi, nu mai aveam încredere în soare. Prea părea nestatornic şi mincinos. Prea părea altceva decât declara el de acolo, de sus, din înaltul cerului. Am decis s-o scoatem în grădina cu flori pe Ema pentru anumite chestii şi treburi de-ale ei, personale - că numai în pauze de grădinărit mai are parte de aşa ceva, mititica. Trec peste faptul că acum, de când zmeurişul s-a umplut de frunze şi arată ca un labirint stufos, tepos şi impenetrabil, Ema se ascunde pe-acolo de noi, şugubeaţă, de abia o mai prindem s-o băgăm în casă (că afară, împreună cu Toni şi Chichina este exclus - ea e din alt film, clar!) şi menţionez că, dacă plimbarea asta a ei se întâmplă după ploaie, bichonul nostru havanez, spilcuit, pufos, drăgălaş, finut, parfumat şi scumpic se transformă într-o oaie murată, murdară, ciufulită, urât mirositoare şi.... nesuferită. 

Cât am alergat-o amândoi prin tot ţarcul ăla s-o prindem, am observat cu nostalgie că au început să se treacă lalele, unele pierzându-şi deja petalele. Bujorii s-au înălţat ca nişte uriaşi cu capete mici, dar în creştere, crinii imperiali, ai bunicii, au început să-şi deschidă unul câte unul, pe rând, cupele portocalii, primul dezvăluindu-şi frumuseţea (abia aştept să văd toate tufele înflorite), iar bobocii uneia din cele patru primei clematite cumpărate de noi (cea alb-purpurie) au început să explodeze în nişte gigantice inflorescenţe, de-am rămas amândoi muţi de încântare când le-am văzut. 

Simţind noi că, totuşi,  soarele ardea bine de tot în continuare, că norii se risipiseră aproape toti, că vântul nu mai bătea deloc şi că temperatura ambientală îşi revenise spectaculos la una mult mai prietenoasă, de fuseserăm nevoiţi să renuntăm la jachetele îmbrăcate mai devreme, ne-am zis că am avem încă destul timp până la înserare ca să bifăm obiectivul ţintă al zilei: însămânţarea Moşului Porumb şi a ucenicilor lui, Dovlecelul-Lung, Dovleacul-Ţărănesc şi Dovleacul-Comun.

 Ne-am luat iar, tot în vreo două drumuri, acelaşi harnaşament de rigoare, după cum îl ştiţi deja, sapă, hârleţ.... bla, bla, bla.... roabă, şi ne-am apucat din nou de treabă tot cu - bineînţeles! –voiosie şi entuziasm maxim, debordant. 

Cum orice poveste are şi un final - desigur, fericit! – ne-am încheiat şi noi însămânţarea mult dorită. Ba, mai mult decât atât, am constatat că aveam mai mulţi Moşi Porumb, respectiv, Moş Porumb-Ţărănesc, Moş Porumb-PopCorn şi Mos Porumb-12Rânduri. Şi aşa le-au rămas numele. Cine n-are moşi, să-şi cumpere! Pe lângă ei, şi-au început ucenicia şi dovlecii mai sus amintiţi, aşa cum ne-a fost nouă planul şi lor sorocul. 

Finalul povestii este, însă, altul. Unul apoteotic, aşa cum îi stă bine unei poveşti adevărate, una cu sare şi piper şi cu tot tacâmul, una care răspunde celor mai profunde aşteptări ale cititorilor noştri (care sunt mai profunzi decât ai lor – sic!), celor mai exigente gusturi beletristice, celor mai selecte anturaje scriitoriceşti, dar şi ale celor mai iscusiţi, mai experimentaţi şi mai profesionişti grădinari şi permaculturişti din câţi există ei pe tot mapamondul, mai ales ale acelora care citesc bloguri cu şi despre viaţa nouă de la ţară a unor foşti bucureşteni care, pe lângă idealurile lor spirituale, pe lângă năzuinţele lor sfinte, pe lângă preocupările lor dumnezeieşti, contemplative, înalt-vibraţionale, meditative şi purificatoare, se implică, dom’ne, direct şi concret şi în operaţiunile astea lucrative. În grădinărit, vreau să zic.

Dragii noştri, la final a plooooooouuaaaaaat de credeam că s-au rupt zăgazurile cerului! Cu tunete şi fulgere, cu torente şi vânt, cu nori întunecaţi, cu frig şi... şi.... şi....cu..... am uitat ceva?  Furtună, ce mai! După care am avut parte de un apus atât de frumos de soare înspre mănăstire, încât am ieşit iar afară cu aparatul foto ca să-l prind în câteva cadre doar pentru a vi-l arăta şi vouă. O splendoare!

 

 

Capitolul ăsta s-a petrecut joi, 05 mai.

Urmează peripeţiile zilei de ieri, 06 mai, din Împărăţia Salatelor, apoi şi vele ale zilei de azi, din Împărăţia lui.......... 

Secret! Nu vă spunem încă. Suspans!....

Din Grădina lui Dumnezeu: 07.04.2016

***