Maşina amintirilor

Azi, în maxi-taxi.

Stăteam pe scaun şi priveam uşor absentă imaginile oraşului, cele pe lângă care trec în fiecare zi de mai mulţi ani în drum spre serviciu. Pe scaunul din spatele meu un puşti de vreo 8 ani privea şi el pe fereastră şi admira şi el aceleaşi imagini care curgeau în viteză pe lângă noi, dincolo de marginea drumului, şi care rămâneau rapid în urmă. Din când în când i se adresa exclamativ şi cu o mare uimire mamei lui: „ Uite, mami, recunosc strada aia, pe aici mă duci pe mine la şcoală! Aaaah, recunosc şi gardul ăsta, pe aici am mai trecut cu tine! Ce frumuseţe! Mami, mami, uite, recunosc şi clădirea aia, acolo am fost cu tine şi cu tati!” Tocmai treceam de Carrefour. „Uite, mami, recunosc şi copacul acela!” 

Era în glasul lui o uimire extraordinară, precum a unui bătrân reîntors în oraşul natal după o foarte foarte îndelungată absenţă, redescoperindu-le ca fiind aceleaşi locuri preabinecunoscute din copilărie. Nu te-ai fi aşteptat la o aşa reacţie din partea unui copil de doar 8 ani. Deşi se părea că el şi mama lui fac acel traseu zilnic în drumul spre şcoală, exclamaţiile copilului erau precum cele ale unui om adult care se reîntoarce acasă dintr-o prea lungă călătorie. 

Cel mai mult m-a surprins o întrebare adresată la un moment dat mamei lui: „Mami, spune-mi, ce maşină este asta? Este o maşină a amintirilor? Cu ea călătorim spre amintirile noastre?” 

Bucuria şi curiozitatea din glasul puştiului erau evidente. Fiecare imagine a oraşului care se derula prin faţa ochilor lui îl umplea de uimire şi freamăt. N-am aflat secretul din spatele acestor întrebări infantile, dar mi-a făcut plăcere să privesc apoi prin ochii lui, prin inima lui şi prin sufletul lui, spre frumuseţea de dincolo de fereastra „maşinii”, frumuseţea aceea pe care uneori ajungem să o ignorăm doar pentru că ne este prea cunoscută, prea revăzută zi de zi, prea fără secrete, ori prea fără noutăţi.   

Să nu uitam că fiecare clipă a vieţii noastre devine o amintire preţioasă: fiecare pas pe care îl facem, clădirea pe lângă care trecem, oamenii cu care mergem pe drum, bucuria de a fi împreună. Cândva ne vom simţi cu toţii ca şi cum am fi în „maşina amintirilor” şi, privind pe „fereastră”, vom exclama cu aceeaşi uimire din glasul copilului de 8 ani: „Uite, recunosc viaţa aceasta! Oh, şi pe aceasta! Câtă frumuseţe! Eu eram şi acolo, şi în trupul acela!”

Bucuresti : 05.06.2015

***