Roua amintirilor

Autor: Albastru Arcturian

Copil pierdut în tainice adâncuri,

Adevărul căutând în al vieţii labirint,

Privirea ta ridică spre zorii dintre colburi,

Căci roua amintirilor devine-al tău veşmânt.

E frig şi întuneric, şi pare că-i mormânt,

Dar amintirile-n culori de soare luminând,

Ochii tăi închişi de vremuri larg deschid

Şi totul e cuprins de stele, chiar de-i zid.

Şi uite, cerul albastru de nori împodobit

Adie dragostea Părintelui ce nu te-a părăsit,

Iar porumbelul alb ce sufletul ţi-a desenat

E drumul tău spre-Acasă, de dincolo de înserat.

Uimit te uiţi la aripi ascunse în veşmânt,

Ce-atât de larg deschise te poartă-ntr-un descânt

Şi-ţi amintesti din vise străvechiul legământ:

Că nu-i decât uitare. Nici frig şi nici mormânt.

Lumina Tatălui s-o porţi de-acum cunună vie,

Iar Sfântul Duh cuvânt cu har mereu să-ţi fie

Şi Cerul tău copiilor pierduţi să le vestească

Prin Roua amintirilor spre Mine să călătorească.

12.04.2013