Despre poezia cu rima, precum cea a lui Eminescu

 

Autoarea textului de mai jos este scriitoarea si poeta Camelia Radulian. 

„După atâta festivism, să mai fie și un pic de adevăr urâcios, dar necesar, strecurat cu forța pe sub ușa de la intrare, cum sunt facturile la curent.

Pe scurt, eu îl ador pe Eminescu. Nu prin felul în care el se raportează la lucruri, la iubire și la oameni, e în toate astea prea pur pentru mine, dar ador rigoarea lui, matematica limbii, creativitatea-i fabuloasă, inteligența asociativă, știința fără egal a sunetului, tulburătoarea lui capacitate expresivă, puterea lui scenică etc. etc. etc. Pentru toate astea.... și nu numai, simt nevoia să scriu azi despre El cu E.

Priviți la noua poezie și la noua critică literară! Azi e aproape rușinos de demodat să scrii versuri cu rimă sau să spui că Eminescu îți e reper. Dacă vrei să te sinucizi literar, copiază azi o poezie (să ne imaginăm că e necunoscută) de Eminescu, semneaz-o cu numele tău și trimite-o la o revistă importantă. Se vor amuza teribil.

Marile reviste de cultură nu mai publică de foarte multă vreme poeți care scriu în linia lui Eminescu. Sau o fac doar extrem de rar. Ni se dă mereu în cap cu schimbarea timpurilor și a viziunilor de parcă, prin analogie, turismul cultural se face în lumea largă pentru nou, pentru blocuri moderniste, nu pentru vechi. Posibil că sunt domni și doamne care merg la Paris să vadă nu Palatul Versailles, ci un mic atelier IT. Sau o scară de bloc. Sau o frizerie de cartier mărginaș. Pe care, prin comparație cu Versailles-ul, să le ridice la rang de capodopere arhitecturale.

Se publică mult conținut dezagreabil pentru public. Dar publicul e cel ce cumpără. Paradox! Ciudățenia e că publicul cere rafinament, în timp ce mai marii deciziilor trendurilor culturale încearcă să ne spună cât de rasat e să-ți placă acreala dejecțiilor lingvistice. Editurile se plâng de lipsă de cititori, poezia zace pe rafturi, fleașcă și diformă, dar cu pretenție de mare genială. Poezia scuipă semințe spre public, pute a murdar, e știrbă, dar se dă cucoană fatală. Îi reproșează publicului că e impotent fiindcă nu îi înțelege erotismul subtil.

Numeri pe degete oamenii care trăiesc realmente din scris, dar țara tropăie de genii. Unde te întorci, doar mari și trufașe valori. Cine pe cine păcălește?

În plus, parcă toți editorii vor cu tot dinadinsul să alunge cititorii, să-i scârbească, să nu li se adreseze, ori să-i arunce în derizoriu dacă nu gustă noua modă literară și nu se leapădă de vechi ca de o satană zdrențuită.

Din numele lui Eminescu se fac încă bani. Buni. Eminescu, cel atât de nefolositor ca reper pentru infatuații vremurilor literare de azi, e încă o vacă bună de muls. Fie că vorbim de festivaluri, de omagieri sau de fel și fel de alte paravane obscure. Dar POEZIA Lui nu mai e apărată și cultivată. Clasicul e ridiculizat, ca reflex al necesității de a fi arogant și minimal, al timpurilor.

Festivalurile mari, inclusiv cele care poartă numele lui Eminescu, premiază mai ales pe cei care scriu în total dezacord cu el. Cei din noua generație, prea mulți, râd de tot ceea ce înseamnă POEZIE în accepțiunea ei clasică, adică tocmai aceea căruia poetul nostru național i s-a dedicat.

Am ascultat perorațiile unor bolnavi psihici inteligenți. Nu diferă prea mult de poemele premiate în zilele de azi, ba uneori sunt chiar mai pline de emoție, logică și sevă.

Grav nu e că aceste doamne și acești domni poeți chiar cred că fac treabă mare prin literatură, ci faptul că sunt validați de o critică derapată, și, mai mult, că cititorul se teme să-și mai spună părerea, de frica de a nu fi taxat ca incapabil de a accede la, vezi-Doamne, profunzimile insondabile ale unor tâmpenii aruncate cu furca.

Critica literară, da, ea e cea care a permis prostituarea poeziei de azi! Ea a îndepărtat-o de public, ea e cea care a dirijat-o spre zone imunde, aberante sau inaccesibile, în care omul simplu nu-și dorește să ajungă. (Nu toată critica, desigur, căci într-o mare de văi există și superbe piscuri, dar multă. Prea multă! )

Azi, 15 ianuarie, toți îl adulează pe Eminescu. Inclusiv cei care îi scuipă un an întreg obrazul literar.

Poate n-ar fi rău ca juriile festivalurilor de peste an sau redactorii de reviste literare să facă un necesar exercițiu de imaginație și să îl invite pe Eminescu alături, în gând, și să-l întrebe dacă el ar publica sau ar premia textele promovate de ei, despre care omul simplu are cu totul altă opinie. Sau dacă ar permite ca anumite creații pline de genitale și de limbaj periferic să se manifeste sub numele lui. Nu-mi amintiți despre textele porno ale lui Eminescu! El nu și-a câștigat nicicum numele literar din asta, nici nu s-a cocoțat în vârful literaturii prin dezinhibiții chiloțărești, cum încearcă azi atâtea doamne și domni.

Cam astea sunt gândurile mele de Ziua lui Eminescu și de Ziua Culturii Naționale. Că dacă n-ar fi fost și Ziua Culturii Naționale, tăceam. Dar eu îl iubesc pe Eminescu. Și mi-aș fi dorit ca urmele lui să-i zguduie încă și să-i pulverizeze pe toți prefăcuții, mai mult sau mai puțin culturnici...” Autor: Camelia Radulian