Oglinzile Sufletului: Ninsoare și minuni ca-n povești

Suntem de cinci zile la munte.

Era vorba să plecăm mâine, joi. Mai stăm până vineri.

Prea ninge frumos!

Când a început să ningă în urmă cu două zile nu credeam că totul din jur avea să ne cuprindă ca-ntr-o poveste fermecată.

Prima plimbare pe ninsoare, cea de ieri, prin pădurea ce duce către cabană, ne-a încântat sufletele și ne-a adus în cale frumuseți și surprize. Inimile noastre îngemănate, soarele răsărit unde nu se aștepta nimeni, Floarea Vieții apărută uimitor în secțiunea unui brad retezat, culcat la pământ, dar și frumoasele accente de toamnă, rămase agățate ici-colo, prin crengi de pomi, colorând artistic fotografiile turiștilor singuratici, porniți la sfârșt de noiembrie pe cărări de munte. Noi.

Ne-am întors de pe la jumătatea drumului ce ducea spre cabană, ora plimbării fiind cam târzie pentru a ne aventura prea departe, în pădurea înzăpezită și înserată. Dar ne-am bucurat din tot sufletul de această zăpadă și de minunile din jur. Ca doi copii. “Mulțumim, Doamne!”

A doua zi, azi, adică, pornim mai de dimineață din nou în excursie, pe același drum prin pădure, ca și ieri, dar cu intenția de a ajunge de data asta până la capăt, la cabană. Stratul de zăpadă acoperă deja totul în jur, ca o pilotă albă și pufoasă, brazii sunt frumos dantelați, iar din zare, pe măsură ce urmăm șoseaua spre cabana din vârf, începe a ne învălui o ceață lăptoasă, care copleșește pădurii și întregește decorul misterios, de basm al muntelui. În jur – pustiu. Ninge frumos, liniștit, fără vânt. Drumul ne așterne din nou în cale surprize, colorându-ne ziua.

Încă o Floarea Vieții, una mai mică, ni se dezvăluie în secțiunea unui alt trunchi de lemn, unul utilizat la construcția unei fântâni decorative. Celelalte trunchiuri de lemn ale construcției nu conțin semnul. Am verificat. Doar cel orientat pe direcția noastră de mers, doar cât să-l putem vedea. Semnul vine cu un mesaj “Păstrați Speranța”.

Una din pensiuni are steagul țării arborat în curte. Săptămâna viitoare este 1 Decembrie, ziua României. Mă apropii, îl fotografiez, dar gândesc că poza mi-ar ieși mult mai frumoasă dacă tricolorul ar flutura în vânt. Trimit o rugăciune către Cer: “Doamne, dă-mi puțin vânt în steagul acela, să-l pot fotografia mai bine”. Și vântul bate ușor și-mi înalță mătasea tricoloră aproape complet, doar cât să fac fotografia. Atât.

“Mulțumim, Doamne!”

Înainte de a ne continua drumul prin pădure, către cabană, suntem adoptați. Un câine uriaș, de stână, un mascul Alfa, după atitudine. El Gringo, i-am spus noi. Cu un aer preocupat și responsabil preia conducerea și ne include în haita lui. Numai noi doi formăm haita lui, dar el pare mulțumit. Are o menire, o misiune, un scop. Îndatorirea lui sfântă, înscrisă în ADN-ul lui, îi spune că trebuie să aibă grijă de noi în pădure, pe drumul acela pustiu, înzăpezit, dincolo de care, pare-se, ar fi chiar și urși, dacă ne luăm după avertismentele postate ici-colo. Mai întâi a făcut cunoștință cu Adrian, s-a lăsat mângâiat, apoi a luat-o înaintea noastră pe șosea, ca un adevărat cercetaș.

Mirosea în dreapta, mirosea în stânga, verifica, se mai oprea din când în când și privea în urmă după noi, uneori ne aștepta în loc, atunci când fie el se îndepărta prea mult, fie când noi ne opream prea des să facem fotografii decorului acela mirific, iar alteori chiar se întorcea să ne recupereze, cu o atitudine protectoare, preocupată, scrutând cu privirea zona și asigurându-se că nu apare de nicăieri nici un pericol. Un adevărat bodyguard!

După cum îl vedeți în poze, Gringo o namilă de câine de stână, cât un vițel de mare, dar cu niște ochi atât de blajini când se lăsa mângâiat, încât nu ne mai săturam vorbindu-i, drăgănindu-l și alintându-l ca pe un pudel mititel și răsfățat, de apartament.

Până am ajuns sus, la cabană, Țunțurel-Gringo a mai venit de câteva ori la mângâiat. Îl contaminasem. Păi, mângâieri, alinturi? Unde și când a mai avut el parte de asa ceva? Chiar dădea semne că ar putea deveni dependent.

Din “Țunțurel” eu nu l-am scos. Ne-a mai alinat dorul de “copilașii” noștri de acasă. “Mulțumim, Doamne!”

Sus, la cabană, o nouă surpriză. Ne-a ieșit în cale Pedro. Alt Țunțurel. Altă namilă de câine de stână, ca si Gringo. Mai întâi s-au salutat ei, între ei, apoi, după ce am făcut prezentările, părea că ne cunoașteam cu toții dintotdeauna. Mai mult decât atât, pare-se că Gringo și-a dezvăluit noua slăbiciune și marele secret, motiv pentru care și Pedro a devenit de-a dreptul insistent, nemaisăturându-se de mângâieri.

Am făcut și câteva poze acolo, pe platoul acela cuprins de ceață, de deasupra căruia fulguia într-una peste noi și în jurul nostru și ne-am bucurat de frumusețea și de magia acelor momente, de peisajul acela atât de fermecător și de romantic, ce părea dintr-o altă lume, de pe un alt tărâm, dintr-o altă realitate, nouă, diferită, paralelă, una în care numai noi doi păream a mai fi prezenți, alături de cei doi patrupezi uriași, ce întruchipau, cumva, duhurile a doi Gini protectori, personaje fermecate de basm, menite a ne însoți în călătoria noastră misterioasă. “Mulțumim, Doamne!”

Drumul de întoarcere ne-a purtat din nou prin mijlocul pădurii fermecate, pe sub crengile brazilor încărcați de zăpadă, pe lângă pensiunile cochete de pe marginea șoselei, din nou pe lângă Floarea Vieții, îmbrăcată de data asta cu o broboadă albă de nea, apoi primind, chiar înainte de final, binecuvântarea Cerului prin semnul sfânt și protector al Crucii Lui.

El fusese cu noi tot timpul, ni se arătase în semne și minuni, ne ocrotise și ne trimisese înainte ghid de drumeție și paznici de nădejde acolo, sus, în Împărăția Ceții din jurul Vârfului de Munte. “Mulțumim, Doamne!”