Pe final de octombrie

Suntem pe final de octombrie.

A zburat şi luna aceasta ca un vis de noapte, de parcă nici n-ar fi fost. Nici nu ştim când am plecat spre Bucureşti şi când ne-am si întors. Ne-am reîntâlnit familiile şi, reveniți acasă, parcă nu ne vine a crede că în urmă cu doar câteva zile ne strângeam unii pe alții în brațe, ne povesteam, glumeam şi... eram împreună. 

-  

        „Alunelu, alunelu, hai la joc

Să ne fie, să ne fie, cu noroc.

Cine-n horă o să joace

Mare, mare se va face.

Cine n-o juca defel

Va rămâne.... cum, pui? „

-          ... ’iticuț.”

-          „Cum? (zâmbete) Va rămâne... mititel. Da?”

-          „Da. Va ’ămâne ’iticuț.”

-          „Asta-i. Gata.”

Da, simt o nostalgie a acestor întâlniri fugare, prinse între două drumuri, unul de sosire şi unul de plecare, întâlniri cărora le facem loc printre programele fiecăruia, printre treburi nenumărate şi preocupări omeneşti. Este normal să fie aşa, trăim într-o lume în care, vrem-nu vrem, ne place sau nu, trebuie să-i dăm şi ei ce-i al ei, precum Cezarului ce-i al Cezarului: timp, spațiu, bani, gânduri, preocupări, obligații, limite, îngrijorări, temeri, planuri, proiecte de viitor, targheturi şi străduința de a le împlini şi multe altele.  

Această lume, totuşi, începe treptat să-şi pună întrebări, începe să se revolte pentru o viață netrăită, pentru un timp irosit, pentru sentimente confuze, pentru destine împovărătoare ori de alții decise. Această lume începe să deschidă ochii, să caute răspunsuri, să înțeleagă şi să-şi doreasca altceva, altcum. Această lume începe să se schimbe.

Nu toți îşi doresc schimbarea, desigur, însă cei care o vor, care simt că nu mai pot trăi ca şi până acum, care ştiu că se poate şi altfel, deja au făcut primul pas. Este pasul care îi duce nu spre bogăție, nu spre succese fulminante, nu spre o viață în lene, desfătare şi fără nici o grijă, ci pe calea redescoperirii de sine, calea autenticității, calea împlinirii sufleteşti. Pe calea asta poate că nu-i întotdeauna uşor, poate că nu-i întotdeauna simplu şi comod, poate că, dimpotrivă, eforturile sunt mai mari, iar tenacitatea şi voința sunt mai mult încercate. Poate că încrederea şi răbdarea le vor fi şi mai mult testate, iar temerile, fricile şi umbrele înterioare le vor fi şi mai mult scoase la lumină şi vor fi mult mai evidente o vreme, văzându-le ca pe nişte porți prin care trebuie să treacă pentru a se elibera de ele. Poate că, scăpând de obstacolele acestei lumi exterioare pe care vor să o schimbe din temelii, vor descoperi alte obstacole, cele ale lumii lor interioare, cea către care tind. Însă cei ce vor reuşi să treacă dincolo de toate..... ei bine, ei vor fi ştiut că a meritat efortul făcut pentru fiecare pas.

Şi noi doi (Adrian şi cu mine) suntem printre aceia ce merg pe această Cale, a schimbării. De aceea, deşi în anumite privințe ni se pare mai provocator (precum este pentru mine această nostalgie care măa cuprinde la întoarcerea acasă după fiecare întâlnire cu familiile rămase în Bucureşti), ştim că paşii ne duc înspre pacea aceea interioară, cea de dincolo de obstacole.

Tot ce putem face este să ne lăsam purtați de Planul Lui Divin şi să trăim în armonie cu noi şi cu lumea, atât cât putem, având în vedere că suntem deocamdată cu un picior într-o barcă, cea a sistemului acestei lumi, şi cu altul în cealaltă barcă, cea a energiilor lui Dumnezeu. Ne străduim să ne ținem echilibrul, aşa cum mulți alții o fac, nouă fiindu-ne cu mult mai uşor decât altora, căci viața în mijlocul Grădinii lui Dumnezeu ne-a extras din iureşul urban, bolnav, secătuit, poluat şi nociv din multe puncte de vedere. Avem şi aici destule provocări, însă puritatea mediului exterior, natural şi viu ne susține şi ne da putere în loc să ne vlăguiască şi să ne epuizeze, precum cel din oraşe.

Fiecare vizită în Bucureşti ne solicită enorm (suportând, de exemplu, din ce în ce mai greu noxele, aglomerația, gălăgia şi vuietul infernal al străzilor capitalei), fiindu-ne necesară cam o săptămână la întoacere pentru reechilibrare, refacere şi reîncărcare energetică la capacitatea noastră maximă, obişnuită. Chiar dacă depărtarea de familie mie îmi trezeşte nostalgii, melancolii, dor intens şi nevoia de reîntâlnire, ne dăm seama cât de grea, apăsătoare şi gri este energia capitalei abia după ce ne întoarcem acasă, în Grădina lui Dumnezeu.

Având în vedere că, de data aceasta, întoarcerea din Bucureşti am făcut-o şi cu o pauză de câteva zile la munte, ca o mini-vacanță de toamnă, am folosit prilejul pentru exact acest lucru, respectiv, reîncărcarea bateriilor. Culorile toamnei montane ne-a înviorat sufletele, iar vremea ne-a fost extrem de favorabilă, soarele cald şi mângâietor convingându-ne chiar să ne mai prelungim sejurul cu o zi, pentru a ne bucura din plin de ultimele zile însorite ale acestui octombrie pictorial excepțional. Un octombrie al ultimelor vacante de toamnă, al ultimelor călătorii de concediu (pentru cei mai mulți), după care reintegrarea în iureşul lumii aducând din nou la pachet, aproape obligatoriu, grijile şi problemele cotidiene. Nu şi pentru noi, însă.

Noi ne-am întors acasă ştiind că nu mai aveam nimic urgent, prioritar sau important de făcut în casă şi în grădină. Cu atât mai mult cu cât ne-au aşteptat două zile ploioase, prima ploaie a acestei toamne, prognozată în toată țara, pe alocuri destul de vijelioasă, dar pe la noi liniştită, mocănească şi rece. Cu foc harnic şi trosnind plăcut în sobe, am aşteptat cuminți să iasă din nou soarele, ca să putem să facem şi noi o plimbare în grădină.

Plecasem spre Bucureşti într-o zi însorită şi lăsasem în urmă curtea încă înverzită, doar cu mici accente de toamnă pe ici, pe colo, prin salcâmi şi în vița de vie. Ne-au condus la ieşirea din curte Toni, Gina şi Bobi, precum şi câteva oi lăsate de un vecin pe terenul din fața porții noastre. Bubulina s-a arătat foarte intrigată de limbajul inedit al rumegătoarelor şi greu s-a lăsat convinsă de plecare.

 

Întoarcerea a fost pe o vreme mohorâtă, înnorată, revelându-ni-se alte culori în fața ochilor şi alt peisaj. Mesteacănul din curtea noastră era deja îmbrăcat în straie galbene, covorul de troscot din curte fusese afectat de brumele dimineților (motiv pentru care începem să preferăm gazonul de iarbă, care rămâne verde până târziu, în iarnă), salcâmii erau aproape integral scuturați, iedera roşie şi vița de vie la fel, iar de peste dealuri, dimprejur, ne învăluia un aer de toamnă târzie şi umedă, dar şi o linişte profundă, un calm, o nemişcare, ca şi cum întreaga lume dispăruse de peste tot din jur şi numai noi doi mai eram pe pământ, ca în mijlocul unui pustiu frumos, colorat, viu, fremătând tomnatic, reavăn, odihnitor. Ne întorsesem în cuibul nostru, în liniştea noastră, în pacea Grădinii. 

Ne-au întâmpinat foarte fericiți de revedere tot cei trei muschetari patrupezi ai noştri, Toni, Gina şi Bobi, care, după ce şi-au primit fiecare câte o porție îndestulătoare de mângâieri şi giugiuleli drăgăstoase, şi-au reluat în primire posturile de observatie, care şi cum erau la rând. Toni, drăguțul, fiind şeful haitei, a preferat să tragă un pui de somn, alături de Ginuța, lăsându-l cu încredere pe Bobi de strajă, ştiindu-l că acesta latră la orice mişcă sau nu mişcă, fără discernământ, dar extraordinar de conştiincios. Deci, pază non-stop.

Ieri, miercuri, în sfârşit soarele ne-a îmbiat afară chiar de la primele ore ale dimineții. După nelipsita cafea/cacao şi după micul dejun ne-am împrăştiat prin curte şi prin grădină încercând să cuprindem cât mai multe activități în aer liber, sub un cer minunat de albastru şi încântător. Înainte de toate, frunzele scuturate prin curte după ploaia celor două zile s-au cerut măturate, căci prea era dezolant tabloul general cu ele împrăştiate peste tot. Soarele ne-a încurajat pe amândoi din înaltul cerului, iar Adrian chiar a lucrat în grădină îmbrăcat într-un tricou cu mânecă scurtă, atât de cald şi plăcut a fost. Eu mi-am mai făcut de lucru cu culesul tufelor de broccoli, care erau pline de inflorescențe, cu varză kale, goji (care arătau pe crengi precum o puzderie de clopoței roşii, minusculi)  şi cu ultima recoltă de frunze de lămâiță dintr-o tufă pe care o mai lăsasem să crească, iar Adrian s-a apucat voiniceşte de curățat ultima parte a grădinii, cea de după livadă.

Adrian s-a ocupat de partea mai „hard” a jocului prin grădină. Astfel, a continuat să mai scoată din butaşii de vie care creşteau pe araci în spatele grădinii în mod salbatic şi ineficient şi s-a pornit să sape pământul pentru iernat. 

Vreo câteva zile de acum înainte tot cu asta ne vom ocupa împreună, lejer, căci vrem ca grădina să fie frumos curățată, aranjată şi săpată înainte de primele geruri ale iernii. Mai avem de strâns araci, bețe, piroane şi alți marcatori folosiți de noi în timpul verii pentru trasarea parcelelor, cum ar fi şi metri întregi de sfoară de rafie albastră. Noi nu putem (şi nici nu am fi vrut) să arăm grădina cu tractorul (aşa cum a făcut Mămăița-vecina, care are acum terenul curat, impecabil, numai bun de a fi acoperit de primele zăpezi ale iernii) pentru că avem plantați câțiva pomi fructiferi de-o parte şi de alta a terenului, plus tufele de coacăzi, goji, cătina, zmeurii şi căpşunii. Plus sera, care se află aproape chiar pe mijlocul grădinii.

De aceea, după ce vom face curat, ne vom juca vreo două-trei zile cu sapa, răscolind stratul de pământ superficial, de la suprafață, şi încorporând în el şi resturile verzi rămase de la culturile verii, dar şi resturile menajere aruncate de noi intenționat peste tot, pentru a-l îmbogăți şi a-i reda măcar o parte din ceea ce-l poate îngrăşa şi hrăni peste iarna. Nu vom pune peste el gunoi de grajd şi, probabil, nici paie, deşi un strat subțire de paie poate n-ar strica.

Am început să împachetăm şi semințele adunate pentru anul următor ca sa le putem depozita în cămara bine aerisită şi răcoroasă. În acest scop ne-am gândit că le prinde bine să le ținem, prin rotație, câte o noapte în camera noastră încălzită de focul sobei, pentru a se evapora orice posibilă urmă de umezeală preluată din aer cât timp le-am ținut în balcon, la uscat. Sunt multe şi diverse, de legume şi flori, de copacei şi tufe, toate servindu-ne în primăvară la renaşterea grădinii. Deocamdată le acordăm toata atenția şi grija pentru o păstrare peste iarnă în cele mai bune condiții.

Cum mai avem încă o lună din această toamnă, respectiv, noiembrie următor, sperăm că ne vom mai bucura de zile însorite şi calde, bune de joacă afară, de plimbări prin livadă, pe dealuri ori înspre mănăstire. Alături de noi aşteaptă zilele frumoase şi Ema-boema, căreia nu-i plac absolut deloc zilele ploioase pe motiv de noroi pe cizmulițele ei îmblănite şi pe mustățile cu care amuşinează cu o deosebită preocupare toată zona din Fairy Land, cu scopul de a identifica fără absolut nici o eroare, după foarte multă deliberare, testare şi învârtire în spațiu, ca un titirez, locul precis, optim, pentru.... ştiți voi.  

 

 

Din Grădina lui Dumnezeu: 25.10.2017

***