Oglinzile Sufletului: Rică (Ţepoşilă-Bebe mic)

Ne-am tot gândit ce nume să-i dăm şi, cum ziceam unul, cum parcă ni se părea că nu-i pentru el. Nici nu ştim ce e, băiat sau fată. Adrian s-a gândit să-i spunem Rică. Dacă se dovedeşte a fi băiat folosim diacritice, iar dacă e fată, fără diacritice. Ţuţu-Rică sau Ţuţu-Rica, am completat eu.

L-a descoperit Adrian în caseta de beton în care este îngropat în pământ racordul de apă curentă. Făcea o verificare de rutină după ploaia îndelungată şi consistentă de ieri. De cum l-a văzut de sus, după ce a ridicat capacul, şi-a dat seama ce este. S-a dus în şură să-şi ia mănuşile de grădină şi s-a întors la el, să-l scoată afară. Un micuţ ghemotoc viu, frumuşel, cu ţepi, care, după câteva vorbe blânde şi mângâieri uşoare, a început să se desfacă uşurel, cu burtica în sus, scoţând treptat la lumină un botic alungit şi patru lăbuţe mititele.

Când l-am văzut nu mi-am crezut ochilor! Părea amorţit. L-am pus mai întâi într-o găleată cu paie, dar apoi l-am mutat într-un lighean mai mare, cu mai multe paie, afară, la umbră, în spatele şurii, iar Adrian a intrat repede în casă, pentru a verifica pe net detalii despre hrană şi mod de îngrijire/salvare.

Până s-a întors, eu i-am făcut piticului ţepos câteva poze şi un mic filmuleţ în care se vede cum îşi ieşea treptat din letargie şi îşi căuta un loc ferit de privirile mele şi, desigur, de aparatul foto care-l urmărea. Eu nu mă mai săturam privindu-l! Un drăguţel! I-am atins uşor picioruşele fine şi delicate şi degetelele minuscule cu gheare, iar el m-a lăsat să-l ating fără nici o teamă. Nu s-a strâns înapoi ghem şi nici nu s-a ferit.

Adrian a venit apoi cu veşti: poate mânca, printre altele, mâncare pentru pisici. Cum tocmai cumpărasem cu o zi înainte o caserolă de hrană umedă pentru Ema, un fel de pateu cu bucăţele mai solide, el s-a gândit să încercăm (bucăţelele de morcov şi de măr pe care eu i le pusesem din primul impuls nefiind pe placul lui Rică). Ştiam că trebuie hidratat înainte de orice, aşa că i-am pus puţina apă într-o cutiuţă de plastic şi a băut un pic, plescăind ca un bebeluş.

Mâncarea Emei a avut mare succes. I-am pus cu linguriţa mai multe bucăţele pe un capac de plastic şi l-am urmărit ce face. Mai întâi s-a ascuns pe sub paie, căutându-şi parcă un culcuş întunecos, aşa cum le este obiceiul aricilor în cursul zilei. Am mutat ligheanul în interiorul şurii, unde era nu numai umbră, ci şi mult mai răcoare şi, după un scurt timp, a ieşit de sub paie, ispitit de mirosul pateului oferit. Nu doar a mâncat tot, ci a mâncat chiar o porţie dublă, atât de tare i-a plăcut! Am încercat să-l filmez în timp ce plescăia mulţumit din pateul Emei, dar imaginea nu este foarte clară, în şură neavând lumină suficientă pentru asta, dar nu l-am mai mutat de acolo ca să nu-l stresăm.

După ce a mâncat bine de tot, pe săturate, a mai băut apa şi s-a băgat din nou pe sub paie, la odihna. Era clar, vroia să tragă un puişor de somn.

L-am lăsat să-şi facă siesta şi ne-am retras şi noi în casă, la răcoare. Planul era ca, pe seară, după ce se mai răcorea afară, să-i mai dăm încă o porţie, pe sătutate, din pateul Emei şi să-l eliberăm în Sweet Garden, grădina din jurul fântânii, printre zmeuriş, acolo unde noi bănuiam că îşi avea vizuina.

După ce am servit şi noi masa de prânz, pentru că previziunile meteo anunţau din nou ploi spre după amiază, Adrian a ieşit afară să închidă uşile şurii şi ale magaziei, aşa cum face mereu înainte de ploi şi, curios să vadă ce face micuţul Rică, a trecut şi pe la el. Când colo, ce credeţi? Nu mai era acolo, în lighean. Probabil se trezise din somn şi începuse să exploreze împrejurimile şi, fiind singur, s-a orientat repede şi a evadat din locul în care îl lăsasem.

Tot ce ne dorim este să-i fie bine şi să reuşească să iasă din şură, de pe sub lemnele sub care s-o fi ascuns temporar, înspre grădină, acolo unde îşi are cuibul. Şi, probabil, chiar a reuşit. Nu-i exclus să ne mai întâlnim cu el pe viitor. Îi vom pune nişte lemne şi vreascuri diverse pe după fântână, acolo unde credem că s-a întors, pentru a avea confort sporit şi un mediu optim pentru el, o mogâldeaţă cu ţepi, atât de drăgălaşă.

A fost un musafir neaşteptat, dar care ne-a adus tare multă bucurie, căci noi chiar ne doream mai demult un arici sau chiar o familie de arici în Grădina lui Dumnezeu. Rică părea a fi un pui de arici ceva mai măricel, aşa că, cine ştie, poate, pe undeva, prin preajmă, este şi întreaga lui familie.