Singuri sau împreună?

De ce se scriu cărţi? De ce se fac filme? De ce atâţia oameni îşi împărtăşesc experienţele şi trăirile pe bloguri, pe facebook? De ce unii ne exprimăm public nemulţumirea faţă modul în care interacţionăm între noi? De ce ne străduim atât de mult să-i schimbăm pe ceilalţi? De ce ni se pare uneori că suntem singuri pe această lume, deşi trăim şi experimentăm împreună, zi de zi, cu atât de multe suflete?

Ei bine, acestea sunt instrumente şi moduri prin care învăţăm unii de la alţii despre cum funcţionează lumea asta şi le folosim ca să ne fie mai uşor să trăim în ea, căci noi am ales să venim aici. Singuri sau împreună, învăţăm să ne adaptăm la ea, să ne descoperim calea proprie şi destinul, să evoluăm şi să ne simţim împliniţi. Nu am să scriu aici poezie. Doar formulez pragmatic un posibil răspuns la întrebarea de mai sus.

Fiecare pe puterea lui, de la nivelul la care se află la un moment dat, are ceva de dăruit. Lumii şi lui însuşi. Suntem aici, fiecare pentru propria-i desăvârşire, însă ajungem la aceasta doar interacţionând cu ceilalţi, învăţând şi ajutându-ne reciproc. Suntem aici să ne redescoperim singuri cine suntem cu adevărat, însă pentru asta avem nevoie de anumite experienţe trăite împreună. 

Unii dintre noi am venit în această lume, în această viaţă, pentru a manifesta iubirea, compasiunea, înţelegerea, răbdarea, gratitudinea şi altele asemenea. Pentru a putea împlini această menire am primit sau ne-am dezvoltat anumite sensibilităţi, haruri, abilităţi, resurse de diverse naturi (financiare, sociale, emoţionale, etc). Am fost învăţaţi de mici că asta poate fi considerat “a avea noroc”. 

Alţii dintre noi am dorit, dimpotrivă, să aflăm cum trăieşte şi ce simte un om când se confruntă cu mizeria umană de tot felul, cu ura, răzbunarea, violenţa, cu lipsurile şi cu disperarea, cu suferinţa şi cu diverse alte situaţii de acest gen. Ştiu, pare greu de crezut, chiar de neconceput,  că noi înşine am fi ales dinainte un astfel de destin sau că am fi acceptat dinainte de a ne naşte posibilitatea manifestării în viaţa noastră a unor asemenea trăiri. Da, pare absurd. Cu toate acestea, în fiecare experienţă traumatică, în fiecare lovitură, în fiecare suferinţă, în fiecare lacrimă sunt adunate lecţii ale sufletului care ne ajută în primul rând pe noi şi apoi pe ceilalţi. Ne sunt nouă de folos deoarece prin ele ajungem să ne cunoaştem pe noi şi limitele proprii, ajungem să ne schimbăm în interior, ne determină să luăm decizii, ne împing înainte pe drumul personal de evoluţie, dar ne ajută să-i înţelegem şi pe alţii care trec prin situaţii asemănătoare, să-i sprijinim pentru a le depăşi într-un mod mai puţin dureros, dacă este cazul, ori, de ce nu, doar pentru a ajunge să interacţionăm mai uşor între noi. S-ar putea ca aceia care se regăsesc în această categorie să creadă că “au avut ghinion” în această viaţă. 

Nu, nu este vorba nici de noroc şi nici de ghinion, ci doar de crearea contextului potrivit fiecăruia pentru învăţarea lecţiilor personale, pentru manifestarea de sine la nivelul propriu de conştiinţă şi pentru evoluţia sufletului. 

În acest carusel de destine umane, funcţionează în egală măsură dependenţa şi independenţa dintre noi toţi. Depindem unii de alţii ca membri ai unui sistem planetar social, creat pentru ca această lume să funcţioneze cumva şi să supravieţuim în acest mediu atât de divers şi de provocator, însă liberul arbitru cu care am fost hărăziţi, micul ego uman dezvoltat ca instrument de individualizare, ne ajută să ne manifestăm independenţa în luarea deciziilor şi în urmarea propriului drum. 

Astfel, oricât de mult ne-am dori unii dintre noi ca această lume să fie acum raiul dumnezeiesc în mijlocul căruia să ne bucurăm de iubire şi armonie, de pace şi altruism, trebuie să înţelegem şi să acceptăm ideea că nu toţi oamenii sunt pregătiţi sufleteşte pentru un asemenea mod de viaţă, deoarece nu toţi şi-au asimilat toate lecţiile sufletului care să-i determine să-şi dorească să co-creeze schimbarea în acest sens. 

Oricât de ciudat ar suna, sunt oameni care încă mai doresc (cei mai mulţi în mod inconştient) să trăiască în haos şi mizerie socială, deoarece ei încă mai au nevoie să aibă experienţele acestui mediu pentru a le înţelege şi evolua. Civilizarea omenirii, eradicarea lipsurilor, instaurarea păcii şi iubirii mondiale sunt idei frumoase, dar pentru manifestarea lor se impune atingerea unui anumit nivel de conştiinţă mediu planetar. Deci, nu toţi oamenii se află la acelaşi nivel de conştiinţă, iar ridicarea acestuia nu reprezintă responsabilitatea nimănui altcuiva decât a fiecăruia în parte pentru sine însuşi.

Putem dori şi încerca să-i învăţăm pe alţii cum să gândească, să vorbească şi să se poarte conform standardelor sociale general acceptate ca fiind civilizate, putem să încercăm să influenţăm cumva comportamentul sau atitudinea semenilor noştri în sensul a ceea ce noi înşine percepem a fi pozitiv şi frumos, dar nu putem avea pretenţia că noi chiar avem puterea de a-i schimba pe aceştia. Alegerea, conştientă sau nu, aparţine sufletelor lor, iar ea se va produce numai la momentul optim lor. Nu putem deloc influenţa schimbarea cuiva dacă sufletul său nu este pregătit să o accepte; indiferent câtă teorie ar citi, indiferent câte exemple concrete ar avea în jur, indiferent cât s-ar căzni el însuşi să o declanşeze, printr-o decizie a ego-ului său, indiferent cât efort, implicare, dedicare şi afecţiune ar depune altcineva pentru a o determina. Da, toate acestea sunt de dorit, dar, de ce mai multe ori, dacă nu se atinge pragul evolutiv de experimentare, ceva din interiorul omului va bloca schimbarea şi îl va împinge pe acesta numai spre acele experienţe de care are nevoie. 

A crede că eu pot schimba lumea sau fie chiar şi numai un singur om, în sensul dorit de mine, este o utopie. Suntem aici împreună, ca într-un creuzet imens şi, întradevăr, manifestările unora pot avea anumite efecte asupra altora, dar numai singur sufletul fiecăruia decide dacă este pregătit şi dacă este momentul optim pentru transformare.

În lumina celor de mai sus, recunosc că şi mie mi-ar plăcea ca toate cărţile, filmele, articolelele de pe bloguri sau media, exemplele vii de comportament şi atitudine, care promovează valorile frumoase, nobile şi înălţătoare ale omenirii, să aibă o influenţă benefică asupra acelora care, după aprecierea unora (şi, recunosc, şi a mea) nu le au deja ca etalon în viaţă.

Totuşi, de ce aş crede că normele mele sunt la fel de bune şi pentru alţii? Ele sunt, probabil, foarte bune pentru mine, de aceea le-am adoptat. În consecinţă, eu voi fi atrasă de mediile şi de compania oamenilor care împărtăşesc aceleaşi valori ca şi mine şi, desigur, voi fi înclinată să evit ceea ce nu corespunde cu preferinţele mele. Dorinţa de a-i schimba pe ceilalţi pentru a-i încadra în rândul acestor preferinţe, da, există, este firească, naturală şi apare deoarece există aşteptarea că mi-ar fi mai uşor să interacţionez cu ei, fiecare dintre noi ajungând să avem acelaşi cod de conduită şi de gândire într-un mediu devenit comun, cu din ce în ce mai puţine pericole şi ostilităţi. Cu toate acestea, fluxul acestor dorinţe şi preferinţe ale mele (şi a altora ca mine) se intersectează cu fluxul dorinţelor şi preferinţelor celor care încă mai au nevoie de mediile conflictuale, de manifestarea unor atribute în dezacord cu ceea ce eu aleg să manifest.

Astfel, tot ceea ce rămâne de făcut este ca fiecare să se manifeste pe sine însuşi aşa cum este, să trăim experienţele pe care sufletul nostru ni le scoate înainte şi să avem încredere că totul se întâmplă aşa cum trebuie să se întâmple pentru cel mai înalt bine al fiecăruia şi al tuturor. 

Este indicat să fim detaşaţi de aşteptări şi de rezultate. Putem avea în continuare dorinţe şi preferinţe, planuri şi vise, dar nu este indicat să ne lăsăm prinşi în drama colectivă. Putem fi un exemplu frumos în diverse moduri (vorbind, scriind, înfăptuind ceea ce considerăm că ne face onoare), putem spera că asta îi va ajuta pe mulţi să meargă în sensul bun, cel pe care noi îl percepem astfel, dar nu putem avea pretenţia că acela e sensul bun şi pentru ei şi, deci, că îi putem schimba aşa cum noi ne dorim. Nu trebuie să ne consumăm pe noi înşine în acest demers, nu este cazul să disperăm când vedem că schimbarea lor nu se produce şi nici să ne enervăm inutil sau să suferim dacă ceilalţi nu apreciază gestul nostru în aceeaşi măsură în care noi o facem. 

Perspectiva fiecăruia este diferită de a celorlalţi, căci suntem diferiţi unii de alţii şi fiecare are rostul lui în această lume în care experimentăm împreună, fiecare în stilul şi în ritmul propriu, dar fiind singuri responsabili pentru propriile alegeri, manifestări şi pentru consecinţele determinate de acestea.

Bucuresti : 20.03.2014

***