Visul de Buna Vestire

Ieri a fost Buna Vestire.

În noaptea anterioară zilei de ieri am avut un vis despre care nu ştiu de ce, dar simt că trebuie să scriu. În ultimul timp visez destul de rar. Cel mai adesea, nu-mi amintesc visele, iar cele pe care mi le amintesc sunt nesemnificative şi fără trăiri intense.  Visul acesta însă m-a răvăşit. M-am trezit ieri dimineaţă copleşită de sentimentele trăite. Când i l-am povestit iubitului meu, ochii mi s-au umplut de lacrimi şi-am resimţit cu tot sufletul suferinţa aceea din vis. Acum, când scriu aceste rânduri, asemenea. Povestirea mea poate că nu va spune nimic nimănui, însă vreau ca visul acesta să nu-mi rămână numai în amintire, ci să-l transform într-un reper clar, identificabil peste timp, să  fie un semnal de alarmă, mai mult decât un strigăt conştientizat - unul trăit!

Ei bine, eram într-o sală ce părea a fi destinată unui concurs sportiv şi încercam să înţeleg ce se întâmplă. În faţa mea era un dulap mare, ca un şifonier fără uşi, cu rafturi şi sertare. Pe un raft de sus, de la nivelul umerilor, stătea într-un colţ, speriat, un şoricel mic şi alb, un cobai de laborator. Doi bărbaţi priveau spre el şi, ca la un semn, au început să-l fugăreasca înverşunaţi cu pumnii încleştaţi, cu intenţia clară de a-l lovi. Părea că eu ştiam că ei luptă pentru propria supravieţuire, că de lovitura letală dată micuţei vietăţi depindea salvarea lor. Şi, deşi îi priveam pe amândoi de undeva din spatele lor, părea că, totodată, eu însămi eram fiecare dintre ei doi. Eu însămi simţeam teama şi disperarea că voi pierde în faţa celuilalt competitor (în interiorul căruia ştiam că tot eu sunt, în acelaşi timp) şi că, pentru a supravieţui, trebuia să lovesc cât mai repede şi cât mai puternic în trupul firav al şoricelului care fugea înspăimântat de moarte dintr-un colţ în altul al raftului pe care era captiv.

Însă, cel mai dramatic pentru mine a fost să ŞTIU că tot EU SUNT, în acelaşi timp, şoricelul.

Simţeam loviturile, durerea în trup şi groaza indescriptibilă în faţa pumnilor aceia mari, puternici şi ameninţători ai celor doi bărbaţi încrâncenaţi de propria lor luptă. Eram acolo, pe raft, fugeam şi priveam disperată în jur căutând cu ochii un mod de salvare. Şi m-am văzut tot pe mine. Chiar acolo, în spatele bărbaţilor, pe mine - aceea care observa totul şi care încerca să înţeleagă ce se întâmplă.

Instantaneu am înţeles şi brusc am strigat “Stop! Cum de este posibilă atâta cruzime?!?!?!?” Şi m-am repezit înainte cu mâinile amândouă, făcute căuş, ca să-l salvez pe bietul şoricel de cei doi atacatori.

Îl ţineam în palme plângând de mila lui, mă uitam la trupuşorul acela minuscul ce tremura tot de durere şi simţeam că acela e trupul meu, îi priveam ochişorii mici, iar în privirea lui îngrozită eram tot eu şi mă vedeam înapoi pe mine, cea care îl ţinea în mâini şi mă rugam pe mine însămi cu disperare: “te rog, salvează-mă!”

Totodată, prin ochii bărbaţilor aceia, în interiorul cărora ŞTIAM că tot EU SUNT, mă priveam consternată, nemaiînţelegând, în lipsa victimei, nici care a fost rostul luptei, nici ce urmează să se întâmple mai departe.

Nu ştiu ce este cu visul acesta. Nu ştiu de ce acum. Să fie o reamintire trăită deplin şi integral a faptului că noi toţi suntem UNUL, indiferent că acceptăm sau nu? Că noi suntem, cu trecutul şi prezentul nostru, în eternul moment de ACUM al acestei lumi, conştienţi de asta sau nu, şi călăi, şi victime, şi salvatori, şi observatori? Că suntem toţi implicaţi în acest carusel al suferinţei? Că, deşi pare că nu este nimeni vinovat, jocul acesta, care funcţionează ca un perpetuum-mobile, are, cu siguranţă, girul nostru, al fiecăruia şi că, pentru a-l opri, este suficientă decizia chiar şi numai a unuia dintre noi? Ei bine, trebuie să îl oprim cumva. Eu nu mai vreau să FIU asta. Iar visul acesta a fost, probabil, Buna mea Vestire în faţa suferinţei din această lume: “Stop!”

Bucuresti : 26.03.2014

***