Autor: Liliana Pascanu
Da, uneori tot mă mai tem că ai putea ca să
dispari,
Mai retrăiesc, din când în când această spaimă
ancestrală.
Nu-mi amintesc nimic de-atunci, dar ştiu că
te-am pierdut cândva,
‘Nainte de-a ne coborâ-n această lume abisală.
Da, uneori încă mai plâng când mă gândesc că
s-ar putea
Să-mi fii luat, îndepărtat, şi să rămân iar
fără tine.
Nu ştiu de ce mă tem atât. N-am vindecat
acele răni?
Doar tu şi Dumnezeu puteţi să-mi linistiţi
sufletu-n mine.
Tu, răbdător, îmi tot repeţi că eşti şi vei
rămâne-al meu,
Că, din exterior, nimic nu ne va despărţi
vreodată,
Că nu se va mai repeta acel coşmar din alte
vieţi
Şi să nu mă mai tem nicicum că fi-voi iar
abandonată.
În tine-L simt pe Dumnezeu căci tu-mi rosteşti
al Lui Cuvânt,
Şi-n braţe, protector, mă strângi, iar
mângâierea ta-i divină.
La pieptul tău adorm sperând că-n zori vei fi
tot lângă mine,
Zâmbind duios şi fericit, în juru-mi radiind
lumină.
Bucuresti : 26.04.2013
***