In Ajun de Craciun la Bucuresti

De ieri suntem in Bucuresti. Ne-am dorit sa petrecem sarbatorile de sfarsit de an alaturi de familie, asa ca ne-am facut toate pregatirile acasa, am lasat totul in regula, cateii de curte au ramas in grija domnlui Ion si a doamnei Maria, ne-am luat-o pe Ema in brate si am calatorit direct spre capitala, fara popas la munte, ca niciodata pana acum. Dupa vreo 6 ore si jumatate cu masina si cu doua opriri pe drum, pentru Ema, am ajuns la destinatie.

Aici avem un apartament liber la dispozitia noastra, este cald si bine si abia asteptam sa vina ziua de maine in care familia se reuneste in mod traditional, in jurul mesei de Craciun.  Pana maine, insa, am avut o zi la dispozitie in care sa ne relaxam dupa drumul de ieri, lung si destul de solicitant, desi soseaua a fost relativ libera pe sensul nostru, spre Bucuresti.

Dupa aceasta introducere in care v-am pus in tema, vreau sa va povestesc care a fost primul impact cu capitala. Seara fiind la momentul sosirii noastre, am constatat o atmosfera relaxata, in general, fapt care ne-a facut sa credem fie ca unii, foarte multi, erau deja plecati din oras, fie ca altii, la fel de multi, erau ocupati prin bucatarii cu pregatitul sarmalelor. Daca e sa judecam dupa mirosul care plutea aseara peste tot in jur, pe strada, in bloc, prin tot cartierul, prin toata tara, pe toata planeta pe unde sunt romani, prin tot cosmosul chiar, as putea spune ca aromele culinare au ajuns pana dincolo de Marte si ca pana si martienii au poftit la greu la sarmalelele de Craciun ale romanilor.

Noi doi – fara sarmale. Desigur. Si fara caltabosi, fara carnati... fara. Punct. Asa ca am mers in supermarket sa cumparam cateva firfirici “traditionale”  specifice preferintelor noastre. Ei bine, despre acest moment al cumparaturilor, de fapt, am dorit mai degraba sa va povestesc in aceasta insemnare.

Intram noi in supermarket, punem cate ceva in cos, dupa care ne-am oprit la rafturile cu legume si fructe. Doream ceva pentru o salata fresh. Am luat ardei gras, castraveti verzi, proaspeti, rosii, doua salate uriase, masline, porumb dulce la borcan, in fine, si alte chestii pe care le mai amestecam noi in salata si, cand m-am uitat dupa ceapa verde, am vazut ca nu aveau. In schimb, aveau praz. Urias!!! Erau niste prajini de praz de ne putea ajungea numai un singur fir pentru amandoi pana dupa revelion. Dar, cum prazul nu-i niciodata suficient la casa omului “traditional”, am luat doua fire. Doua fire uriase!!! Si nu, nu suntem olteni.

Buuuun. Cum cosul era foarte mic, iar prazul era imens, am preferat sa-l tin intr-o mana cat timp ne-am mai plimbat un pic prin supermarket. Magazinul era aproape gol, asa ca am mai trecut in revista oferta de pe rafturi ca sa ne orientam mai bine in zilele urmatoare.

Cum mergeam eu asa, cu prazul ala kilometric intr-o mana printre rafturile supermarketului alaturi de Adrian, ne-a observat la un moment dat din capatul unui rand o doamna eleganta, draguta, mai in varsta. Aici trebuie sa mentionez un fapt:  cartierul in care stam este unul central si cu ceva pretentii, ca sa ma exprim mai voalat. Intelegeti. Deci, prazul nu-i, de regula, chiar pe lista acestor pretentii. Aparitia mea in magazin (eu fiind tot o doamna eleganta, desigur), plimbandu-ma printre rafturi cu doua fire de praz enorme, cat doi araci de rosii - cred ca va imaginati! - a fost o imagine insolita si deloc de neobservat de cei care locuiesc in acest cartie.

Doamna intre doua varste  s-a oprit in capatul randului cu ochii mari la noi, dupa care pe chipul ei s-a aprins asa, deodata, un zambet larg si luminos. Noi ne indreptam direct spre ea si, cand am ajuns in dreptul ei, ne-a intampinat privindu-ne,  zambindu-ne ghidus si complice si  adresandu-ni-se: “Ei, uite si iubitorii de praz!” Mie mi-a sunat ca o invitatie la un joc frumos si distractiv, asa ca i-am raspuns imediat, rasarindu-mi si mie pe chip exact acelasi zambet larg si luminos ca al ei: “Daaaa!!! Prazul este chiar foarte gustos in salata, in loc de ceapa verde! Mai ales cand supermarketul nu-i aprovizionat cu ceapa verde, nu-i asa?!”

Vazand ca am intrat in joc, preluand si tonul, si gluma ei, Doamna in varsta a fost foarte incantata de raspunsul meu. Dupa cateva chicoteli, s-a indepartat zambind spre casa de marcat, iar noi am mai dat o raita pe la raionul de..... chestii. Apoi ne-am apropiat de casa de marcat. Acolo, in spatele cui credeti ca nimerim? Al Doamnei in varsta, careia tocmai i se scanau produsele.

Incepem si noi sa ne asezam produsele noastre pe banda rulanta, in spatele ei, dar, in acel moment, observ pe mana dreapta a lui Adrian facandu-si aparitia cateva picaturi abundente de sange. Cumva, nu stim cum, i se deschisese o zgarietura facuta acasa, in urma cu cateva zile. I-am atras atentia asupra acestui fapt si, tocmai cand ii spuneam sa stea o clipa sa-i dau un servetel curat dintr-un pachet pe care il aveam in buzunat, de langa noi, Doamna in varsta sesizase scena si o intreba pe casiera, care avea vizibilitate directa spre mana lui Adrian, daca rana lui este mare sau mica.

Pana sa apuc sa scot servetelul din pachet, Doamna in varsta imi face un semn pe mana, ma intorc spre ea si, ce credeti ca-mi ofera? Un plasture!!! L-a scos aproape instantaneu din propriul portofel in care, probabil, avea o adevarata rezerva federala de plasturi si alte materiale de prim ajutor, pregatita petru caz de calamitate. Altfel nu se explica promtitudinea cu care ne-a oferit exact ce aveam nevoie, exact la momentul oportun. Spuneti si voi! Care erau sansele, asa, in general, statistic vorbind, ca atunci cand ai o problema imposibila, intr-o conjunctura imposibil, sa-ti sara cineva in ajutor cu solutia perfecta, cineva complet necunoscut, niciodata intalnit anterior, cineva cu care ti-ai bifurcat pasii doar cu doua minute inainte, pentru o gluma, suficient cat sa se realizeze contactul si sa se initieze conversatia care permitea interventia?

Rana de pe mana lui Adrian nu era nici mare si nici grava, insa era intr-o zona puternic vascularizata de pe spatele palmei, iar sangele insista sa curga destul de ostentativ chiar si prin servetelul pe care el insusi apucase sa si-l puna rapid peste zgarietura, in prima secunda. Deci, fara un plasture, orice servetel ar fi fost insuficient pana ajungeam acasa, cu atat mai  mult cu cat aveam o sacosa de cumparaturi de dus si de urcat 4 etaje pe scari.  

I-am multumit din toata inima pentru gestul ei salvator, ne-am urat reciproc Craciun Fericit, Sarbatori Fericite si Doamne ajuta si ne-am despartit dincolo de casa de marcat. Urarile noastre au vizat-o si pe casiera, cea care fusese si martor si actor in aceasta sincronicitate extraordinara.

Dupa ce am iesit din supermarket am exclamat catre Adrian:  Ai vazut de ce a trebuit sa cumparam noi astazi praz si, astfel, sa interactionam cu Doamna in magazin? Pentru ajutorul pe care ea trebuia sa ni-l ofere!

Dragi prieteni, inchei aceste randuri la fel de uimita precum eram aseara, dupa prima noastra peripetie, aceasta fiind si prima sincronicitate din aceasta calatorie in Bucuresti.  Oare ce peripetii interesante ne mai asteapta zilele care urmeaza? Suntem curiosi si pregatiti sa le descoperim. 

Azi am iesit putin sa facem o plimbare pe lumina in cel mai mare parc al capitalei. Dupa aerul care plutea in jurul nostru, eu fiind cu ochelari la ochi chiar daca nu era soare, dar si dupa modul specific in care am facut cateva fotografii, ei bine, daca ne-ati fi vazut, cu siguranta nu prea ati fi stiut de unde sa ne luati. Nici de-aici, nici de dincolo. Puteam parea fie niste bucuresteni  atipici, care se plimba prin parcul pustiu si linistit in loc sa se preocupe de sarmale, fripturi si caltabosi, fie niste turisti provinciali veniti la rude in capitala. Sau ambele, ceea ce nu era departe de adevar. Am trecut si pe langa televiziune, acolo era liniste, iar apa lacului din parcul Herastrau era frumos decorata cu o pojghita valurita de gheata.

Apoi ne-am intors inapoi la caldurica si la marele si evidentul semn al civilizatiei moderne pe care l-am redescoperit aici, la Bucuresti: televizorul! Dupa ce, in mod traditional, am vizionat episodul "Singur acasa 3", asa cum face tot occidentalul decadent, ne-am pregatit sa-l intampinam si noi macar pe Mos Craciun asa cum se cuvine, traditional, cu – era sa zic biscuiti si o cana de lapte cald! – cu cate un pahar delicios de smoothie, cum n-a mai baut Mosul niciodata in viata lui!

Pe seara o sa iesim sa admiram feeria de lumini si decoratiuni de sarbatori a orasului pe care astazi, in prima zi, l-am redescoperit cu alti ochi. Pana si galagia traficului de pe artera principala ce duce spre Herastrau ni s-a parut cumva tolerabila. Era un aspect al vietii careia, cumva, parca, chiar ii simteam lipsa, respectiv, variatia si agitatia acestui oras care contrasteaza puternic cu cel din mediul in care ne-am retras in ultimii trei ani, respectiv, unul linistit si aproape incremenit in vesnicie.

Din Gradina lui Dumnezeu: 24.12.2018

***