Poveste de Sânziene - “Dumbrava minunată”

 

 

“De treci codrii de aramă, de departe vezi albind

Şi-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint.”

Doar aceste versuri eminesciene mai pot evoca acum, extrem de sugestiv, toate sentimentele pe care le-am simţit eu, trezindu-mă brusc acolo, în mijlocul livezii, după o pauză de vreo două săptămâni în care ploile şi treburile urgente ale grădinăritului ne-au abătut gândurile, preocupările şi paşii de la acest loc mirific.

Şi, iată, că azi dimineaţă, după sucul proaspăt de marţian (făcut cu adaos de kiwi şi frunze de varză kale, după ce anterior am încercat şi cu mere verzi, care mie nu prea mi-a plăcut - cu căpşunici n-a mai fost posibil, din lipsă de materie primă; din fericire, ştim că rodesc de două ori pe an, aşa că abia aşteptăm noua recoltă) ne-am gândit să mergem până în livadă în jumătatea aia de oră cât trebuia să treacă între suc şi micul dejun.

 

Mai ales că şi ploile au trecut, iar grădinăritul nostru a ajuns în stadiul acela în care am cam bifat urgenţele de pe ordinea de zi notate în agendă. Căci aşa, notate, parcă par mai puţine. Doar vreo patru-cinci pagini.

Acum doar mai vedem din când în când ce se mai întâmplă, mai legăm castraveţii, care cresc cu o viteză ameţitoare, mulţi având flori şi chiar timide tentative de castraveciori, mai copilim roşiile, care se înalţă zi de zi frumos, unele înflorind deja, mai punem ceva paie sau rumeguş în jurul cuiburilor de plante, ca să le conservăm cât mai mult umiditatea în sol, mai smulgem o buruiană, una care pare că are ceva mai mult tupeu, ori ne mai minunăm ca nişte copii când descoperim cum rodesc legumele toate, mai ceva ca în poveşti. După bob, acum şi mazărea noastră pitică este plină de păstăi şi am cules deja primele boabe de mazăre - seminţe pentru anul următor. Dovleceii lungi crescuţi din seminţele primite de la Mămăiţa-vecina au făcut şi ei primele roade, care au ajuns în ciorbă. La fel şi guliile noastre, din care am şi mâncat. Şi năutul, care a început să producă păstăi şi care, acum, sunt mici, grase, pufoase şi tare drăgălaşe. Culegem zilnic salată şi varză kale, iarbă de grâu Spelta şi iarbă de ovăz, dar şi gulii şi zmeură, ultima fiind ţinută sub atentă observaţie de când a început să se coacă.

 

  

 

Înainte de a porni spre livadă, am mai aruncat numai o privire scurtă înspre minunile de flori crescute peste tot, în toate curţile şi grădinile şi ne-am încărcat sufletul de culoare, parfum şi joacă. Ema, Toni şi Ginuţa ne-au fost prin preajmă, fiecare cu treburi dedicate şi specializate: unii, respectiv, Toni şi Ginuţa, cu atribuţii de pază şi ordine şi cu ochii bine aţintiţi către inamicii ăia care-şi fac de lucru, dom’ne, toată ziua-bună ziua prin faţa porţii noastre, iar alţii, adică Ţunţurica Ema, cu... diverse. Pentru că insistaţi, o să vă spun cu ce. Emelina noastră nu iese afară, în grădină, ca să-şi rezolve anumite treburi fiziologice normale, fireşti, ca tot regnul canin din curte. Nuuuuu.... Ea se tânguie şi screaună, se vaită, miaună şi chiţăie, iar uneori sclelălăie luuung, de zici că-i arsă pe rug, trasă pe roată, schingiuită şi torturată fizic şi psihic de te miri ce Menghele crud şi rece şi nepăsător cu sentimentele ei, ori toate de mai sus la un loc, pe motiv de nebăgare de seamă din partea lui Toni şi Ginuţa. Păi, ar vrea şi ea, câtuşi de puţin, să se hârjonească sau măcar să se miroase un pic cu ei, dar ei o ignoră total.  A fost, mititica, şi ea în călduri şi, desigur, a simţit pe pielea ei atracţia naturală, iar acum se uită ceva mai lung după negriciosul şi uriaşul ăla de Toni. Iar el nici n-o suportă. În plus, Toni este de o sută de ori mai mare decât ea, atât ca greutate, cât şi ca vârstă. Nici nu mai vorbesc de rasă. Iubire interzisă. Ema - bichon minion, spilcuit, frezat şi coafat, fostă bucureşteancă simandicoasă şi sclifosită. Toni – uriaş de la ţară, fără suficientă gingăşie, delicateţuri şi subtilităţi şi, mai ales, insensibil la insistenţele frumoasei noastre Emelina Hot Couture. El – frumos, nimic de zis! Cu o inimă mare, da, sufletist şi dedicat, da, sincer şi iubitor, da, dar total nepotrivit cu boema noastră mironisiţă. Şi, s-o spunem şi pe-aia dreaptă: Toni prea e un visător cu capul în nori, încurcat cu toate fetele de prin sat. Pe bune. Iar asta din urmă chiar e de neiertat.

Buun, să mergem mai departe. Amintesc doar în treacăt faptul că drumul până în livadă este o alee îngustă între gard (cel dintre noi şi Mămăiţa) şi  via noastră cea mare, iar aceasta fusese în totalitate invadată de nişte floricele albe, cât noi de înalte. Ne-am făcut drum către livadă printre ele, cu Adrian înainte şi eu după el, însă, când am ajuns acolo, am rămas fără grai. 

Toata livada era plină, plină, plină!!! de uriaşele liane şi lujeri subţiri şi ramificaţi, încărcaţi de micile floricele albe pe care le văzusem mai întâi pe alee. Înaintam cu paşi mici şi păream că înotăm într-o mare de flori albe! Prunii păreau ca nişte insule verzi prin valurile acelea minunate de floricele pe care trebuia să le înlăturăm amândoi, şi Adrian şi eu, când cu o mână, când cu cealaltă, ca să putem merge înainte. Priveam în toate direcţiile şi, pur si simplu, nu se mai vedea liziera livezii de atâtea flori - care-şi înăţaseră lujerii până la baza coroanelor copacilor. Mă simţeam precum Lizuca în Dumbrava minunată! Parcă mă aşteptam să văd la tot pasul, pe la baza trunchiurilor copacilor, ori pe jos, printre lujerii acelor flori, mici spiriduşi, ori zâne delicate şi jucăuşe. Mă cuprinsese o aşa stare, cum numai în poveşti o poţi simţi. O euforie discretă, misterioasă, fără un motiv anume, doar respirând frumuseţea aceea sălbatică şi, totodată, atât de firavă. Floricelele acelea creaseră o aşa atmosferă fantastică de basm, încât basmul îmi părea aievea! Îl inspiram! Îl simţeam peste tot în jurul meu, în feeria aceea verde, invadată de petalele micuţelor flori albe. Treceam prin valurile de flori şi parcă pluteam, parcă dansam, parcă mă unduiam şi eu odată cu ele. 

Am depăşit cu greu livada, fiind mai degrabă curioşi să vedem ce este şi mai departe. Ei bine, floricelele albe invadaseră şi via cea mică, de dincolo de pruni, cea pe care a afectat-o rău bruma din aprilie şi de la care ne-am luat gândul ca va mai fructifica ceva anul acesta. Motiv pentru care am şi lăsat-o de izbelişte. Apoi, după ce am trecut şi de via cea mică şi am ajuns în capătul grădinii, acolo fiind un spaţiu mai larg, necultivat cu nimic, mărginit de gutuii şi piersicii noştri crescuţi aproape de gardul ce ne învecineşte cu mănăstirea, privirile uimite ni s-au umplut de un alt val unduitor de floricele albe, dansând lin în adierea vântului.

 

După ce ne-am încărcat sufletele cu frumuseţea aceea virgină, necălcată de paşii nostri de o bună bucată de vreme, am făcut cale întoarsă, din nou pe lângă via cea mică, spre livadă. Deodată, un lătrat cunoscut ne-a atras atenţia înspre livada Mămăitei, unde am recunoscut-o imediat pe Chichina-zăpăcita care, deşi ştia că nu mai are voie să vină înspre grădină şi livadă, ne luase urma şi ne căuta, drăguţa de ea, prin vecini.

Abia atunci am observat că livada Mămăiţei era curată, proapăt cosită, cu un gazon scurt şi frumos. Deja nu mai ştiam ce-mi place mai mult: gazonul ei întreţitut printre prunii eleganţi, văruiţi în alb, ori sălbăticia şi virginitatea Dumbravei noastre minunate, cu florile înalte, cu fluturi şi gândăcei zburând peste tot în aer, cu emoţiile şi starea aceea de poveste în care plonjasem odată cu pătrunderea noastră în desişul acela verde şi înalt. 

Şi tocmai ne luaserăm coasă. Coasa aceea fermecată, aceea anume potrivită nouă – vă mai amintiţi, desigur, ce vă spuneam cu ceva vreme în urmă. Adrian se gândea că acum, oprindu-se ploile, putea, în sfârşit, să pună în mişcare coasa aceea nouă şi pofticioasă după verdeaţă şi flori. 

“Dar de ce, sufleţelul meu, să mai coseşti? Ce rost mai are? Uite-te cât de frumos este la noi! Câte flori! Hai să lăsăm aşa! Te roooog!”

Întoarcerea pe lângă via cea mare ne-a oglindit încă o dată frumuseţea sălbăticiei aleii noastre, în comparaţie cu zona degajată şi proaspăt curăţită de dincolo de gard, din livada Mămăiţei. Nu, nu vroiam să cosim! Da, era frumos la Mămăiţa, era curat, era ordonat, dar.... de la ea nu se mai simtea vraja aceea de poveste... misterul... taina florilor... a fluturilor... a pădurii.... 

Încă nu ne-am hotărât ce vom face. Livada noastră este şi acum necosită. Pentru că este atât de frumos acolo!!!!! Exact ca în Dumbrava minunată!! N-ar fi păcat să spulberăm din câteva mişcări hotărâte de coasă hrăpăreaţă o asemenea minunăţie, vrajă şi frumuseţe a naturii, dăruită liber, fără nici un efort, fără nici o intervenţie, fără nici o cerere expresă din partea noastră?!?

 Ne-am strecurat uşor pe lângă gard şi pe langă via cea mare şi, pofticioşi, am mai căutat o dată, curioşi, printre frunzele de căpşuni, gândindu-ne că, cine ştie, poate-poate, mai găseam ceva bunut ascuns pe-acolo, prin frunziş. Şi nu mică ne-a fost mirarea când chiar am descoperit un ciorchine de căpşune! Pe care le-am mâncat chiar acolo, lângă vie.

Plimbarea noastră spre livadă s-a încheiat cu o scurtă întâlnire cu Mămăiţa-vecina. “Doamna, ni la gard, puţin.” O mai auzisem chemându-mă aşa şi m-am prins repede ce înseamnă:  “ni” – adică “vino”. Vecina noastra este Mămăiţa-Atomică. Are o grădină super! Dar este şi super aglomerată. Are de toate, ajunse într-un stadiu foarte avansat, căci ea, harnică şi grăbită, şi le-a pus pe toate în pământ de prin februarie. Nu contează că a venit un îngheţ, o brumă, câteva furtuni şi câteva vejelii peste ele. Ce s-a stricat a pus din nou. Cu o tenacitate şi meticulozitate de admirat. A pus atâtea seminţe încât acum trage din greu să rărească plantele răsărite şi, ca să nu le arunce la gunoi şi să-i pară rău, ne pândeşte pe noi prin grădină şi, cum ne vede, cum ne cheamă la gard să ni le dea nouă. De-am ajuns să ne cam temem de Mămăiţa, că mereu ne cheamă să ne mai dea câte ceva, când ne vede. Da, glumesc. Mai ţineţi minte tufa aia uriaşă de leuştean“Mi se uscă porodicele, mi le-a năpădit chirul. Strochiesc puţin, să scap de el.”   cu care mi-a umplut masa din bucătărie, de-am stat vreo oră să curăţ frunze ca să le pun la uscat? Acum am primit de două ori pe atât mărar înflorit din grădina ei. Şi cimbru, şi tarhon, şi flori – o mulţime! Cum înfloreşte ceva, cum mă cheamă la gard să-mi dea câteva fire. A scos şi ceapă şi morcovi din pământ şi, după ce ne-a uimit, fiind foarte mari şi frumoase, ne-a umplut braţele cu ele. Aşa e Mămăiţa, vecina - o drăguţă! Tare ne e dragă! 

Tot timpul o vedem trebăluind prin grădină cu sapa, ori cu bidonul de stropit. Căci ea “dă cu stropitura” peste tot şi pentru orice. Ba, ne mai îmbie şi pe noi uneori să stropim. Cum vede că se îngălbeneşte vreo frunză, ne şi avertizează: “Strochiesc puţin, că o venit pălitura.” sau “Azi dimineaţă a fost buhaiul, că aşa îi spunem noi. Ceaţa aia. Aţi văz’t-o? Aia strică tot.” Ori altă dată: “Nu’ş ce goangă mi le mâncă  din pământ, că mi-o stricat varza. Strochiesc puţin, poate mor.” Sau: “Am găs’t azi un sobol din cela mare în grădină, l-or fi omorât cânii.” (sobol=cârtiţă). Dar şi: Porodicele – adică roşiile. Iar într-o zi ne-a spus: “Uite, maică, am găsit un chiţcan mort  printre cartofi.” 

 

***

În încheierea poveştii de azi, vă urăm tuturor să aveţi parte mereu de magia Sânzienelor, în cel mai frumos şi mai profund mod cu putinţă. Iar magia lor, ştiţi, este doar iubirea. Să vă fie aceasta mângâietoare şi tămăduitoare.

Cu mare drag,

Liliana şi Adrian

Din Grădina lui Dumnezeu: 24.06.2016

***