Prietenul meu cel mai bun

„Eu nu am prieteni” imi spuneam pana nu demult.

Aveam o definitie  foarte riguroasa despre prietenie. Nu oricine si nu oricum se putea incadra in tiparele definitiei mele. Imi spuneam ca nu-mi puteam darui increderea oricui, ci numai acelora care aveau anumite calitati si doar dupa ce acestea erau  temeinic verificate si indelung probate. Zambesc acum...

Pana nu demult n-am numit pe nimeni „prietena” mea sau „prietenul” meu in sensul acela „de suflet” , caci numai astfel puteam eu concepe termenul de „prieten”. Prietena mea trebuia sa-mi fie confidenta. Si reciproc. Prietenia implica, in viziunea mea, un maxim de incredere care sa merite un maxim de deschidere sufleteasca. In virtutea acestei viziuni, in trecutul meu, s-ar putea spune ca nimeni n-a atins acest standard. Zambesc...

De fapt... adevarul este altul...
Atunci priveam acest subiect numai prin ochii Adultului. Copilul interior si Femeia din mine, aspectele care si-ar fi putut dori apropierea prietenilor, nu se puteau manifesta. Copilul interior era prea speriat si trist si statea mai tot timpul ascuns, iar Femeia era adormita intr-un sicriu frumos, de clestar, precum frumoasa din povestea binecunoscuta. Iar Adultul nu avea nevoie de prieteni. El stia intuitiv ca asa este cel mai bine pentru mine in perioada aceea si m-a ferit cat a putut de un astfel de „pericol”.

Caci, da, am avut o lunga perioada cand conjunctura de viata nu mi-a permis sa ma apropii sufleteste de oameni intr-atat incat diferitele relatii umane sa se transforme in relatii de prietenie. Acceptasem acest mod de viata si ma impacasem cu ideea. N-am simtit lipsa prietenilor atunci, nedorindu-mi deschiderea sufleteasca necesara. O prietenie se naste si se intretine prin implicarea reciproca a fiecaruia, precum intretinerea unui foc aprins prin adaugarea din cand in cand de noi lemne peste jar si prin pazirea scanteilor si flacarilor de toti cei care se incalzesc in jurul sau. 

Nu puteam primi nimic atunci: nici afectiune prieteneasca, nici atentie, nici macar timp suficient ca sa-i pot cunoaste pe oameni sau sa ma las cunoscuta de ei. Totodata,  nu puteam sa ofer nimic din mine: nici timp, nici caldura, nici imbratisari, nici intelegere.  Nu puteam lasa pe nimeni sa treaca pragul coliviei mele si nici eu nu puteam iesi din ea.  

In plus, ascundeam in adancul meu ceva care ma speria prea mult pe mine insami, destul de mult incat sa nu doresc a tulbura pe nimeni altcineva cu ceea ce era dincolo de zambetul meu afisat, dincolo de ambalajul acela frumos si pretios in care ma impachetasem de prea mult timp. Nimeni nu trebuia sa stie cat de multe ingropasem in mine, cate regrete, cate vise neimplinite, cate sperante pierdute, cate lacrimi pe ascuns eliberate, cate resemnari. Nimeni nu trebuia sa stie cat ma temeam, cat de putina incredere aveam in mine si in ceilalti, cate ingrijorari ma bantuiau si cat de nesiguri imi erau pasii. 

Dar trebuia sa supravietuiesc cumva! Doar ascunzandu-mi in mine Copilul si Femeia si jucand rolul Adultului invingator am reusit cu adevarat sa fiu o invingatoare pana la urma.

Mi-am invatat lectiile inchisorii si apoi m-am eliberat de ea.

Deci, a fost bine pana la urma.

Dar am trecut prin toate singura. Fara prieteni.

Acum, cand toate cele de sus au ramas intr-un trecut destul de indepartat incat sa nu ma mai doara, vad cu alti ochi prietenia.

Acum, in  libertatea de sine, pot oferi si pot primi. Imi pot deschide sufletul spre a darui si am din ce in ce mai mult curaj in a-mi permite sa primesc din ceea ce oamenii doresc sa-mi ofere: atentie, timp, incredere, afectiune, prietenie. Dupa ce am trait mult timp cu ideea, inoculata adanc, ca orice posibila prietenie putea fi un potential pas spre infidelitate, spre tradare, odata cu iesirea din colivie a trebuit sa reinvat sa traiesc dupa propriile mele nevoi.

Mult timp am avut comportamentul acelor animale care sunt eliberate dupa ce au trait aproape toata viata in captivitate. Prea obisnuita cu inchisoarea mea, cu granitele ei, cu dependenta de ea si cu constrangerile pe care aceasta le-a implementat profund in toate obisnuintele mele (comportamentale, rationale si chiar emotionale), mult timp mi-am respectat intocmai rutina invatata ca si cum inca aveam gratii in jurul meu.  Mi-a luat mult timp pana sa incep sa explorez spatiile deschise ale vietii si, mai ales, sa accept deschiderea inspre relatiile umane.

De la bun inceput, meritul a fost al Copilului interior . El a fost primul care a privit dincolo de gratii si care a vazut alti „copii”  care se jucau frumos. In  inconstienta inocentei sale a intins mainile si i-a chemat pe acestia langa el si s-a jucat cu ei,  pe ascuns la inceput, aducand in mine bucuria si emotia jocului, a libertatii.

Apoi s-a trezit si Femeia.

Ea a fost cea care m-a salvat!

A inflorit peste noapte  frumoasa Floare Alba de Crin ca o minune, ca un vis, ca o poveste fermecata!

A aprins focul IUBIRII si s-a razvratit impotriva inchisorii, impotriva lanturilor, a lacatelor, a temnicerului. A vazut lumina de dincolo de gratii, a fluturat esarfe albe prin ferestrele sufletului meu, a spart zidurile  si a evadat! Si-a deschis larg aripile albe si s-a inaltat in inaltul cerului traind pentru prima oara fericirea deplina de a iubi si de a fi iubita! Prin forta iubirii sale mi-a dat curajul, puterea si increderea sa ma pot desprinde de tiparele trecutului si mi-a aratat ca pot trai asa cum sunt eu cu adevarat. Femeia din mine, cea care a stat adormita prea multa vreme in sicriul de clestar, s-a trezit la viata, s-a eliberat de sub vraja intunecata si m-a invaluit in lumina radianta din centrul INIMII mele.

Un timp ea si-a fost suficienta siesi prin iubirea ei.

Inconjurata de dragoste si daruind dragoste ea n-a simtit nevoia de prieteni.

Copilul si-i dorea, dar nu-i dadeam suficient timp si incredere pentru asta. Eram prea fascinata de povestea de iubire a Femeii, o poveste in care, incet, incet, m-am inchis, de buna voie de data asta, ca intr-un castel aurit. Insa... stateam prea mult timp singura in castel.  In singuratatea mea nu puteam decat sa-mi cant dorul si sa-mi pictez in culori minunate toate visele frumoase adunate de-o viata. Din frumusetea iubirii primisem aripi, dar, iata, ajunsesem,  inca o data, prizoniera unei povesti  din care nu-mi doream eliberarea, dar in interiorul careia, treptat, putin cate putin, am simtit ca nu mai pot zbura.

Aveam nevoie din nou de eliberare. Oricat de dureroasa, oricat de chinuitoare, oricat de inacceptabila parea aceasta cale, da, aveam nevoie de eliberarea din aceasta frumoasa poveste de dragoste. Pentru ca in ea imi pusesem noi limite, imi desenasem anumite vise si aveam anumite asteptari. Imposibil de implinit.... Aveam totusi sperante mele de implinire, iar ele imi stabilisera noi granite si ma izolasem intr-o noua cupola de sticla. In singuratatea asteptarii...

Atunci Adultul din mine a simtit ca este timpul sa-si spuna cuvantul.

El m-a certat pentru nebunia mea, pentru curajul absurd, pentru increderea oarba in fericirea in care ma aruncasem, pentru toate clipele de „prezent” in care nu mai vroiam sa stiu de nici un „maine”, pentru izolarea aceea nefireasca, pentru suspinele asteptarii. M-a certat pentru abandonarea de sine, pentru renuntarile si sacrificiile la care-l supusesem din nou pe Copil, pentru iluziile in care ma blocasem singura, pentru sperantele fara sperante.  El mi-a sadit in suflet indoiala, m-a facut sa vad lucrurile si din perspectiva lui, mi-a pus in brate Copilul interior, mi-a asezat Femeia cu fata inspre Oglinda sa-i vad lacrimile si atunci am inteles: trebuia sa-mi reintregesc fiinta, sa-mi vindec ranile si sa-mi armonizez cele trei aspecte astfel incat toate trei sa se simta egal implinite. Altfel....

Pentru asta aveam nevoie sa fiu doar eu cu mine insami.

Aveam nevoie sa ma caut, sa ma gasesc, sa ma scot la lumina, sa ma iert si sa ma iubesc mai mult decat ar fi putut oricine s-o faca.

Aveam nevoie sa ma adun si sa ma rescriu.

Aveam nevoie sa ma reculeg din toate visele in care m-am daruit, din toate lacrimile in care m-am consumat, din toti pasii in care m-am pierdut, din toate tacerile in care m-am ascuns.

Aveam nevoie sa simt ca EU SUNT. Dincolo de toti si toate. Dincolo de nevoi si dorinte. Dincolo de temeri si neputinte. Dincolo de asteptari si dincolo de timp.

Aveam nevoie sa ma centrez in mine insami si sa ma mentin in echilibru. Sa nu mai cad, sa nu mai ingenunchez, sa nu mai plang, sa nu mai chem, sa nu mai cer iertare, sa nu mai simt ca am ceva de iertat, sa nu mai doara.

Aveam nevoie sa-mi vindec trecutul, prezentul si viitorul de orice greseala, de orice vina, de orice neimplinire, de orice neputinta, de orice pretentie absurda, de orice nemultumire, de asteptari.

Aveam nevoie sa ma accept pe mine insami in deplinatatea fiintei mele, in afara oricarei influente, dincolo de orice slabiciune sau putere, dincolo de orice atasament, dincolo de orice dependenta, integrand toate imaginile mele din toate oglinzile sufletului meu.

Aveam nevoie sa simt ca merit totul!

Aveam nevoie sa invat sa iubesc fara teama ca pierd sau ca sunt pierduta, fara teama ca ma pierd pe mine insami.

Aveam nevoie sa fiu singura ca sa inteleg ca, de fapt, nu sunt singura niciodata!

Nimeni, nimeni, niciodata nu este singur decat daca tine cu tot dinadinsul!

Acum stiu ca am TOTUL in mine.

EU SUNT IUBIRE.

Iubire Eterna.

Acum sunt pregatita sa ma bucur si de prieteni.

Acum stiu ca ei mi-au fost tot timpul aproape, asa cum sunt chiar aici si acum, langa mine. Stiu ca sunt. Acum pot sa-i imbratisez, sa-i iubesc si sa ma las iubita si de ei.

Acum ma simt centrata in lumina mea interioara.

M-am regasit pe mine insami.

Mi-era dor de mine!!!!

Dor de mine, prietenul meu cel mai bun!!!!

Oglinda imi zambeste!!!

:)

"Drumul spre mine
E greu, dar e sfant,
Nu-mi pot permite sa uit cine sunt,
Drumul spre mine il mai ratacesc,
Da-mi, Doamne, putere sa ma regasesc!" – de Catalin Crisan