duminică, 30 iunie 2019

Magazinul-biblioteca, Marele Premiu, Scara Ingusta prin Tunelul Stramt, Cersetorul si Donatia


 
In urma cu doua nopti,  dinspre 28 spre 29 iunie, am avut un vis ciudat. Foarte, foarte, ciudat. Si foarte, foarte lung, cu foarte multe detalii si foarte complex. Inca sunt uimita ca am visat atat de mult si, mai ales, ca am retinut atat de multe detalii. Il voi povesti in continuare. Are patru parti, fiecare cu povestea ei, de aceea le voi trata separat. Ele, insa, se influenteaza in lant, determinandu-se una pe alta.


Prima parte – Magazinul - biblioteca

Se facea ca eram cu Adrian intr-un autocar turistic si ne intorceam de undeva. Nu stiu de unde veneam si incotro mergeam. Retin doar sentimentul acela pe care il ai atunci cand te intorci dintr-o calatorie.

La un moment dat, autocarul face un popas si opreste undeva, pe drum, in parcarea unei benzinarii, pentru alimentare cu combustibil, dar si pentru diverse cumparaturi si nevoi ale turistilor.

Cum am coborat pe usa autocarului, in fata noastra era o cladire care avea la parter un fel de magazin-biblioteca. Din interior a iesit vanzatoarea, care s-a apropiat de noi, abordandu-l pe Adrian cu rugamintea de a supraveghea el magazinul pana la intoarcerea ei de la toaleta (asa spunea ea in vis). Adrian s-a simtit un pic stanjenit de aceasta solicitare, dar, din politete si amabilitate, a acceptat s-o ajute.

Nici nu s-a indepartat ea bine, ca a aparut o alta doamna, una in varsta, mai exact, o batranica, ce avea brate un pachet cu carti si care ne-a intrebat daca stim cumva cand se intoarce vanzatoarea. A continuat spunandu-ne ca in ziua precedenta cumparase niste carti, dar erau “gresite”, acum venise sa le schimbe si il  intreba pe Adrian daca o putea ajuta.

Pentru a doua oara Adrian a fost pus intr-o postura delicata, pe de o parte, el neputandu-se implica intr-o asemenea actiune care necesita delegare si raspundere, dar, pe de alta parte, dorind, totusi, s-o ajute sa-si rezolve problema.

In vis, eu am simtit sa-l sfatuiesc pe Adrian sa-i spuna femeii sa revina mai tarziu, cand avea sa se intoarca si vanzatoarea, caci el nu-si putea asuma o asemenea responsabilitate si nu era corect sa intre in magazin, peste “gestiunea” ei. Nestiind cat avea sa intarzie vanzatoarea si apreciind ca schimbarea cartilor nu parea a fi ceva prea complicat, in cele din urma el a acceptat sa incerce s-o ajute cumva pe doamna in varsta, asa ca au intrat impreuna in magazinul-biblioteca, iar eu am ramas afara, in strada, in fata usii, in asteptare.

Asta a fost prima parte a visului, cu rostul ei, determinand cumva ce urmeaza.



Partea a doua – Marele Premiu

Cum stateam eu acolo, afara, in strada, in fata usii magazinului-biblioteca, in asteptare, m-am gandit ca poate ar fi mai bine sa folosesc timpul acela in mod eficient si sa ma duc sa cumpar ceva de mancare pentru noi doi, pentru drum, poate niste sandwichuri, ceva, orice. Asa ca m-am indreptat catre ceea ce parea a fi un fel de restaurant gen “autoservire”, un fel de “impinge tava”, cred ca stiti la ce ma refer.

M-am asezat la un rand destul de mare de oameni si, dupa un timp, ajung, in sfarsit, in fata vanzatorului care, pe baza comenzii clientului, avea rolul de a pune pe o tava mancarea solicitata si de a incasa banii.

Doar ca, in momentul in care eu am ajuns in fata, la rand, si trebuia sa fiu intrebata ce doresc si sa fiu servita, vanzatorul a plecat si a disparut undeva in spatele unei usi, lasandu-ma si el in asteptare, alaturi de toti oamenii aceia care mai asteptau acolo in urma mea, la rand.

Eu simteam deja ca imi pierd rabdarea de a mai astepta. Pe de o parte ma gandeam ca poate Adrian a terminat schimbul cartilor din magazinul-biblioteca si ca ma asteapta, iar pe de alta parte mi se parea o mare necuviinta din partea vanzatorului sa ne lase pe toti balta si sa dispara asa, fara nici o vorba, in ciuda aglomeratiei care era in acel moment in restaurant. De aceea am luat o tava si am inceput sa-mi pun singura intr-o farfurie un fel de mancare de cartofi, parand a fi singurul fel de mancare fara carne (vegetarian) din tot meniul.

Dar, nici n-am apucat eu bine sa fac asta, ca am auzit in jur o oarecare agitatie si imediat l-am vazut pe vanzator venind ceremonios, cu un fel de platou elegant, pe care era un tort mare si frumos, decorat cu ciocolata, cu cativa trandafiri rosii, deosebiti, si cu niste panglici lungi, de matase colorata, ce fluturau in mers.

Atmosfera era cumva asemanatoare cu aceea din momentul in care se aduce tortul mirilor la o nunta. Vanzatorul venea inspre mine zambind cu gura pana la urechi, parea foarte incantat si bucuros, si era insotit de intreaga echipa a restaurantului, toti imbracati in uniforme albe, apretate, cu bonete inalte, de bucatari, pe cap. Erau vanzatori, chelneri, bucatari si toti cei care participasera la pregatirea acelui moment special, sarbatoresc. Toti se apropiau aplaudand, scandand tot felul de urale si parand a-si indrepta atentia si felicitarile catre cineva anume din directia mea.

Putin agasata de ideea ca toata aceasta ceremonie, sau ce-o fi fost,  avea sa ma intarzie si mai mult, m-am uitat si eu curioasa in jur ca sa identific cine era personajul caruia i se organizase un asemenea fast deosebit. Ma uit in dreapta, ma uit in stanga, ma intorc spre spatele meu si..... abia atunci realizez ca, de fapt, toti cei prezenti aveau atentia si privirile indreptate inspre mine, aplaudandu-ma ca pe o mare vedeta la scena deschisa.

Foarte uimita si neintelegand ce se intampla, ma intorc cu fata spre vanzator care, ajuns in fata mea cu tortul in brate, mi se adreseaza ceremonios: “Felicitari, doamna, suntem foarte onorati sa va oferim “Marele Premiu”! Sunteti clientul nostru cu nr. 1.000.000 (un milion)! Va multumim!”

Surprinsa de situatie si multumind in aplauzele tuturor, mi-am primit “Marele Premiu”, respectiv, platoul cu tortul acela impresionant, si, dupa ce s-au incheiat toti felicitarile, uralele, scandarile, iar efuziunea generala s-a mai estompat, mi-am zis ca este timpul sa plec spre Adrian, care – gandeam eu - probabil terminase de ajutat pe batranica aceea si ma astepta sa ma intorc, fara sa banuiasca macar unde sunt si de ce intarzii.

Mi-am luat tortul, dar am vrut sa-mi iau si tava cu mancarea selectata. Cand s-o platesc, cineva din rand, care statuse undeva in spatele meu, parea ca apreciase ca mancarea pe care o alesesem era mult prea modesta si s-a repezit sa-mi puna pe tava si o bucata de friptura. Am refuzat politicos, dar ferm, precizand foarte clar si fara echivoc ca nu vreau friptura pentru ca nu mananc deloc carne. Imediat dupa ce am refuzat si dupa ce i-am spus si motivul refuzului, am stiut (asa cum stim, uneori, in vise, fara sa ni se spuna) ca acela a fost un test de verificare pe care il trecusem.

Aceasta a fost partea a doua a visului. Partea a treia are si ea un aspect interesant, care da de gandit. 



Partea a treia - Scara Ingusta prin Tunelul Stramt


Momentul inmanarii “Marelui Premiu” fiind incheiat, mi-am luat pachetul cu mancare si tortul si m-am indreptat spre iesirea din restaurant. Aceasta era cumva pe un palier mai inalt, cam cu o jumatate de etaj mai sus, catre care trebuia sa urc pe o scara din marmura, cu foarte multe trepte.

Scara aceasta avea trei sectiuni: in stanga, era o sectiune foarte ingusta, neteda, asa cum sunt acele pante inclinate pentru transportat bagaje pe roti (sau pentru scaune pe roti, destinate transportului persoanelor cu probleme locomotorii); in mijloc, era o sectiune eleganta, foarte lata, somptuoasa, cu trepte rotunjite, din marmura alba; iar in drepta, era o alta sectiune, tot cu trepte, dar foarte ingusta, care trecea printr-un tunel stramt si scund.

Nu stiu de ce, dar eu am pornit sa urc pe cea de-a treia sectiune, cea din dreapta, chinuindu-ma din greu sa ma strecor prin tunelul acela greu accesibil, sa urc treptele acelea atat de inguste, si facand mari eforturi sa nu scap din maini pachetele cu tortul si mancarea. In plus, simteam si un mare disconfort claustrofobic.

In urma mea venea acel vanzator care oficiase ceremonia inmanarii “Marelui Premiu”, el avand si atributia de a ma conduce la plecare si de a finaliza toate amabilitatile specifice unui foarte bun organizator de eveniment.

Dupa ce am ajuns sus, la capatul scarii, rasufland usurata ca am scapat de chinul acelui tunel stramt si ingust, i-am multumit respectuos vanzatorului pentru ca m-a insotit si i-am spus ca, pentru viitor, ar putea sa organizeze altfel iesirea din restaurant, astfel incat aceasta sa devina mai confortabila pentru clienti. I-am atras atentia asupra celor doua sectiuni inguste din stanga si din dreapta si m-am trezit dandu-i sfaturi asupra altui mod de constructie a scarii.

Raspunsul lui m-a uimit. Mi-a spus ca cele trei sectiuni ale scarii au rolul lor si fiecare client urca pe acolo pe unde este pregatit sa urce. Eu alesesem cea mai complexa sectiune. Mi-a spus ca nu oricine poate urca pe acolo, de aceea nu oricine are curajul de a alege acea sectiune.

Mi-a mai spus ca are nevoie din partea mea de o adresa, de un numar de telefon sau ceva date de contact, pentru ca protocolul companiei presupunea ca sa mentina legatura cu clientii care castigau “Marele Premiu” pentru a le trimite constant anumite “atentii” de ziua lor, de onomastica sau de sarbatori.

M-am scuzat politicos si i-am dat un raspuns ciudat: i-am spus ca nu am o adresa fixa, deoarece ultimele patru (!!!!) luni de vara am calatorit si ca am stat in fiecare luna la o alta adresa. Apoi am iesit pe usa.

Aceasta a fost partea a treia, iar ultima, incheierea, aduce si ea o situatie inedita.



Partea a patra - Cersetorul si Donatia

La iesirea din restaurant, statea retras intr-o parte un tanar ce parea a fi un sarman cersetor.  Era smerit, slab si anemic. In vis, am simtit ca el era infometat si, apropiindu-ma, l-am intrebat cum de este posibil sa nu-l hraneasca nimeni si sa-l lase abandonat acolo, flamand?

I-am pus in brate automat, aproape instinctual, ambele mele pachete, tortul si mancarea. Apoi imediat am realizat ce am facut, mi-am luat inapoi pachetul cu mancarea aceea simpla, de cartofi, si i-am lasat lui tortul, “Marele Premiu”, spunandu-i ca tocmai il primisem, ca era neasteptat, si ca eu deja cumparasem mancare suficienta. I-am spus ca tortul acela era in plus si ca lui o sa-i prinda mult mai bine decat mie, ca el chiar avea nevoie de el pentru a prinde putere si pentru a supravietui.

Dupa ce m-am indepartat am stiut ca acela fusese un test de evaluare si ca il trecusem.



30.06.2019

Sa revenim la verde!




Sa revenim la culori pasnice, linistitoare, relaxante. Ce ziceti de verde?

Da, sa revenim la verde, zic.
La gardul verde, viu, desigur.

Va mai amititi oare ca v-am povestit mai demult, prin aprilie, cum l-am taiat eu prea devreme anul acesta, prin februarie, si cum il asteptam si il verificam zilnic sa vad daca a murit sau nu? Puteti reciti, daca doriti, insemnarea “In asteptarea ploii”. Acum stiti, desigur, ca n-a murit si ca, dimpotriva, este foarte frumos si bogat.

Ce nu stiti inca este ca deja l-am si coafat de vreo doua ori pana acum!

Inainte de ultima toaletare, cea de zilele trecute, arata ca in pozele de mai jos. Puteti observa ca fiecare tufa avea varfuri noi, fragede si dese, ce cresteau in toate directiile. Ele aparusera dupa prima toaletare. Era prima ramificare de anul acesta. 

La baza fiecarei frunze sta un mugure in stare latenta. Daca varful crengutei pateste ceva, adica se rupe accidental sau este taiat intentionat ;-), mugurele isi declanseaza cresterea si din el se dezvolta o noua crenguta. Exact asta am facut noi, iar acum, dupa ce varfurile noi s-au lungit destul de mult, transformandu-se in  crengute, se cerea o noua toaletare, pentru o noua ramificare.


















Ei bine, ieri, dupa incheierea toaletarii si coafarii, gardul nostru viu si verde radea mandru in soarele apusului, stiind ca urmeaza o noua si eleganta ramificare. Arata oricum magnific si asa, insa este de dorit ca toaletarea sa se faca inainte de ingrosarea crengutelor, evitandu-se astfel lemnificarea lor si regenerarea mai rapida a tufei.

Cam asa arata acum. Nu-i prea mare diferenta, insa un ochi abil, vigilent, al unui bun observator, va sesiza, desigur, cum s-au rotunjit tufele prin taierea varfurilor si cum au acum un aspect un pic mai ordonat. Dupa cresterea care urmeaza a crengutelor noi, ufele se vor uni intre ele, iar gardul viu se va uniformiza, iar forma lui va putea fi intretinuta frumos pana in toamna, cand nu vor mai putea fi coafate, stiut fiind faptul ca plantele se vor retrage din ciclul vegetativ pana in primavara urmatoare si se pregatesc pentru a rezista iernii.






















Mai departe vom continua, evident, tot cu verdele. Unul sensibil, delicat, finut, dantelat, de nici cu o adiere de zefir nu-ti vine sa-l atingi. Copacul de matase. Sau, cum i se mai spune, Copacul-mimoza.

Poate va amintiti ca v-am povestit si despre cum am pus noi la incoltit seminte (adunate dintr-un parc bucurestean) in primavara lui 2016, cum au crescut plantute aparent fragile, dar puternice, hotarate sa creasca si cum, in cele din urma, am ramas cu trei copacei frumosi, pe care i-am plantat in curte, strajuind scarile din fata casei, dinspre poarta.

Mi i-am imaginat mari si infloriti inca de pe atunci. Ii vedeam pe toti trei inalti, cu o dantelarie fina si verde ca frunzis in jurul crengilor subtiri si rezistente, si ii vedeam si infloriti, cu buchete dragalase de flori exotice, ca niste pufuleti de matase roz cu alb, ca in stampele japoneze atat de binecunoscute. Copacul de matase este de origine asiatica, da, iar frumusetea lui confirma exotismul elegant al acesteia.





















Pentru ca pana acum v-am vorbit despre el doar tangential, vreau sa-l apreciem cum se cuvine si sa-i punem un pic mai mult verdele lui frumos sub lumina reflectoarelor.  

Poate va amintiti ca noi avem in curte, in zona coniferelor, si un pui de sequoia. L-am cumparat si plantat in primavara lui 2016. Avea cam 30 cm. Are 2 metri acum, iar frunzisul lui este deosebit de frumos. Cu atat mai mult cu cat i se coloreaza de la degradeurile de verde din primavara-vara, in nuantele de rosu ruginiu si visiniu inspre toamna. Apoi, spre iarna, se scutura de ace. Sequoia este printre foarte putinele specii de conifere care isi pierd iarna frunzisul si isi genereaza altul primavara.

Pozele de mai jos sunt facute zilele trecute. Frunzisul lui este spectaculos acum, verde, in degrade.

Iarna nu este prea estetic asa, cu crengile golase, dar, din fericire, cu o coaja foarte decorativa, colorata brun-roscat, insa de primavara devreme, cand infrunzeste foarte frumos si delicat si, pana toamna tarziu, cand isi schimba treptat culorile, acest conifer este foarte spectaculos. :)






















In continuare o sa va las sa spicuiti printre diferitele accente de verde pe care curtea noastra vi le propune pentru colectia de primavara-vara de anul acesta.

Veti putea admira verdele smarald si stralucitor de Powlonia, verdele zimtat de feriga uriasa, de padure, precum si verdele argintiu, glamour, al salciei parfumate. Ostentativ in aceste zile este, desigur, verdele hortensiei, care imbogateste elegant si pretios poalele pelerinei de iedera vesnic verde de pe peretele surii.

Verdele mat al tufei de lavanda completeaza ca un accesoriu opulent verdele bogat al tufelor de clematite intinse pe tot gardul din fata casei, in timp ce iedera cunoscuta sub numele de “vita salbatica” se mandreste inca in tinuta ei verde stelat, cu accente de bobite verzi, in curs de coacere spre negru, cand tinuta ei se va colora spectaculos in nuante de caramiziu, portocaliu sau visiniu, dupa cum temperaturile si soarele toamnei o vor influenta.

O sa va placa, in mod sigur, si verdele intens al tufelor de lauri, cu frunze lucioase, cerate, numai bune pentru coronite de invingatori, dar si verdele ascutit al sabiilor gladiolelor, acum in crestere, pregatindu-se de spectaculoasa lor inflorire de peste aproximativ o luna, precum si verdele sticlos al frunzelor de mesteacan. Verdele de brad, de pin, de molid sau de tuia este imposibil de ratat, asa ca nu insist.

Pe final vreau sa va atrag atentia neaparat asupra verdelui gazon, o combinatie perfecta de verde trifoi cu verde troscot printre inconfundabilul verde-iarba-smoc si verde-iarba-tunsa. Ici colo se observa accesorii discrete de flori albe si roz de trifoi, iar privirile intransigente de profesionisti se vor opri, fara nici o indoiala, si asupra verdelui-usa-de sura, un verde magnific, cum altul asa nici nu veti mai vedea.

Ah, si sa nu uit, aruncati un ochi si pe verdele salciilor pletoase, un verde natur, artistic, un pic abstract, pictat in stilul inconfundabil al lui Van Gogh.  Cred ca o sa va placa!

O sa credeti abia dupa ce o sa vedeti, dar, sa stiti, am amestecat in decor, cu mult spor, verde pentru toate gusturile: verde crud cu verde ud, verde uscat cu verde plouat, verde insorit cu verde umbrit, verde inseninat cu verde innourat, verde luminos cu verde intunecos, verde stralucitor cu verde mat-usor. Sper ca fiecare sa descoperiti exact ce va face fericiti!

PS – Un pont pentru prietenii mai vechi si pentru cititorii fideli: sa nu ratati verdele pitpalac al lui Mandru-Verde-Oac,  cel ce sta de straja la intrarea in Casuta Piticilor din Fairy Land.
 


















































Din Gradina lui Dumnezeu: 30.06.2019

***