Du-mă, fericire, în sus…

„Du-mă, fericire, în sus, până dincolo de al nouălea cer…şi m-a dus… m-a dus… mult, mult mai presus…”

Fredonez în gând melodia lui Alifantis, parafrazându-i versurile şi zâmbind. Este ceva misterios acolo, în armoniile acestui cântec, şi ceva mult mai misterios în versurile lui Nichita. Pare o uimire în aducerea aminte, în redescoperire, în renaştere, în regăsirea de sine şi de celălalt. O uimire şi o înţelegere, deopotrivă, a fericirii lui „împreună”.

Cu fericirea în braţe şi în suflet, doi oameni pornesc alături pe drumul lor. Un drum pe care şi l-au creionat în minte, dar pe care îl descoperă pas cu pas, cu entuziasm şi încredere. Este drumul care îi poartă spre Grădina lui Dumnezeu. Aceea pe care o vor crea aici, pe pământ, dar şi aceea care îi aşteaptă deja acolo, dincolo de al nouălea cer.

Ca să ajungă acolo unde îşi doresc au de trecut prin anumite etape. Primesc sprijinul Lui, dar trebuie să-şi facă şi ei partea lor de treabă. Ştiu ce au de făcut şi se poate spune că se descurcă foarte de bine. Au încredere în ei şi în ajutorul divin, deci nu se îndoiesc că vor reuşi.

Mai întâi trec prin etapa în care îşi caută locul pentru a-şi clădi cuibul. Işi aleg zona, apoi grădina, apoi copacul şi creanga potrivită şi, în final, vor începe construcţia. Apoi, după ce cuibul va fi amenajat, înfrumuseţat şi decorat cu toate visele împlinite, cu bucuria şi cu armonia celor doi, ceva se va întâmpla… ceva magic… ceva ce nu poate fi descris în cuvinte. Vor redescoperi, în oglindă, Grădina Lui. Vor şti că, de fapt, trăiesc deja, la propriu, în Inima Lui/Ei.

Ei sunt Adam şi Eva. Noi. Voi. Oricine.

Trebuie doar să ne dorim, să alegem şi să mergem pas cu pas spre El.

Noi am pornit. Vrem să ajungem cât mai repede să înfingem un ţăruş în pământ şi să spunem „Aici e Grădina noastră."

„Du-mă, fericire, în sus, până dincolo de al nouălea cer… şi m-a dus… m-a dus… mult, mult mai presus… „

„Ce bine că eşti… ce mirare că sunt….”

La, la, la la…la, la….

Bucuresti : 22.05.2015