Manifest

 

Ultima actualizare in 17.01.2024: completare cu text la final

Motto: "Nu poti salva pe nimeni. Poti fi alaturi de altii, sustinandu-i dintr-o stare de echilibru energetic si pace interioara. Poti sa le impartasesti din Cunoasterea ta, sa le impartasesti perspectiva ta asupra unor situatii, dar nu le poti inlatura tu durerea. Nu poti merge pe Calea lor, in locul lor. Nu le poti da raspunsurile potrivite pentru ei. Este necesar ca ei sa-si puna propriile intrebari, sa isi gaseasca propriile raspunsuri, sa-si traiasca propria nesiguranta, sa isi priveasca propriile incertitudini. Este necesar ca ei sa faca propriile greseli, sa isi simta propriile tristeti, sa-si invete propriile lectii. Daca vor cu adevarat sa fie in pace cu ei insisi, este necesar ca ei sa urmeze cu incredere Calea propriei vindecari, care li se dezvaluie pas cu pas. Li se dezvaluie lor, nu altora." Sursa: Jeff Foster

Azi, 13 octombrie 2023, se implinesc 8 ani de la acel 13 octombrie 2015 in care mi-am inaintat demisia de la ultimul job pe care l-am avut in Bucuresti, inainte de a ne muta in Gradina din Ardeal (unde am locuit aproape 5 ani, si de unde ne-am mutat apoi aici, la munte, unde locuim in prezent).

Atunci, in 2015, am compus un poem dedicat acelui moment memorabil pentru mine, respectiv, demisia, mai ales pentru ca incheia nu numai o perioada de peste 11 ani de cand lucram in acea institutie financiar-bancara, in care activitatea mea viza creditarea corporate, ci si pentru ca demisia venea la un moment oportun pentru a incheia o anumita telenovela profesionala disconfortabila, care se desfasurase in ultimul an. 

Era inceputul sfarsitului pentru lumea financiara, asa cum o stiam toti, iar travaliul schimbarilor, care aduceau un "progresism" insidios, total impotriva intereselor oamenilor, angajati si clienti deopotriva, venea cu o presiune din ce in ce mai mare asupra tuturor din partea conducerii. 

Am scris atunci poemul de mai jos ca un manifest nu pentru lupta, ci pentru retragerea din lupta si pentru a marca inchiderea unei pagini de istorie profesionala personala. 

Nu am publicat atunci aceste versuri pe blog, n-am vorbit niciodata despre ele si nu le-am inclus nici in volumul meu de versuri "Oglinzile Sufletului - poeme de iubire". Doar Adrian a fost singurul care a stiut de existenta lor si singurul care le-a citit la momentul respectiv.

Astazi insa, iata, a venit momentul ca ele sa iasa la lumina. Si le expun azi aici nu din perspectiva manifestului personal, ci din perspectiva manifestului generalizat la scara planetara, fara nici o exagerare. 

Este un Manifest impotriva acestui "progresism" fals, artificial, agresiv si otravitor, care incearca sa schimbe fata lumii si sa declanseze o extinctie a tot ce este frumos, sensibil, bun, inaltator si competent din aceasta lume, cu scopul de a o controla, domina, supune. 

Este un Manifest impotriva celor care mint pentru a manipula, care folosesc dubla masura, ocaua mica si ocaua mare, dupa cum le este interesul, impotriva celor care promoveaza non-valoarea, obedienta, coruptia, hotia, incompetenta, privilegiile bazate pe cumetrii, vulgaritatea, incultura, grosolania, prostitutia, organizatiile mafiote, ineficienta.

Este un Manifest prin care, ca si in urma cu 8 ani, nu instig la lupta, ci doar trag un semnal de alarma. Nu pornesc o ofensiva, ci ma ridic deasupra acestei lupte. Nu este lupta mea, nu este lupta noastra. Va fi a celor care acum doar se complac sa creada ca este ok asa cum e, dar care vor fi teribil de afectati de tavalugul care s-a pornit.

Aceste versuri au fost scrise din perspectiva mea, asa cum au fost ele compuse in 2015, potrivit acelui moment personal, insa ele exprima adevarul nostru comun, potrivit acestui moment planetar.

 

Manifest 

Autor: Liliana Pascanu

Oamenii cei buni şi vrednici, mai ales cei vechi pe ştate,

Au ajuns să fie-n schemă tot din ce în ce mai rari.

Auzim aproape zilnic de ciudate dispariţii

Ce ne duc cu gândul către dinozaurii cei mari.

 

Specia  li se restrânge şi mă-ntreb: cine-i de vină?

Arealul–n transformare? Braconierii traficanţi?

Vânătorii de  imagini, suveniruri şi rapoarte?

Clima - iarăşi în schimbare?  Găurile din talanţi?

 

O fi vina celor care biciuie cu–nfrigurare

Tot caii ce trag căruţa să o scoată din noroi?

Sau a celor ce oferă, îmbrăcată-n poleială,

Doar otravă-n loc de premiu - c-aşa-s regulile noi?

 

Circulă păreri şi vorbe că extincţia îi paşte,

Că-n curând, doar prin istorii, despre ei vom mai citi,

Că îi vom vedea-n muzee, împăiaţi ca vechi trofee,

Şi, ca despre dinozauri, despre ei vom mai vorbi.

 

Eu m-am hotărât. De astăzi voi pleca spre-o altă lume.

Şi-am să-mi las în urmă haina de haiduc bun şi viteaz.

Prea mă strânge şi, îmi pare, chiar că este demodată.

Poate-o ia un altul-n spate, unul care-i mult mai breaz.

 

Eu nu am imunitate nici la bici, nici la otrăvuri.

Nici  la clima ce se-anunţă nu vreau să mă adaptez.

Nu m-atrage nici ideea rolului de dinozaur

Împăiat de-acei pe care, azi, aici, îi infierez.

 

Am să-mbrac o altă haină, poate cea a Dorotheei,

Fata-aceea din povestea Vrăjitorului din Oz.

Şi-am să plec către tărâmul fermecat, plin de mistere,

Către lumea-aceea-n care totu-i colorat în roz.

In acest context vreau sa va amintesc de insemnarea din ianuarie 2023, Viata ca un joc de carti (2) - Pisica Cheshire, Alice, Dorothy si catelul Toto, in care povestesc cum ne-au iesit in cale cartile de joc cu personajele de poveste, printre care si Dorotheea. 

Nimic nu-i intamplator. ;-)

Asadar, acestea fiind spuse, noi ne disociem de aceasta tendinta privind lupta cu acest "progresism" artificial, deloc benefic, al acestei lumi. 

In schimb, noi si altii ca noi nu ne vom opri in a ne implica in proiectarea unei noi lumi. ;-)

„In seara aceasta, povestea pestisorului colorat din Oceanul Infinit. Desi este o poveste de seara, ea va duce la trezire, nu la un somn mai adanc.

Asa ca daca vreti sa dormiti bine in continuare, nu o cititi.

A fost odata un pestisor mic si colorat care locuia in Oceanul infinit. Era vesel si jucaus si toata ziua facea tumbe in oceanul-casa-lui.

Intr-o noapte, pe cand dormea sub o alga de pe fundul oceanului, a avut un cosmar: se facea ca printre pestisori aparuse un zvon ca in curand in ocean nu va mai fi suficienta apa pt ca toate vietuitoarele sa-si duca traiul. Nu stia nimeni cine a spus asta si pe ce baza, insa zvonul circula cu repeziciune si inspaimanta pestisorii. Se pornise mare agitatie printre toti.

Pestisorul s-a trezit din somn buimac si si-a inceput ziua ingandurat. Chiar asa...daca se termina apa din ocean?

Parintii si prietenii lui l-au vazut ingandurat si trist si l-au intrebat ce are. Acesta le-a povestit cosmarul din noaptea trecuta. Au ramas toti pe ganduri si apoi au inceput sa se gandeasca ce-ar fi intr-adevar daca oceanul ar seca de tot.

Pestisorul nostru nu se mai bucura de tumbe. Il framanta cosmarul si, curand toti pestisorii stiau ce anume visase el. Si printre toti pestisorii bantuia un val de ingrijorare, erau abatuti, lipsisti de chef si inspaimantati.

Intr-o zi, pestele-savant a tinut o conferinta pt a anunta o descoperire extraordinara care i-ar putea ajuta pe toti pestii.

S-au strans cu mic cu mare, curiosi si nerabdatori.

Pestele-savant le-a vorbit despre crunta moarte pe care ar avea-o daca nu vor face ceva pana seaca oceanul. Apoi, la final, le-a prezentat o inventie menita sa-i salveze: acvariul. Acvariul in care orice pestisor putea sa-si faca provizii de apa in caz de doamne-fereste.

Inventia pestelui-savant a starnit o adevarat isterie in randul tuturor. Toti pestisorii facea credite la banca de scoici pt a-si cumpara acvariul. Cum si-l cumparau, il fixau in ocean si se mutau cu toata familia in el.

Unii pestisori care aveau depozite mari la banca de scoici, si-au comandat niste acvarii sofisticate si cu etaj, pentru a se simti mai in siguranta. Altii si-au cumparat multe acvarii si le-au pus paralele-paralele "ca sa fie" când o seca Oceanul Infinit.

Febra acvariilor si apocalipsa secarii Oceanului Infinit cuprinsese toti pestisorii. Nimeni nu-si mai aducea aminte ca totul pornise de la un cosmar visat intr-o noapte de un pestisor zglobiu.

Bunicul pestisorului care visase cosmarul era singurul care nu-si luase acvariul. Avea o aripioara lipsa dupa o lupta pe viata si pe moarte cu un rechin si stia o multime de lucruri despre viata Oceanului Infinit.

Se plimba singur prin tot oceanul si nu-i venea sa creada cand vedea siruri siruri de acvarii si toti pestisorii in acvarii, in mijlocul oceanului. Acvarii in mijlocul oceanului pt a-i proteja in caz ca se termina apa din ocean....

Incerca sa-i convinga sa iasa de acolo si sa se bucure de maretia si infinitatea oceanului...dar nimeni nu-l asculta.

Pestisorii nu au mai iesit niciodata din acvariile lor.

Pestisorii au facut alti copii-pestisori si nepoti-pestisori. Iar acesti copii si nepoti ascultau povesti seara la culcare despre ceva misterios ce este dincolo de acvariu si care in curand va seca si cum au fost salvati de la disparitie de inventia pestelui-savant.

Povestea spune ca Oceanul Infinit nu a secat nici pana in ziua de astazi. Pentru ca este infinit si nimeni nu poate sti de unde incepe si unde se sfarseste. In schimb, pestii au continuat sa traiasca in micile acvarii din ocean.

Dupa cateva generatii, a aparut un curent de pesti emancipati intr-unul din acvarii care se strangeau in jurul unei alge si purtau discutii filosofice despre " ce inseamna sa fii peste de succes" "cum sa cuceresti alte acvarii si sa supui alti pestisori" etc

Altii isi puneau o intrebare fff grea: "ce este oceanul?" despre care auzisera in povestile spuse de strabunicii lor si gaseau raspunsuri foarte sofisticate pe care apoi le prezentau membrilor acvariului lor.

Din cand in cand , se auzea un hohot de ras prelung....nimeni dintre pestisori nu stia cine rade si de unde se aude acel hohot de ras puternic si venit parca de pretutindeni....se zice ca radea insusi Oceanul Infinit...radea asa, in "barba" lui , de cate ori isi plimba valurile infinite peste sirul de acvarii.

PS- in acest moment, pestisorii sunt f tristi si speriati. Au gasit niste scrieri vechi in care se vorbeste despre "Apocalipsa acvariilor". Si scrie in cartile acelea vechi cum ca va veni.un timp cand toate acvariile se vor prabusi si peretii lor se vor sparge. Si pestisorii asteapta tristi si infricosati marea Apocalipsa a daramarii acvariilor lor.

PSS- in unele acvarii au aparut niste pestisori f speciali. Li se zice "Profetii". Acestia profetesc pt fiecare acvariu cum ca atunci cand va veni Apocalipsa acvariilor, doar anumiti pesti cu o dunga galbena sub aripioara stanga vor fi salvati si pusi intr-un acvariu mai solid si mai mare plin cu mancare speciala de pesti ....restul, din pacate, vor pieri pt ca nu au dunga galbena sub aripioara stanga.

PSSS- sunt niste zvonuri tulburatoare care spun ca rasul acela care vine de pretutindeni, se aude din ce in ce mai tare, mai des si mai aproape....ca si cum ar rade de frica teribila e pestisorilor pentru acvariile lor care cica s-ar destrama si, mai ales, de parca ar rade de profetii lor

Atat. Somn agitat va doresc si o trezire MASIVA (Magdalena Dragan)

In continuare, cateva opinii relevante, culese de pe internet:

„Am cam renunțat să mai sper că pot schimba ceva în jurul meu. Mi-a luat zeci de ani ca să mă conving că oamenii nu se schimbă la nivel profund, oricâte argumente le-ai pune-n față, oricâte șuturi în cur le-ar trage viața.

Am irosit milioane de neuroni ca să explic chestii; oamenii cred tot în ce vor ei. În religie, în politicieni care nu dau doi bani pe binele comun, în cristale, tradiții retrograde, în fake news, Tik Tok, programe învățate în școală și-n familii incapabile să ofere o educație reală pentru că nici cei mai mulți dintre mamele și nici tații noștri n-au avut de unde să primească una, în doctrine falimentare, în 6/49, în haine de firmă, în filtre de Instagram, în buze perfecte, sâni senzaționali, vacanțe de vis, influenceri, în ideea fixă că dacă nu ești cum îți spun alții că trebuie să fii, ești defect.

Mă, mie mi-e greu să o conving pe nevastă-mea că n-are cum să aibă 11 miliarde de ani astrali și că ciupercile se strică dacă nu le faci tocăniță imediat și le lași în frigider cinci zile, despre ce vorbim? În același timp, realizez că nu mai are sens să mă agit pe niciun subiect. Că lumea merge înainte și dacă io tac sau deschid gura. D-aia și scriu rar, că nu mi se mai pare că ar fi relevant.

Să fac ce? Să mă revolt că milioane de români sunt fani AUR și că, în viitorul foarte apropiat, s-ar putea să-l avem pe Simion președintele țării? Ok, așa să fie, înseamnă că asta merităm. România o să treacă și peste asta, americanii l-au avut președinte pe Trump și uite că n-au murit. Lumea a trecut prin dictaturi de când se știe ea și, în loc să dispară, numără 8 miliarde de suflete.

Să urlu la lună că Google, Facebook, Amazon, Microsoft și, în general, orice corporație mai puternică decât guvernele, știu totul despre mine și-mi influențează deciziile în aproape orice privință? Vor face asta oricum pentru că, da, nu vrea nimeni să-i oprească.

Că se încălzește planeta și că, probabil, la un moment dat o să luăm dracu’ foc într-o marți, pe la 9 jumate? Că din mii de mostre prelevate din oceane, nici măcar una nu e plastic free? Că achiziționarea unei locuințe a devenit aproape imposibilă pentru o familie tânără? Că totul se scumpește constant, sub ochii noștri, transformând viața, poate mai mult ca niciodată, într-o discuție neîntreruptă despre bani și supraviețuire? Că prăpastia dintre săraci și bogați e atât de adâncă, încât nicio reformă și nicio politică socială nu o vor mai putea umple vreodată?

Sigur, putem să vorbim și să scriem despre lucrurile astea, ca și până acum. Și eu, și voi vom continua să o facem. Chestia e că eu m-am lămurit că în proporție de 99% e doar retorică. E despre discuții în bule, despre bifat subiecte sensibile ca să ne validăm reciproc ca oameni responsabili, plasați de partea bună a istoriei, despre un efort steril de a face mai bună o lume care se duce în direcția opusă.

Nu-s pesimist, dar uitați-vă și voi peste statistici. Nu există nicio parte bună a istoriei, ci doar interese, putere, bani și multe informații despre care noi nici măcar n-avem habar. De fiecare dată, avem de ales dintre demoni. Unii-s mai bine costumați în îngeri și sfinți și reușesc să ne câștige simpatia, asta-i tot.

Toți cei care sperați să schimbați lumea, priviți un pic în jurul vostru în momentul ăsta. Nimic, așa-i? Nicio diferență față de ieri, alaltăieri, anul trecut sau acum trei decenii. Aceiași ticăloși care continuă să prospere, aceiași oameni săraci și disperați care cred că cineva îi va salva până la urmă, aceleași abuzuri, aceleași legi făcute pentru a-i proteja pe unii și a-i nenoroci pe alții, aceleași promisiuni că mâine ne va fi mai bine, că există dreptate și speranță. Ca să verificați, priviți și mâine în jurul vostru. Să mă anunțați dacă am fost prost, bine?

Până atunci, o să ignor de fiecare dată faptul că mă citesc peste 20 de mii de oameni iar unii dintre ei îmi spun că am puterea de a schimba lucrurile. Am pe dracu’. Voi scrie de fiecare dată exact ce am chef și cum mă trece iar din când în când, atunci când voi simți că am sorți de izbândă, voi încerca să colorez un pic lumea. Nu să o schimb, ci să ajut un om sau un grup de oameni. Să treacă peste un moment greu, să zâmbească, să uite un pic de necazuri.

Bine, o să ziceți că și aia e schimbare. O fi, dar eu nu-i zic așa. Știu precis că-s doar un nevolnic fir de nisip dintr-o plajă imensă, de pe o planetă printre alte miliarde de planete dintr-un univers, aparent, infinit. Schimb o lulă. Zbaterile mele sunt doar adierea imperceptibilă a piciorușelor unui gândac răsturnat pe spate la rădăcina unui fir de iarbă.

Asta așa, ca să nu ne mai simțim atât de mesianici și esențiali în societate. Mulți dintre noi vrem prea mult să schimbăm planeta, dar uităm să avem grijă de ai noștri. De părinți, parteneri de viață, copii, prieteni. Petrecem prea mult timp în dezbateri tâmpite pe rețelele sociale și uităm să ne privim femeile și bărbații de lângă noi în ochi. Io zic că suntem profund proști când facem lucrurile astea. Că, na, o viață avem și p-aia o dăm la schimb pe discuții sterile cu străini, boți și troli, pe idoli falși, pe dușmani imaginari, pe conflicte în care nu suntem decât păpuși manevrate de demoni purtând măști de oameni de treabă.

Acu vă las, mă duc să stau cu nevastă-mea la o cafea. Încerc să o conving că nu mai comande nimic pe Amazon săptămâna asta. Atât de influent sunt, încât sunt convins că o să reușesc. Ana o să-mi zică iar că am dreptate, iar eu mâine o să mă fac din nou că nu văd noul bol tibetan răsărit pe etajeră. Dar măcar a fost de acord cu mine..." (Autor: Octavian Herţa , 23.07.2023)

„Pe vremea aia, prieteni, nu știam prea bine ce-i ăla un psihopat. Vag, credeam că-i ceva monstruos, care iese imediat în evidență prin fapte diabolice. Mi se părea că psihopații pot fi recunoscuți ușor, că locuiesc la marginea societății, în pușcării și case de nebuni. Că-s ținuți în lanțuri să nu omoare oameni și că niciodată nu m-aș putea intersecta cu astfel de specimene. Nu mi-aș fi imaginat atunci că psihopații par oameni normali, că trăiesc printre noi, că ne pot fi vecini, cunoscuți, rude sau iubiți. Că arată ca noi, că pot fi frumoși și șarmanți, sexy și cultivați. Că, la prima vedere, sunt oameni.

Nu știam că un psihopat, pur și simplu, nu poate simți ceea ce noi, ceilalți, simțim fără efort, natural. Milă, compasiune, iubire. Psihopații sunt lipsiți de empatie, nu se pot pune în locul cuiva care suferă, transferul emoțional e blocat. Mai pe scurt, nu le pasă. D-aia există oameni care pot râde în proximitatea tragediilor. Oameni care pot mânca o friptură în fața unuia care n-a mai văzut o coajă de pâine de două zile. Oameni cărora suferința celorlalți nu le spune nimic. Care trec prin viață fără conexiuni reale cu cei din jurul lor.

Ei bine, mi-am amintit de fata aia uitându-mă la fotografiile cu presedintele Hoha plimbându-se cu barca prin Delta Dunării, rânjind cu gura până la urechi, la doar câteva zile după o serie de tragedii care au cutremurat România. Exploziile de la Crevedia soldate cu morți și răniți grav, cumplitele accidente provocate de tineri beți ori drogați în urma cărora oameni nevinovați și-au pierdut viețile, femeia care a murit în spitalul din Botoșani din cauza indolenței medicilor. Cu toții, victime ale unui sistem eșuat, ale unei societăți bolnave, căpușate de corupție, incompetență și nepăsare.

La scurtă vreme după toate nenorocirile astea, când familiile celor dispăruți nici nu și-au început bine doliul, cel care ar trebui să fie părintele unei națiuni, se plimbă cu barca prin deltă, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Râde la fotografi și spune tâmpenii, într-un voiaj permanent, departe de problemele unei țări pe care s-a angajat să o servească, acum prea mulți ani, cu dragoste și devotament. Nici măcar nu se străduiește să mimeze empatia, ci pur și simplu râde în timp ce o țară își plânge prăpădul. K.I., omul pe care milioane de români l-au ales pentru a-i călăuzi pe un drum mai bun, este doar un monument al nesimțirii, mai înalt decât Casa Poporului, mai poleit cu tupeu decât turlele Mântuirii Neamului. Este doar un psihopat ajuns din greșeală în fruntea unui popor.

Tare mi-e teamă că asta-i toată contribuția unui președinte psihopat la soarta unei națiuni: să transforme nepăsarea supremă în politică de stat, decența în nesimțire la nivel înalt și instituția prezidențială într-o rușine fără seamăn.” (Autor: Octavian Herţa)

„Fiți atenți aici. Dacă un muncitor vrea să folosească o scară pe șantierul din centrul Londrei pe care lucrez, trebuie să semneze un permis special. La fel, dacă trebuie să taie metal cu polidiscul, are nevoie de permis. Anumite lucrări efectuate de electricieni se fac doar cu permis scris. Plus multe alte chestii care necesită aprobări scrise.

E enervant, dar astea-s regulile în construcții în țara asta. Eu fac în fiecare zi zeci de hârtii pentru că așa spune Health & Safety, bau-bau-ul șantierelor britanice. M-am obișnuit greu cu procedurile de sănătate și securitate în muncă, mai ales că vin dintr-o țară în care nu se dau doi bani, în general, pe așa ceva. Aș putea scrie 20 de posturi doar despre cât de complexă e documentația care trebuie întocmită înainte de deschiderea unui șantier și apoi, pe toată durata lui.

Mă, nu se mișcă nimic fără avize, aprobări, permise. Iar când vine inspectorul H&S pe șantier, zici că a coborât Isus din ceruri. În UK s-a dezvoltat o adevărată religie care are în centrul ei muncitorul: orice ar fi, ăsta trebuie să ajungă teafăr acasă. Iar dacă pentru asta e nevoie să-l exasperezi în fiecare zi, așa să fie. Mănuși de enșpe mii de tipuri ca să-și protejeze mânuțele, măști ca să nu îi intre praf în plămâni, căști ca să nu surzească, ochelari ca să nu rămână chior, mâneci speciale ca să nu-și taie brațele.

În timpul ăsta, în România mor oameni în explozii și incendii pentru că niște firme funcționează ilegal de ani de zile. Înțeleg că stația aia GPL care a sărit în aer la Crevedia nu mai avea avize din 2020. Mă ia cu rău: adică eu nu-l las pe Doru zugravu’ să dea cu pensula pe perete până nu semnează o fițuică pentru a avea voie să urce pe o scară, iar o bo*bă cu ceas funcționează fără avize de trei ani.

Aparent, nimeni, în tot amarul ăsta de vreme, nu s-a gândit să verifice cum lucrau oamenii ăia acolo. Vă spun, noaptea minții. Inconștiență infinită. Mă întreb câtă lume ar trebui să intre la pușcărie după tragedia asta – a câta?! De sus până jos, toți funcționarii cu atribuții de control. De demisii în guvern, nu mai zic.

Într-o țară normală, după așa ceva ar trebui schimbată toată garnitura de personal din ministerele și restul instituțiilor de resort de la nivel central și local. Ar trebui regândit întreg sistemul de avizare și control. Ar trebui angajată o comisie formată din experți, cu o misiune clară: bă, aveți șase luni să gândiți și să predați un sistem ușor de înțeles, care să nu mai permită astfel de nenorociri.

Nu știu, dacă nu vă trece nicio idee genială, copiați dracu’ legislația și procedurile dintr-o țară civilizată. Plătiți niște nemți sau niște suedezi să vă scrie draftul de proiect. Cazați-i la hotel până vă învață să reformați instituții și să aplicați reguli. Gâdilați-i și la o*țe, dacă e nevoie, până ne învață cum să nu mai fim papuași. Luați niște pupători din turma politică, vorba aia, că aveți de unde, să le sufle suedejilor în coor ca să-i răcorească, în timp ce ăștia transpiră să ne explice cum să rămânem în viață în România. Și, în general, orice e nevoie ca să nu se mai moară cu zile într-o țară pretins europeană.

Ideea e că așa nu se mai poate. Să mergi înainte cu niște criminali în funcții și cu o legislație învechită și incompletă, care nici aia nu se aplică, mi se pare asasinat cu premeditare și atentat la siguranța națională. Iar pentru așa ceva, mulți dintre cei care conduc țara aia ar trebui să-și petreacă restul zilelor în pușcărie.” (Autor: Octavian Herţa, 27.08.2023)

„Știu că o să mă înjure mulți, dar nu cred că există soluții imediate pentru a opri nenorociri de genul celor întâmplate în Vama Veche ori Botoșani. În România vor continua să moară oameni din cauza unor nemernici și săptămâna viitoare, și luna viitoare, și anul viitor.

Și nu se întâmplă doar la noi, ci în tot fostul bloc sovietic. În toată America Latină. În Coreea de Nord. În Africa. În India. În toată lumea în care civilizația a pătruns pe jumătate, pe sfert sau deloc. În toate sistemele necoapte democratic, corupte, incompetente.

Ce interes ar avea beneficiarii direcți și indirecți să schimbe ceva în sistemele astea? Vă spun eu: niciunul. Le convine să perpetueze o stare de fapt, pentru că doar așa își pot menține privilegiile. Întregul sistem este construit pentru a-i servi. Fiecare instituție putredă de sus până jos, fiecare funcționar corupt, fiecare lege proastă, fiecare lacună legislativă, fiecare bugetar incompetent reprezintă rotițele unui mecanism primitiv, însă extrem de eficient.

Ceea ce nouă ni se pare o mașinărie stricată, pentru ei este un angrenaj perfect, care merge ca uns. Ăia de conduc țări ca România, Bulgaria ori Columbia nu-s proști, știu bine ce fac. Sunt ticăloși, dar nu tâmpiți. Sunt conștienți că orice normalizare înseamnă mai puține căi de furat, mai puțină putere discreționară, mai puțin control asupra resurselor. Nu vor legi mai clare, pedepse mai dure, digitalizare, transparență, sisteme suple, funcționari competenți și cinstiți.

Toate astea le-ar răpi privilegiile, i-ar distruge. De ce să-și tragă preșul de sub picioare, doar ca în țările lor să nu mai moară oameni din cauza incompetenței și a corupției, doar ca populația să aibă un trai decent? N-o s-o vedeți p-asta.

Ăștia nu vor schimbare, prieteni. Nu vor spitale noi, dotarea celor existente cu specialiști, aparatură și medicamente, nu vor pedepse mai mari pentru corupție, crimă și viol, nu vor să curețe aparatul de stat de incompetenți, hoți, amante și lipitori de afișe, nu vor nimic din ce v-ar face pe voi fericiți.

Nu își doresc nici transparență decizională, nici licitații corecte, nici comunicare eficientă, nici digitalizare, nici concursuri pe bune, nimic. Toate ideile frumoase vânturate pe rețelele sociale, toate inițiativele mișto, toate discuțiile despre reformă – toate, dar absolut toate, sunt privite cu ostilitate de clasa politică, organizații criminale, companii abonate la banul public, funcționari care încasează salarii imense pentru nimic.

De fiecare dată când e amenințat cu reforma, sistemul simte un fior rece pe șira spinării. Orice aluzie la normalitate e privită ostil. Toți cei care se hrănesc din sistemul ăsta ticălos simt, la unison, același lucru: panică. Instinctiv, mecanismul reacționează ca un tot unitar, intrând în defensivă.

Moartea unei femei într-un spital din Botoșani. Tinerii uciși de un drogat de bani gata în Vama Veche. Colectiv. Incendiile în care mor zeci de pacienți. Toate tragediile care zguduie periodic România nu sunt decât scurte momente de îngrijorare pentru sistem. Tremură pentru o clipă, după care se recalibrează. Experiența îi spune că, de fapt, nu are de ce să-și facă probleme. Lumea se agită pe moment iar apoi uită, până la următoarea dramă. Iar uitarea e seva cu care se hrănește sistemul. Alături de lipsa de speranță, uitarea e dieselul cu care motorul ăsta monstruos funcționează, ca uns, de atâta vreme.

Mi-ar plăcea să spun că există soluții minune. Că se poate. Că avem o șansă reală să scăpăm de ticăloșie, corupție și incompetență. Spuneți-mi cum vă vine la gură, dar eu nu cred că așa ceva e posibil în viitorul apropiat.

Pe de altă parte, sunt convins că dacă într-adevăr s-ar dori, dacă ar exista masa critică necesară, lucrurile s-ar putea schimba. Iar soluția e reforma reală și completă, fără compromisuri, fără milă, fără mamă și fără tată.

Un sistem legislativ clar și corect, pedepse mari pentru faptele grave – inclusiv corupție, aplicarea legii de sus până jos, fără discriminarea ori protejarea cuiva, un aparat public suplu, angajarea celor competenți și concedierea paraziților, schimbarea sistemului electoral și promovarea votului electronic și multe altele ar fi posibile dacă ar exista contextul perfect – o masă de oameni deștepți și onești care să susțină un partid format tot din oameni deștepți și onești, pe termen lung, nu doar un an – doi.

Și da, ar dura mult până ce lucrurile s-ar schimba. Am asista la o luptă teribilă cu un sistem care nu se va preda până ce nu-și va epuiza și ultima resursă de contraofensivă. Însă, în condiții optime, reforma ar reuși.

Din păcate, eu nu mai cred în Moș Crăciun și în contexte ideale. În schimbări miraculoase și în soluții de pe o zi pe alta. În profeți și-n promisiuni. Doar sper că, de la an la an, masa aia de oameni care pot schimba o țară va ajunge suficient de semnificativă cât să-și încerce șansa.

Ce să zic, mi-ar plăcea să se întâmple în timpul vieții mele și, chiar boșorog fiind, să mă pot bucura de a opta minune a lumii: schimbarea la față a României. Urați-mi viață lungă și noroc cu carul, că tare am nevoie de amândouă.” (Autor: Octavian Herţa, 24.08.2023)

„Cu cât suntem mai proști, cu atât mai bine pentru stăpânii noștri. Prostia e cea mai ieftină resursă a umanității și, din fericire, se găsește pe toate drumurile. Noroc că are cine să o recicleze în bani și putere, altfel am muri dracu’ inutili complet.

Mă uit de câteva zile la un serial - documentar pe Netflix. “Bani murdari” îi zice, probabil cel mai bun lucru cu care mi-am consumat timpul în ultima perioadă. Fiecare episod tratează un subiect distinct: exploatarea și vinderea ilegală a aurului în Peru, marea înșelătorie Volkswagen legată de noxele emise de mașinile lor diesel, frauda de miliarde de dolari care a îndatorat Malaysia pe următorii 20 de ani etc. Nu-ți mai trebuie nimic. Chiar dacă știai despre unele dintre lucrurile expuse acolo, tot îți vine să spargi televizorul. Corupție cât cuprinde, spălare de bani, golănie la cel mai înalt nivel, autorități care închid ochii la măgării cât casa, fraude inimaginabile.

Iar lucrurile alea nu se întâmplă numai în țări din lumea a treia ci în epicentrele lumii civilizate, cum sunt Statele Unite ori Germania. Îți vine sângele-n cap când vezi dovezi ferme că guverne care exportă democrație pe pâine se comportă, de fapt, ca niște organizații mafiote al căror unic scop este să acopere fraude imense, din care profită cu asupra de măsură. Și, încă o dată, în caz că uitaseși, realizezi că politicienilor nu le pasă de nimic altceva decât de putere și bani, că cei mai mulți dintre ei conduc statele ca pe niște vehicule bune doar de păstrat și câștigat privilegii, că instituțiile funcționează întotdeauna după un dublu standard – represive, uneori până la sadism, cu pulimea și prietenoase cu multinaționalele, organizațiile mafiote și, în general, cu oricine poate produce suficient de mulți bani cât să cumpere orice și pe oricine.

Afli că o bună parte din aurul extras din minele ilegale din America de Sud, cu prețul vieților a mii de oameni și a defrișării demente a junglei amazoniene, ajunge în rafinăriile din Statele Unite iar apoi în depozitele Cartier, Rolex, Apple ba chiar ale Monetăriei Federale. Și nu pentru că nu ar ști nimeni că aurul ăla e murdar, ci pentru că e mai convenabil ca autoritățile să închidă ochii. Nu-i pasă nimănui că aurul ăla provine dintr-o spălare de bani imensă pusă la cale de cartelurile de droguri. De-abia după ce câțiva oameni curajoși, care investighează ani în șir mizeria asta, cu prețul izolării sociale și profesionale, al amenințării continue și uneori, al propriilor vieți, încep să se întâmple lucruri. Pentru că da, autoritățile țin ochii închiși cât timp fluxul de bani le avantajează iar nimeni nu spune nimic.

La fel s-a întâmplat cu scandalul emisiilor din Germania, unde guvernul a fost ani de zile complicele marilor producători auto. La fel se întâmplă în toate țările europene în care se află fabrici de mașini. Guvernele știu că se falsifică teste, că se instalează software-uri care păcălesc consumatorul, că toate noxele alea eliberate illegal în atmosferă îmbolnăvesc milioane de oameni, că plasticul produs de chinezii de la Formosa în complexul chimic din Texas ajunge în sursele de apă, în sol, în intestinele animalelor și oamenilor, în placenta gravidelor și, mai apoi, în embrionii care se vor transforma în copii bolnavi și în adulți ce vor muri prematur de cancere pentru care nu există tratament ori, dacă există, e prea scump pentru buzunarele simplilor muritori.

Iar nenorocirea asta nu se va opri niciodată, pentru că dezastrul se va transmite către următoarele generații. Ani de zile, cea mai mare bancă din lume, Wells Fargo a înșelat clienții americani, deschizându-le ilegal milioane de conturi fără ca măcar să-i întrebe. Sub ochii închiși ai autorităților, Jared Kushner, ginerele președintelui Statelor Unite, Donald Trump, a jefuit chiriașii care locuiau în miile de apartamente care compuneau o parte din imperiul său imobiliar, impunându-le condiții mizere de trai, sufocându-i cu amenzi și dobânzi penalizatoare, târându-i în tribunale, luându-le ultimii bani din conturi, cu o agresivitate și un cinism nemaiîntâlnite. Și multe, multe alte abuzuri de negândit în niște societăți civilizate, toate sub ochii autorităților care au reacționat doar când nu au mai avut încotro, când cineva a scos mizeria la lumină. Și de fiecare dată, pedepsele au fost disproporționate în raport cu faptele. Amenzi mici, pedepse cu suspendare ori, în cel mai bun caz, condamnări la închisoare cu executare dar pentru perioade minuscule în raport cu prejudicial create.

Un sistem creat să protejeze corupții, băncile, marile corporații, afaceriștii veroși, politicienii, o întreagă clasă privilegiată care cade în picioare de fiecare dată, chiar și când nemernicia de care dă dovadă în fiecare zi este expusă cu probe clare. Un organism imens și extrem de puternic, care funcționează mereu deasupra legii, căruia nu-i pasă de reguli, vieți omenești, distrugerea planetei, de nimic. Tot ce contează sunt profitul cu orice preț, menținerea și extinderea privilegiilor, controlul absolut al tuturor pârgiilor economice, sociale și comunicaționale, puterea perpetuă, transmisă din generație în generație. Iar în tot timpul ăsta, noi ne hăhăim la meme despre Greta Thunberg, activiști de mediu luați la mișto, campanii serioase aruncate în derizoriu, care ar trebui să atragă atenția asupra distrugerii deliberate a mediului. Milioane de dolari sunt cheltuite de corporații, sub ochii închiși ai guvernelor, pentru discreditarea oricărei organizații și a oricărui individ care ar avea curajul să deschidă dezbateri legate de subiecte sensibile ce ar risca închiderea robinetelor de bani care țin întregul sistem de privilegii în viață.

Iar rețelele sociale sunt doar o parte din angrenajul enorm prin care miliarde de oameni sunt manipulați în fiecare secundă. Teme false, non-subiecte, aruncarea în derizoriu a celor care au curajul să spună adevărul și multe alte metode de manipulare sunt lansate în spațiul public cu unicul scop de a distrage atenția populației de la ceea ce contează și de a genera conflicte fără substanță și dezbateri goale de conținut. O spălare de creiere finanțată de bugete de miliarde de dolari, administrată continuu, până ce nivelează conștiințe și adoarme rațiuni. Până ce transformă națiuni în turme ascultătoare. Până ce nu se mai revoltă nimeni, pentru că a te ridica împotriva sistemului te transformă într-o oaie neagră, în dușmanul tuturor.

Și atunci, nu știu de ce ne mai mirăm că se întâmplă în România o grămadă de porcării. Că se închid ochii la fraude de proporții, că politicienii jefuiesc fără perdea bugetul public, că sute de mii de oameni trăiesc bine – mersi în aparatul de stat, fără să-i întrebe nimeni de sănătate, dacă sunt competenți, dacă au vreo utilitate. Că aceleași firme câștigă de ani de zile licitații trucate în toate localitățile României, că primari condamnați penal sunt realeși în funcții pentru a mai jefui încă patru ani bugetele locale și a compromite orice șansă ca localitățile respective să se dezvolte în mandatele lor și multă vreme după aceea. Că legile sunt făcute pentru șmecheri, că nimeni nu vrea să facă reformă reală, că profitul reprezintă singura preocupare a unei clase politice cleptomane și cinice până în măduva oaselor.

Mă, nimănui nu-i pasă de noi. Nicăieri, nici în România, nici în Germania, nici în Marea Britanie, nici în Statele Unite. Suntem doar statistici, instrumente, marfă, buletine de vot, forță de muncă, capete plecate, dinți rânjiți la filmulețe pe TikTok, masă de manevră, comentaci despre Gheboasă. Da, țara ne vrea proști. Lumea întreagă ne vrea tâmpiți. O elită cleptocrată, care domină societățile de pe toată planeta asta, are tot interesul să nu gândim prea mult, să nu punem întrebări, să primim răspunsuri cât mai simpliste, să luăm în râs tot ce ne-ar pune creierul la treabă, să nu citim, să nu ieșim din rând. Oricine are curajul să vorbească despre ceea ce nu trebuie rostit, e catalogat conspiraționist, băgat în aceeași găleată cu toți nebunii care perorează despre revenirea lui Isus pe pământ în 2030 și cu săracii cu duhul care răspândesc plini de entuziasm isteric fantasmagorii despre reptilieni, tuneluri dacice și cipuri implantate cu ajutorul vaccinurilor. E mai ușor așa, să bagi totul la grămadă, oameni serioși cu deranjați la mansard, lumina cu întuneric, să relativizezi orice discuție pe bune, transformând-o în umor de bâlci, să asmuți publicul pe puținii curajoși care trag un pic de colțul draperiei ce ascunde păpușarii, până ce totul devine o gelatină din care nimeni nu mai înțelege nimic, până ce decredibilizezi orice organizație și orice individ care ar putea spune adevărul.

Tare mi-e teamă că de câte ori vorbim și scriem despre non-subiecte, despre un puști care cântă porcării, despre implanturile divelor din plastic ori despre orice alt rahat complet lipsit de relevanță, cineva rânjește plin de satisfacție că poporul, dacă n-are pâine suficientă, se mulțumește cu circ. Puterea se obține și se păstrează la fel, de la începutul lumii, după cum vedeți. De schimbat, se schimbă doar metodele și protagoniștii. Noi să fim sănătoși, cum ar veni. Mă duc să citesc ce dezbateri filozofice a mai iscat manelistul ăla de la Untold în spațiul cultural fin găzduit de rețelele sociale, parcă văd că și ăsta-și face partid în câțiva ani și se bate cu Simion pentru președinție. Cineva trebuie să câștige ceva din toată mascarada asta de zi cu zi, doar n-o să fim chiar noi norocoșii de serviciu…” (Autor: Octavian Herţa, 13.08.2023)

„Trec prin stația London Bridge în fiecare zi. Dimineața, cobor din trenul care mă aduce din suburbia în care locuiesc, traversez stația imensă și iau metroul șase stații până în Baker Street. După-masa, fac drumul în direcția opusă, alături de mii de alți oameni la fel de grăbiți să prindă trenul spre casă, la fel de indiferenți la ce se întâmplă în jurul lor, cu căștile pe urechi, cu ochii în telefoane, făcându-și drum printre femeile și bărbații asemenea lor, într-un amalgam de trupuri care se intersectează de două ori pe zi, atingându-se accidental, într-o goană nesfârșită, devorând timpul ca o gură uriașă și insațiabilă.

Încă o zi de înfruntat, încă o zi ce așteaptă să fie înfulecată și așternută în stomacul – cimitir al zilelor fără memorie, pe care le existăm mai mult decât le trăim. Dar poate că nu e nimic rău în asta, cum spune Henry Miller. Uneori, trebuie să ne limităm la a exista, la a supraviețui zilei, nu e cazul să ne facem probleme de fiecare dată când nu ne trăim viețile din plin.

Și totuși, trebuie să fie o limită undeva. Câte zile ai voie doar să exiști? De unde încolo înseamnă risipă, până unde e rezonabil să viețuiești fără să te simți om cu adevărat? Mi-e teamă că cei mai mulți dintre noi abuzăm și amânăm să trăim până în ultima clipă, când e, desigur, prea târziu. Iar London Bridge este unul dintre acele locuri în care se adună cele mai multe vise puse pe hold, în care se depozitează leșurile unor vieți lăsate în urmă, în timp ce trupuri de bărbați și femei aleargă, cu pași grăbiți, către muncă și casă, într-un dans nesfârșit al amânării de sine.

Și totuși, în tot acest tăvălug, în tot acest fluviu cu o sută de brațe curgând înainte și înapoi, există mici insule de nisip scăldate de soare, care nu pleacă nicăieri, care nu se grăbesc, care nu se scufundă sub timpul ce poartă un milion de trupuri în amonte și-n aval ca pe niște copaci smulși din rădăcini ce așteaptă doar să ajungă în ocean.

În fiecare dimineață îi văd acolo, sub boltele culoarului enorm, între platformele de tren și scările rulante care duc la metrou, de fiecare dată bărbatul în cămașă cu carouri ținând în brațe buldogul de culoarea ciocolatei cu lapte, cu pieptul alb înstelat, într-un somn din care nu-i trezesc nici zgomotul neîntrerupt al pașilor grăbiți, nici vocile trecătorilor, nici anunțurile crainicilor, nimic.

Așa dorm de fiecare dată, într-o îmbrățișare ce sfidează timpul și normele sociale, mersul trenurilor și notificările ce curg în telefoanele trunchiurilor de copac ce plutesc în jurul lor. Un om și un câine, dormind ca și cum în jurul lor domnește o liniște deplină, sub una dintre zecile de arcade de cărămidă ale London Bridge-ului, cu brațul drept al bărbatului petrecut peste grumazul sufletului de culoarea cafelei cu lapte, ce nu se dezlipește niciodată de el.

Mă întreb de fiecare dată ce visează fiecare dintre ei, om și câine, în timp ce noi trecem pe lângă ei, grăbiți să prindem trenuri și metrouri, pregătiți să devorăm încă o zi ori să fim devorați de un timp căruia nu-i pasă dacă trăim ori doar existăm. Și de fiecare dată, pentru o clipă, îi invidiez pentru ceea ce sunt și pentru ceea ce au, pentru degetul mijlociu arătat cu indiferență unei întregi lumi care trăiește între două trenuri, un secundar și cecurile de vineri dimineața. Pentru că par să nu mai aibă nevoie de nimic în afară de inimile lor bătând la unison, împreunate într-un vis pe care nimeni nu o să-l ghicească vreodată.

Sper să-i văd acolo și mâine, și poimâine, și săptămâna viitoare. Doar ei îmi mai aduc aminte, în aceeași dimineață multiplicată la nesfârșit, că viața este, până la urmă, ceea ce vrei tu să fie. O goană nesfârșită sau un somn liniștit, netulburat de nicio alarmă. O foame de nestăpânit sau un puțin înțeles pe deplin. O singurătate fără margini în mijlocul a mii de oameni sau iubirea unui câine de culoarea cafelei cu lapte, care nu va pleca niciodată din brațele tale.” (Autor: Octavian Herţa, 01.10.2023)

"Vom reduce de manieră drastică educația, pentru ca un individ incult are un orizont de gândire limitat, cantonat în preocupări mediocre. Trebuie să facem în așa fel încât accesul la știință să devină din ce în ce mai dificil și elitist, între popor și știință să existe o prăpastie, iar informația destinată publicului larg să fie lipsită de orice conținut cu caracter subversiv.

Mai ales fără filozofie. Și aici, trebuie să folosim puterea de convingere și nu violența directă: vom difuza masiv, prin intermediul televiziunii, emisiuni de divertisment care să se adreseze doar laturii emoționale sau instinctive. Mințile vor fi ocupate cu ceea ce este inutil și ludic.

Este bine, printr-o vorbărie și muzică neîncetate, să împiedicăm mintea să gândească.

Vom pune sexualitatea pe primul loc al intereselor umane.

Nu există un tranchilizant social mai bun.

În general, vom face în așa fel încât să eliminăm partea serioasă a existenței, să luăm în derizoriu tot ceea ce este valoros, să întreținem o apologie constantă a lejerității, astfel încât euforia publicității să devină standardul fericirii umane și modelul libertății. Condiționarea va produce astfel ea singură o asemenea integrare, încât unica frică – pe care va trebui să o întreținem - va fi cea de a fi exclus din sistem și deci de a nu mai putea accede la condițiile necesare fericirii.

Omul de masă, astfel produs, trebuie să fie tratat precum ceea ce este: o vită, și trebuie să fie supravegheat cum trebuie să fie păzită o turmă.

Tot ceea ce conduce la adormirea lucidității sale este bun din punct de vedere social, iar ceea ce ar amenința să îl trezească trebuie să fie ridiculizat, înăbușit, combătut. Orice doctrină care ar pune sub semnul întrebării sistemul trebuie să fie desemnată drept subversivă și teroristă, iar cei care o susțin vor fi apoi tratați ca atare".

Autor: Günther Anders - ,,L'obsolescence de l'homme: sur l'âme à l'époque de la deuxième révolution industrielle" (1956)"

13.10.2023