Aventuri în Bucureşti

Ne programaserăm iniţial vizita asta în Bucureşti pe la începutul lui martie, dar vremea şi gerurile din prima decadă a lunii (cu sub -10 grade sau mai jos, în unele zone din ţară), precum şi grija pentru protecţia culturilor noastre demarate în seră, dar şi pentru căţeii noştri de afară, Toni, Gina şi Bobi, ne-au cam dat peste cap planurile de călătorie de atunci. Aşa că am amânat cu vreo două săptămâni. Ne gândeam că, astfel, în a doua jumătate a lunii, primăvara avea să fie instalată definitiv peste tot şi nimic nu avea să ne mai împiedice de la drum. Realitatea a fost un pic... altfel. 

Ne-am reîntâlnit familiile, ne-am văzut, ne-am îmbrăţişat, ne-am pupat, ne-am povestit şi ne-am bucurat din plin unii de alţii, cât să ne ajungă pentru alte câteva luni de acum înainte, până la următoarea reîntâlnire. Nu vă putem oferi poze pentru această întroducere şi nu neapărat pe motivul discreţiei, unul perfect justificat, de altfel, cât pentru motivul că acestea nici nu au fost făcute. Absolut deloc. Nimeni dintre noi nu s-a gândit nici măcar pentru o secundă să facă vreo fotografie, atât de absorbiţi am fost unii de alţii, atât de intense au fost momentele, conexiunile şi schimburile energetice dintre noi! A fost plăcut, cald şi intim, cum parcă niciodată n-a mai fost aşa până acum! Ne-am întâlnit cu toţi mebrii familiilor noastre în mai multe reprize, toate minunate.

Printre altele, pot să vă spun că eu tot nu m-am hotărât cum să-mi spună Victoraş, nepoţelul piticot. Buni sau Lili? Căci “buni” tot nu mă simt. Dar parcă nici nu-mi vine să renunţ la privilegiul şi la căldura aia din inimă, la duioşia aia ce mă cuprinde atunci când mă aud apelată astfel de mogâldeaţa aia micuţă, prietenoasă, zâmbitoare şi drăgălaşă. Iar acel “Pa, buni!” de la final m-a topit de-a binelea!  Totusi, trebuie să spun şi vreau să fie clar pentru toată lumea,  eu  “buni” nu sunt! Să nu aud că-mi spune cineva “buni”. Pentru Victoraş, însă, sunt orice!

Mutarea noastră în Grădina lui Dumnezeu a făcut ca întâlnirile cu familiile să fie relativ rare şi scurte, căci noi venim în Bucureşti când putem, iar ei au, fiecare în parte, programe încărcate, servicii şi diverse preocupări şi obligaţii de viaţă. Tocmai din acest motiv, întâlnirile au şi mai multă intensitate, încercând cumva să compensăm restul timpului în care nu ne vedem, precum şi distanţa celor câteva sute de kilometri care stau între noi. Cel mai adesea stabilim locul de adunare la mama acasă, iar ea este cea care freamătă cel mai mult de nerăbdare să ne vadă pe toţi adunaţi în jurul mesei, în jurul ei, în faţa ei. Şi nu numai atât. Face din timp toate pregătirile necesare pentru aceste vizite, momente când ne umple masa, invariabil, de o mulţime de platouri încărcate cu tot felul de forme, culori şi mai ales arome apetisante şi irezistibile.

Ceea ce voi povesti în continuare este nu numai un crâmpei din experienţa personală, legată de mutarea de la oraş la sat, cât, mai degrabă, reflectă o altă faţetă provocatoare a vieţii noastre şi a multora celor ca noi, cei porniţi pe drumul evoluţiei personale, interioare, spirituale. 

Ei bine, pe scurt, cine ne cunoaşte sau ne-a citit cu fidelitate blogurile ştie că noi avem o dietă vegetariană. Nu-i un secret şi nici mare lucru. Este doar o alegere. Fără carne de animale, fără ouă, fără produse lactate. Până la începutul anului trecut mai consumam ocazional brânză şi peşte. De atunci le-am tăiat şi pe acestea din meniu. Legumele, fructele, anumite cereale, nucile şi seminţele sunt alimentele care ne compun mesele zilnice, la care se adaugă sucurile verzi, făcute din spirulina, grâu, orz sau combinaţii între ele. Şi... uneori.... ciocolată. Din decembrie anul trecut (2017) am tăiat şi dulciurile de pe listă. Cu siguranţă, unii se vor uita strâmb citind aceste rânduri şi nu vor înţelege sub nici o formă motivele care stau la baza acestei diete. Exact ca şi familiile noastre!

Cred că vă puteţi da seama care le sunt reacţiile când noi refuzăm anumite mâncăruri cu care suntem ispitiţi cu insistenţă când mergem în vizite. Mama mea a fost o vreme exasperată! Pur şi simplu nu putea accepta stilul nostru de alimentaţie. Ea, care găteşte atât de bine, căreia îi place să pregătească tot felul de bunătăţuri, atât de variate şi atât de apetisante, ea, care are o bogată, fascinantă şi elevată experienţă culinară de-o viaţă, nu poate înţelege în ruptul capului nu atât faptul că noi am ales să nu mâncăm anumite alimente, ci cum de ne putem abţine să nu gustăm măcar puţin din toate cele pe care ea le pregăteste de fiecare dată din belşug pentru aceste vizite la care se adună toată familia, copii, nepoţi şi, de acum, chiar strănepoţi. Nu poate înţelege şi pace! Abia treptat, după mai multe vizite cu insistenţe fără succes, ne-a acceptat modul de viaţă şi s-a adaptat, pregătindu-ne nouă alte meniuri. “Eu nu ştiu, mamă, cum de nu v-aţi săturat voi de mâncarea asta, de post, că noi abia aşteptăm să ieşim din post ca să mai gustăm un pic de fripturică, un ou, o bucată de brânză sau o cană cu lapte cald, o smântână sau un iaurt.”

Oricum, până anul trecut, când încă mai acceptam peştele şi plăcintele ei nemaipomenite, a mai fost cum a mai fost. Era încă bine. Măcar ştia şi ea cu ce să se pregătească pentru noi. Saramura de peşte ori peştele prăjit, cu mujdei de usturoi şi cu mămăliguţă caldă pot fi considerate, pe lângă plăcintele cu mere sau cu dovleac făcute de mama, minuni alimentare inimaginabile, cărora nimeni nu le poate rezista. Nimeni! Şi nici noi nu le-am rezistat vreodată până la această vizită.

În plus, de fiecare dată până acum, vizitele noastre în Bucureşti au avut loc în afara posturilor religioase, creştineşti, pe care mama le respectă întotdeauna cu sfinţenie. Deci, peştele din meniu s-a încadrat foarte bine pe mesele de sărbătoare, precum Buna Vestire, Paştele, Crăciunul sau altele asemenea. Aşa că anul acesta, prin februarie, când am anunţat-o că vom ajunge în Bucureşti prin martie, ne-a sugerat să venim mai spre sfârşitul lunii, de Buna Vestire, când nu e zi de post şi când ne putea pregăti bunătăţurile pe care ea le-ar fi dorit pentru noi. Noi, însă, aveam o altă agendă. Pe-a noastră! Şi, pentru că ştiam ce ştiam, am anunţat-o că venim pe la începutul lunii martie. Că grădina, că răsaduri, că treburi.... mă rog, am convins-o.

Dar vremea ne-a dat planurile peste cap şi nu ne-am putut duce în Bucureşti când ne-am dorit. Mama a jubilat! Şi a insistat: “Veniţi, mamă, pe 24 martie, de Buna Vestire! Tocmai bine, că se termină postul şi vă pregătesc un peşte şi alte bunătăţuri, de să ne lingem toţi pe degete!” – ne-a ispitit ea la telefon. Noi, din nou: că grădina, că răsaduri, că treburi, că e prea târziu, din astea.  Doar nu era să-i spunem că nu ne doream s-o punem în postura de a-i fi refuzat peştele acela nemaipomenit şi toate celelalte pe care avea să ni le pregătească pentru masa de prânz cu atâta drag.

Şi ne-am programat călătoria pentru perioada 16-23 martie. Şmecheri, nu? Subtili. Deci, “yees, fără peşte!” am gândit noi, victorioşi. Totuşi, nici aşa n-am scăpat uşor. A găsit ea alte idei apetisante cu care ne-a umplut masa şi cu care ne-a ispitit în continuu cât am stat împreună, încât cu greu am rezistat. Nu vă mai enumăr felurile de mâncare oferite ca să nu le facem nici un rău cititorilor pofticioşi, dar putem recunoaşte că cel mai greu ne-a fost cu plăcintele ei delicioase. Greu de tot! La care chiar n-am mai putut să ne abţinem de tot. Şi greu ne-a fost mai ales după!

Căci, bun, am renunţat noi la una şi alta, am tăiat şi dulciurile de pe lista, dar, trebuie să ştiţi că, odată cu aceste decizii personale alimentare, au interveni implicit şi anumite transformări interioare, de metabolism, care au dus şi la diminuarea cantităţii curente de hrană pe care noi o consumam în mod obişnuit. Mai direct spus, mâncăm mai puţin. Astfel, organismele noastre s-au recalibrat pe un alt volum. Orice abatere de conţinut sau cantitate este resimţită de corpurile noastre, ele reacţionând imediat prin diverse simptome, unele chiar vizibile, pe piele.

Ceea ce încerc eu să vă transmit, fără a insista pe subiect, este că noi nu mai putem consuma orice, oricând, oricum, şi că, dacă ne lăsăm purtati de anumite impulsuri emoţionale, pe care le numim generic “pofte”, nu este foarte bine. Şi nu, nu suntem bolnavi. Căci asta a fost cea mai sistematică preocupare şi cea mai repetată întrebare a celor dragi cand au aflat de dieta noastră. “Dar ce aveţi? Sunteţi bolnavi? Suferiţi de ceva?” Mai ales mamele noastre erau foarte îngrijorate. Dar, văzându-ne de fiecare dată ca arătăm amândoi foarte bine, frumoşi şi împliniţi, nu slabi-scheletici cum îşi imaginau ele fără îndoială că aveam să ajungem cu meniul nostru “absurd”, s-au mai liniştit. Dar tot au rămas nedumerite cum de arătăm noi atât de bine doar cu “apă şi frunze”.

Aşadar, pe fondul acestor informaţii, înţelegeţi că este o adevărată provocare să mergem în vizită la familiile noastre fără a face concesii în privinţa dietei noastre, dar şi fără a nu stârni conversaţii controversate, date în glumă şi în ghiduşii pe seama noastră. Până la urmă, mama s-a prins de ce n-am vrut noi să venim în Bucureşti de Buna Vestire, aşa că, de data aceasta, cu ocazia acestei ultime vizite, am cam dat cărţile pe faţă şi le-am cam spus tuturor pe şleau că noi ăştia suntem şi că, dacă ne vor, aşa ne au. Dar şi că, dacă ei nu ne vor, noi tot îi vrem. Din fericire, şi ei ne vor pe noi (chiar şi aşa, cu “ciudăţeniile” noastre), şi noi îi vrem pe ei. Şi ne iubim.

Aşa că i-am avertizat, mai în glumă, mai în serios, că lucrurile nu se opresc aici, că ele sunt într-o continuă schimbare şi că este posibil ca, de data viitoare, să ne înfiinţăm la ei în vizită în condiţii şi mai “grave”, având fiecare din noi doi câte o sticluţă cu suc verde la purtător, sucul de spirulină fiind singura trataţie pe care vom fi dispuşi s-o mai acceptăm pe viitor. S-a glumit mult pe tema aceasta, fapt care pe noi ne-a bucurat şi mai mult, căci este o mare uşurare să poţi mai degrabă glumi pe seama unui subiect, decât să tot dai explicaţii şi să răspunzi la obiecţii. Încet-încet oamenii se obişnuiesc cu schimbările celor din jur, mai ales ale celor dragi, şi, în cele din urmă, poate vor ajunge să le şi înţeleagă, dacă nu să le şi aplice. Dar... fiecare în ritmul şi pe puterile lui. Şi, mai ales, fiecare cu “concepţiile” lui.

Am povestit aceste detalii ale vietii personale ştiind că nu suntem singurii care trec prin astfel de situaţii cu familiile lor, dar şi pentru a arăta că alternativa asumării lor cu umor este uneori de dorit, deoarece este mult mai simplă şi deschide cu mai multă uşurinţă calea acceptării şi a înţelegerii reciproce, decât explicaţiile şi detaliile amănunţite, argumentate şi dezbătute excesiv. Citeam undeva, nu mai ştiu unde, o întrebare “Este autoironia o cale a evoluţiei?” Aş putea răspunde că, dincolo de faptul că autoironia este o cale spre amuzamentul personal, ea poate fi folosită ca o interfaţă foarte utilă uneori în relaţia cu ceilalţi pe calea evoluţiei. Autoironia, îmbrăcată elegant în hainele de scenă a glumelor de bun simţ şi de bun gust, dar şi folosită cu măsura potrivită specificului persoanelor şi contextelor în cadrul cărora se aplică, poate genera nu numai detensionari de moment, cât şi anumite înţelegeri sau revelaţii mai rapid şi uşor de acceptat decât cele apărute pe fondul unor explicaţii serioase, date de oameni sau în contexte marcate de o competenţă ostentativă şi de sobrietate, de ştiinţific, solemnitate sau de oficialism pretenţios.

În concluzie, acestea au fost auspiciile sub care s-a desfăşurat vizita noastră în Bucureşti. Ne bucurăm că am mai făcut un pas unii înspre ceilalţi, exact pasul acela care făcea diferenţa, şi că distanţa dintre noi, care acum se măsoară în kilometri, nu înseamnă mai mult de atât, kilometri. Dincolo de asta, da, ne regăsim cu drag unii pe alţii, ne îmbrăţişăm cu lacrimi în ochi şi cu zâmbete pe chip şi ne purtăm dorul unii altora cu aceeaşi intensitate până la următoarea revedere. La noi sau la ei. Indiferent unde stăm fiecare, indiferent care ne sunt preocupările şi activităţile zilnice, indiferent care ne este dieta sau preferinţele alimentare, fiecare dintre noi îşi are rostul lui în familie şi fiecare influenţează cumva, de aproape sau de departe, mai mult sau mai puţin, existenţa celorlalţi. Prin iubire şi acceptare reciprocă.

Noi am consemnat aici experinţa noastră (aşa cum facem de ceva vreme) şi am făcut-o cu un rost. Curge energia. Primim şi dăm mai departe.

Dacă este să facem şi o referire (mai mult pentru posteritate şi pentru rememorarea peste timp a conjuncturii de acum) la modificările de vreme care, în ciuda amânării, s-au suprapus, totuşi, în mod nedorit, peste momentul vizitei noastre în Bucureşti, aş putea spune că, de ceea ce ne-am ferit, n-am scăpat. Un alt val de iarnă a străbătut sudul ţării şi ne-am trezit efectiv peste noapte cu zăpadă şi ger chiar din a doua zi după ce am ajuns în capitală, după ce mai întâi ne bucurasem de o zi de primăvară minunată, cu temperaturi de până la 19 grade în centrul oraşului.

În ciuda schimbărilor bruşte ale vremii din capitală, prognoza urmărită îndeaproape la tv şi pe internet ne-a liniştit în privinţa vremii din Grădina lui Dumnezeu. În centrul ţării temperaturile au fost tot timpul cu mult mai bune decât în sud, în această perioadă.

Totuşi, după ce ne-am bifat pe listă toate întâlnirile şi toate treburile pe care ni le propusesem să le rezolvăm, am decis să plecăm mai repede faţă de planul iniţial, meteorologii anunţând din 22 martie urgia de pe lume în Bucureşti şi împrejur. Ca să nu rămânem blocaţi în oraş mai mult decât ne-am fi dorit, ne-am făcut bagajele, ne-am luat “la revedere” de la toţi şi ieri, miercuri, 22, am pornit pe drumul de întoarcere acasă. Şi bine am făcut. Urgia s-a pornit.

În prezent, suntem într-o escală în Cartierul General. La munte, adică, pe Valea Prahovei, unde vom mai sta câteva zile, fiind în afara zonei care este acum marcată cu coduri meteorologice de ninsoare de diferite culori. Un pic de aer montan, cu parfum de cetină de brad înzăpezită, şi o plimbare prin pădurea de brazi troienită nu ne strică. Ştim că de luni, 26 martie, vremea se va îmbunătăţi din nou, brusc şi considerabil, ceea ce ne duce din nou cu gândul la seminte, răsaduri şi grădină, dar şi la căţeii lăsaţi acasă în grija vecinilor, cărora deja le ducem grija şi dorul. 

Din Grădina lui Dumnezeu: 23.03.2018

***