"E un rechin, nu te împrieteni cu el!”

Titlul acestui text este o replică de film care, fiind suprapusă pe dramatismul scenei în mijlocul căreia este rostită, reprezintă deliciul multor momente ulterioare în care, amintindu-ne-o, şi eu şi el, izbucnim amândoi invariabil în râs, în ciuda zicalei care spune, în mod greşit, desigur (aşa cum apreciem noi), că unii care râd de ceea ce îşi aduc aminte ar fi caracterizaţi de un anumit tip de atribut al umanităţii. Noi, alţii fiind decât aceia, credem că dovedim (este evident, nu-i aşa?) contrariul acestei zicale şi nu avem pretenţia, în nici un caz, că am fi excepţia care ar confirma această regulă (sic!). Vizionaţi filmul Viaţa secretă a lui Walter Mitty în care protagonistul este Benn Stiller şi veţi înţelege. Nouă ne-a plăcut umorul fin, subtil, de situaţie,  nota discretă de suprarealism care evidenţiază elegant inocenţa personajului şi, mai ales, morala sublimă privind unele manifestări şi principii de viaţă care menţin verticalitatea şi valoarea unor caractere umane extraordinare, de cele mai multe ori anonime.

În  sfârşit, pornind de la acest titlu, îmi exprim bănuiala că rechinii nu au foarte mulţi prieteni. Ba chiar că nu au deloc. Sau, cine ştie, poate doar unele specii rare de rechini au, temporar, anumiţi prieteni de conjunctură. Nu sunt o cunoscătoare a obiceiurilor sociale ale acestor peşti feroce, dar renumele lor mă îndeamnă să cred că nu este indicată prietenia unui rechin. Pentru că nu ştii niciodată când vei fi servit la cină. 

Apropierea lor este insidioasă şi, odată ce eşti în raza lor de acţiune, te transformă imediat într-o gustare săţioasă care le astâmpăra foamea pentru un timp, până când apare o nouă invitaţie la cină formulată, sau nu, de către vreun alt naiv, ori miop, ori, pur şi simplu, ghinionist. Căci, cum altfel ai putea fi numit în cazul nefericit în care ai ajunge într-o asemenea situaţie?

Desigur, în speranţa că ai putea scăpa de îngurgitarea pe nemestecate, sau că ai putea măcar amâna festinul câtuşi de puţin, pentru a avea un scurt răgaz să întrezăreşti vreo cale de scăpare, ai putea să te dai drept prieten sau frate de cruce al împricinatului rechin, dar nimeni nu îţi garantează şansa de reuşită abordând o asemenea strategie.

Filmul, prin singura scenă magistrală referitoare la acestă temă, este cert, promovează o atitudine de respingere a acestor specii, sugerând fie chiar şi numai faptul de a nu te deschide în faţa lor aşa cum se presupune că ai face-o în faţa unor  prieteni. A nu ţi-l face prieten pe rechin pare a fi o recomandare sănătoasă, realistă şi de bun simţ şi, mai mult decât atât, pare că vrea să genereze chiar un imbold de fugă din faţa pericolului iminent pe care acesta îl prefigurează prin notorietatea numelui său, prin prezenţa sa şi prin presupunerea consecinţelor fataliste a trecerii sale, chiar şi preţ de numai o clipă, prin viaţa cuiva.  

În consecinţă, nu ne putem îndoi de bunele intenţii ale cuiva care îţi sugerează sau, mai mult, care îţi strigă imperativ (aşa cum se întâmplă în scena filmografică) „e un rechin! nu te împrieteni cu el!”

Totuşi, nu mă pot abţine să nu-mi imaginez şi reversul medaliei. Este o provocare în faţa căreia mă pun ori de câte ori trebuie să mă confrunt cu ceva care îmi displace, mă îngrijorează, ori mă trimite în hăţişurile de nepătruns ale necunoscutului. De data asta reversul medaliei are darul de a-l pune într-o lumină pozitivă pe bietul rechin.  Ei, vedeţi? Deja reversul medaliei, prin folosirea adjectivului „bietul”, îl pune pe individul rechin cumva în rolul de victimă, ceea ce conduce, imediat, spre o postură de inferioritate a acestuia. Astfel, implicit, mergând pe firul deducţiilor logice simple, oricine altcineva poate avea vis-a-vis de el rolul de călău, de salvator sau, pur şi simplu, de observator, fapt care induce sentimentul unei posturi evidente de putere, de superioritate în faţa rechinului. Nu-i aşa că, parcă, dintr-o dată, acesta nu mai pare atât de ameninţător? Nu-i aşa că, parcă, dintr-o dată, chiar ne putem gândi la el prin prisma ghinionului abătut asupra sa chiar din momentul Creaţiei sale, prin prisma destinului implacabil la care natura l-a osândit pentru că, nu-i aşa, şi rolul acesta trebuia să-l aibă cineva în distribuţia fiinţelor din acest joc uriaş planetar? Desigur, acesta poate fi doar un punct de vedere formulat din perspectiva dualităţii acestei lumi. Dacă vrem şi ne străduim puţin, putem formula problema şi pornind de la principiul „win-win”. Dar asta pare mult prea suprarealist, totuşi. Doar nu încercăm aici să încheiem un contract comercial cu rechinul, nici nu ne este vreun competitor pe scena evoluţiei, deci, măcar ca subiect de divertisment, am putea să rămânem în sfera lui „a face haz de necaz” (a cuiva, a oricui, dar a oricui altuia, dacă se poate). 

Astfel, îmi imaginez eu, rechinul are şi el probleme lui, necazurile lui, sentimentele şi disperările lui. Lupta pentru supravieţuire nu-i uşoară, spun unii, iar, pentru el, vorba aceea „peştele mare îl înghite pe cel mic” trebuie să aibă un sâmbure de adevăr pe care, desigur, rechinul nostru şi l-a însuşit şi l-a aplicat ori de câte ori  el însuşi a fost peştele mai mare. Ori cu dinţi mai puternici. Ori mai înfometat. Ori „cu famelie mare şi renumeraţie mică, după buget, coane Fănică”. Ori mai trist şi părăsit de toţi, precum în vorba aceea „…pe mine nimeni nu mă vrea…”. Ori mai stresat de viaţa asta pământească. Şi-apoi, nu-i vina lui că l-a înzestrat natura cu o asemenea ferocitate, cu un asemenea potenţial de pericol, cu asemenea simţuri exacerbate ale supravieţuirii, cu un asemenea sânge rece când este vorba de atac.  Rechinul, ca parte a lanţului trofic darwinian,  face şi el ce poate cu toate aceste însuşiri, nu? Sigur, cu o voinţă determinantă, supranaturală, evoluţionistă, ar putea să treacă la o dietă pe baza de plancton, dar oare n-ar degenera totul creând un dezechilibru mondial cu această intruziune în zona de alimentaţie a balenelor? Şi-apoi, de ce să nu recunoaştem, la urma urmei, peştele mic, naiv, miop şi/sau ghinionist este din belşug! Ce s-ar întâmpla dacă recensământul acestuia ar scăpa de sub atenţia rechinilor şi s-ar înmulţi necontrolat? Oare nu ar exista pericolul planetar ca unul dintre aceştia să declanşeze, la un moment dat, un salt evolutiv nedorit care s-ar materializa, cine ştie, chiar prin creşterea dimensiunilor fizice mai mult decât cele ale sus-menţionatului rechin? Oare acesta din urmă nu ar putea ajunge, cumva, în inferioritate dimensională, numerică, ori surclasat în ceea ce priveşte abilităţile prezente sau potenţiale de supravieţuire, ori, şi mai rău, prin deducţie, pe cale de dispariţie? Desigur, nu fiecare rechin se gândeşte la extincţia speciei sale când muşcă voluptuos din carnea suculentă a vreunui minuscul peştisor, dintr-un peşte mic sau mijlociu,  ori chiar dintr-un mamifer omnivor, ci la directa şi propria lui bună-stare. Iar tiparul prea-cunoscutului „care-pe-care” îşi face simţite efectele în apele sărate, mari şi adânci ale mărilor şi oceanelor lumii. 

Şi, până la urmă, mă întreb, ce nevoie ar avea un rechin de prieteni? 

Are el oare sentimente compasionale, altruiste? Este el oare capabil să dăruiască şi altora ceva din ceea ce este sau din ceea ce are? Este el oare capabil să treacă mai departe atunci când în jurul lui mirosul sângelui proaspăt este atât de provocator şi de ispititor? Poate el oare să renunţe la utilizarea dinţilor aceia înfiorători şi să-şi adapteze branhiile pe măsura altor nivele şi nevoi ale unei evoluţii superioare? Poate el oare să sară în ajutorul altor fiinţe căzute în valurile lumii, aşa precum fac delfinii, de exemplu? Îi poate salva? Îi poate învăţa să înnoate alături de ei, ducându-i la mal? Le poate aduce zâmbetul înălţător în suflete, prin jocuri şi giumbuşlucuri hazlii, în locul grimaselor şi privirilor încremenite de frică pe care le inspiră acum şi cu ajutorul cărora îşi croieşte drum doar către supravieţuirea speciei?

Poate unii rechini îşi vor fi depăşit cândva, în viitor, propria condiţie şi vor fi făcut saltul spre ceea ce sunt astăzi delfinii. Poate unii rechini vor fi dovedit compasiune şi îşi vor fi oferit ajutorul într-o nouă lume. Poate că unii rechini vor fi cunoscut aprecierea a ceea ce viaţa de mai presus decât de a fi rechin o poate aduce. Aceia vor fi ştiind ce înseamnă să fii un prieten şi, implicit, vor fi avut prieteni în jurul lor. Timpul şi spaţiul este relativ, iar ceea ce se întâmplă între minus infinit şi plus infinit, în eternitate, este atât Creaţie Divină, cât şi Creaţia fiecăruia.

În virtutea celor de mai sus, mă gândesc că poate aţi dori să mă întrebaţi dacă eu m-aş împrieteni cu un rechin… Neeee………….

Cred că trebuie să fiu destul de circumspectă, să ascult de imperativul titlului şi să mă feresc de rechini. Adică, da, am luat la cunoştinţă că înoată şi ei prin aceste ape agitate, dar prefer să rămână la foarte mare distanţă de mine. Oricum, nu le-aş ajunge nici pe-o măsea. :)  Asta nu înseamnă neapărat că sunt un peşte mic, ci doar că, apetitul unui rechin, în fapt, în aceste timpuri, nu poate fi potolit. 

Bucuresti : 20.02.2014

***