Cum m-am împrietenit cu telefonul meu

Tehnologia nu este prietena mea. Este un fapt irevocabil. Există o mare incompatibilitate între mine şi tehnologie, motiv pentru care încerc să nu mă mai consum după fiecare interacţiune cu ea, căci, invariabil, una din noi ajunge să se declare învinsă. De cele mai multe ori în primele 10 minute ale primei runde.

Un exemplu foarte relevant este faptul că, de când mă ştiu, am schimbat de numai două ori telefonul mobil, faţă de alţii care îşi schimbă telefonul anual.

Primul meu aparat aparţinea generaţiei de început a telefoanelor mobile comercializate pe piaţa românească după anii ’90. Mi-a fost un prieten desăvârşit! Pur şi simplu nu avea secrete faţă de mine. Fiecare tastă avea o singură funcţie, care era foarte bine şi foarte clar inscripţionată pe ea, iar meniul răspundea perfect necesităţilor mele de comunicare exact determinate şi nealterate în timp: agendă telefonică, apelare şi răspuns la apel.

Eram fericită! La început, nimic din relaţia noastră nu-mi umbrea satisfacţia încadrării în acei parametri tehnologici enumeraţi mai sus. Sunam şi eram sunată fără probleme. Avea un buton pentru apelare, unul pentru respingere apel, butoanele cu cifre şi…. cam atât. Era simplitatea în forma ei divină, drumul spre Nirvana! Nu-mi doream nimic mai mult. Simţeam bucuria ieşindu-mi prin toţi porii când reuşeam să obţin de la un buton ceea ce îmi trebuia, ori atunci când căutarea în agendă a vreunui nume nu necesita mai mult de tastarea primei litere şi a săgeţii din proximitate. Totul într-un flux sublim şi o încântare dumnezeiască! Dar, se pare, totul avea să se schimbe radical. După un timp, după ce am descoperit că am şi posibilitatea de a trimite mesaje sms, prezenţa telefonului meu a evoluat. De la a fi uşor insinuantă a devenit nesuportat de invazivă. Aşa a început totul. Am început să simt presiunea, stresul şi suprasolicitarea. Am simţit că se vrea de la mine mai mult, iar eu nu eram încă pregătită să ofer mai mult.

Dar, asta e, timpul nu stă în loc, lumea întreagă evoluează, iar eu am fost, de asemenea, nevoită să evoluez. Treptat, oamenii au început să se afişeze ostentativ pe străzi cu variante tot mai sofisticate de telefoane mobile, care mai de care mai performante. Mai mici, mai subţiri, mai performante. Umblau zvonuri că în curând unele vor ajunge să facă şi clatite, ceea ce le vor face indispensabile şi de neînlocuit. Aşadar, tehnologia încorporată în aceste aparate a dus la o stimulare crescânda a interesului oamenilor, nu atât, neapărat, pentru comunicarea prin telefon, cât mai ales pentru diversele celelalte facilitati pe care aceste dispozitive le ofereau deja implicit: muzică, aparat foto, notebook, jocuri, internet, etc.

Astfel că, la un moment dat - istoric pentru mine, însă nu chiar foarte îndepărtat în timp - am decis că este timpul să intru în rândul lumii şi să-mi schimb vechiul prieten devotat, dar retrograd, cu unul modern, cu toch-screen şi internet. Nu că aş fi avut neapărat nevoie de aceste up-grade-uri, dar parcă prea se uitau câte unii lung la mine când vorbeam la tefefon aşa cum te-ai uita la un dinozaur dacă l-ai vedea pe Calea Dorobanţilor. Şi aici mă refer doar la aspect. Nu mai vorbesc de performanţele tehnice. Aşa că m-am hotărât să-mi salvez aparenţa de om modern, ancorat în realitate, pentru care tehnologia nu mai reprezintă o barieră şi nici un handicap şi care utilizează tehnica în usurarea vieţii sale şi în obţinerea confortului social şi de altă natură şi mi-am spus că este timpul să-mi achiziţionez un telefon nou.

Cum o astfel de schimbare nu o puteam face singură cu deplină responsabilitate şi nici în totală cunoştinţă de cauză, am apelat la ajutorul unei persoane competente. „Ce vrei să facă telefonul tău?” a fost prima întrebare care mi-a fost adresată. „Cum adică? Vreau să fie alb.” – a venit răspunsul meu prompt şi inocent. Aşa am aflat de existenţa unor mulţimi înfricoşătoare de termeni pe care nici în ruptul capului nu i-aş putea reproduce acum. Chiar şi o scurtă tentativă de a-mi aminti vreunul din ei îmi poate da o indispoziţie pentru toată ziua şi nu pot risca. Până la urmă, achiziţia nu a presupus un efort prea mare din partea mea. „Semnaţi aici, şi aici, şi aici….” Şi am semnat cuminte unde mi-a fost indicat.

Drumul spre casă cu noul meu telefon alb în buzunar s-a dovedit plin de fericire, încântare, şi entuziasm. O întreagă explozie de emoţii şi scenarii mă cuprinsesera, gândindu-mă ce curaj nebun avusesem să fac acest pas. Eram aproape extaziată şi foarte mândră de mine. Deja mă vedeam navigând pe internet, vizionând clipuri muzicale, bântuind pe facebook, răsfoindu-mi mail-urile pe stradă, citind bloguri în tramvai şi stocând tone de fotografii făcute cu noua mea jucărie performantă.

Ajungând acasă, după schimbarea cartelei telefonice şi a unei configurări minime, de bază, a meniului, noul telefon mi-a fost pus în braţe spunându-mi-se: „Gata, acum poţi să te joci. Hai să vedem cum mă suni pe mine.” Dintr-o dată un atac acut de panică a pus stăpânire pe mine şi am încremenit cu ochii privind în gol, parcă aşteptând să primesc o revelaţie divină în privinţa utilizării micului aparat ce părea în ochii altora atât de inofensiv, dar care, pentru mine, se dovedea a fi un provocator făţiş, agresiv şi sângeros. Totuşi, ştiindu-mă curajoasă (doar făcusem pasul, nu-i aşa?), extrem de răbdătoare, curioasă şi isteaţă, mi-am zis în prima secundă că nu se poate să nu îmblânzesc eu fiara aceea potrivnică din mâinile mele, ce mi părea atât de insidioasă şi cu accente dispreţuitoare la adresa mea. „Hai, că pot. Ştiu că pot. Trebuie să pot.” – mi-am zis. Dar în secunda doi mi s-au umplut ochii de lacrimi şi am capitulat învinsă în faţa tastelor cu o mie de funcţii oculte, a ecranului mult prea sensibil, care părea a avea voinţă proprie şi simţuri telepatice, dând dinadins cu totul alte comenzi decât cele pe care eu le intenţionam. Nu m-am luptat, n-am intrat în polemică, nu am combătut. Cu o suferinţă în suflet de nedescris l-am aruncat pur şi simplu departe de mine, simţindu-mă aproape trădată, neapreciată, neiubită şi abandonată. Era de nesuportat. Eu nu-mi doream altceva de la el decât să pot suna şi să pot răspunde când sunt sunată. Eventual, să pot trimite sms-uri uneori. El a avut, însă, de la mine, chiar din primele clipe, pretenţii de neconceput: să ştiu ce poate, ce ştie să facă, ce sofisticat şi evoluat poate deveni în situaţia în care aleg şi niste extraopţiuni de elită.

A fost prea mult pentru mine. Aşa că, pentru o vreme, până m-am obişnuit cu ideea existenţei lui obscure într-un sertar îndepărtat de mobilă, am revenit la vechiul meu prieten. Mi-a luat ceva timp până când, luându-mi inima în dinţi, tatonând, testând şi verificând, am constatat că noul telefon nici nu muşcă, nici nu se răsteşte la mine, nici nu mă ceartă dacă greşesc, nici nu mă critică. Mi-am dat seama că, dacă îi acord suficient timp şi atenţie, poate deveni din ce în ce mai prietenos şi îmi poate ghida degetele spre acele tainiţe secrete ale meniului său, astfel încât să pot găsi în agendă un anumit număr de telefon fără să mă enervez prea mult, ori să expediez un sms fără să greşesc destinatarul mai mult de două-trei ori. Până la urmă am reuşit să mă obişnuiesc şi să-l cunosc suficient de bine încât să-l las să-i ia locul celui vechi. Nu m-am hazardat totuşi să-i acord toată încrederea mea şi nu m-a convins niciodată să-i folosesc la capacitate maximă toate oportunităţile tehnologiei încorporată în el. Am reuşit, într-un final, să-l înţeleg cât de cât si să-l utilizez limitat, lui nerămânându-i altceva de făcut decât să fie docil şi resemnat, ştiind că niciodată nu va mai putea pretinde de la mine să-i pătrund cele mai absconse secrete ale meniului cu care fusese dotat.

Eram din nou fericită. Eram din nou relaxată, în pace, iar pe el îl simţeam corect cu mine, fidel şi afectuos. Ce-mi mai puteam dori? Nimic. Îmi devenise prietenul loial de care avem nevoie. Ba, chiar am constatat că îmi poate fi un ajutor de nădejde când am descoperit că are funcţie de alarmă şi că mă poate trezi dimineaţa în locul ceasului. Dacă îl programez. Dar n-o să dau din casă acum toate amănuntele picante ale relaţiei noastre. Astfel, i-am devenit în timp recunoscătoare că este lângă mine. Măcar pentru că era alb, aşa cum îl visasem. Până într-o zi…

Tocmai fusese ziua mea de naştere, iar persoana care mă ajutase cu ceva vreme în urmă să-mi schimb telefonul s-a gândit că m-ar bucura nespus un cadou mai special – un telefon nou. Dorise să-mi ofere ceva mai deosebit şi îmi adusese un aparat de ultimă generatie, cum numai puţini mai aveau. „La mulţi ani, la mulţi ani! Să fii fericită şi să te bucuri de el! O să-ţi placă la nebunie, vei vedea.” Am simţit cum cade cerul pe mine. Cum să-i spun că am deja un prieten foarte bun, că îmi oferă tot ce am nevoie, că am trecut prin multe experienţe împreună cu el, că m-am ataşat de el, că am ajuns să îl iubesc, că nu te mă pot despărţi de el? Şi, mai ales nu puteam să-i spun că eu imi dorisem dintotdeauna un telefon alb, iar cel nou era… negru. Nu. Nu puteam. În plus, cum să-i spun că eram terifiată de perspectiva unei noi experienţe traumatizante, ca în trecut? Aşa că am multumit frumos şi am primit cadoul cu un nod în gat, cu multiple spaime interioare, cu inima strânsă ghem şi cu strigăte disperate, dar mute, după ajutor.

Era un telefon cum nici în cele mai cumplite coşmaruri ale mele nu aş fi putut avea. Iubitul meu l-a studiat cu foarte multă atenţie şi curiozitate în privinţa posibilităţilor lui de operare, declarându-mi uimit că părea o navetă spaţială în comparaţie cu multe alte telefoane din generaţia sa, deja foarte evoluate, dar care, în acest context, se încadrau abia în categoria „căruţe”. Eram copleşită. Ce puteam face? I l-aş fi dat cu mare bucurie lui pentru a-l folosi, dar n-aş fi vrut să dezamăgesc persoana care mi l-a oferit, care ar fi putut avea impresia că nu apreciez cadoul. La urma urmei ea lucra în domeniu, ştia că telefonul acela era „o navetă spaţială” şi, prin urmare, nu-i puteam ştirbi bucuria că avusese ocazia să mi-l ofere. Deci, ce era de făcut?

După ritualul de rigoare care a presupus din nou lacrimi, exasperare şi panică, am procedat exact ca în situaţia precedentă. M-am apropiat de noul telefon cu foarte mare prudenţă, tatonând şi adaptându-mă zi de zi. Când simţeam că este prea insistent şi tinde să mă controleze, deveneam fermă şi îi întorceam spatele. Uneori părea posesiv, încercând să mă subjuge cu meniul lui interesant, dar nu m-am lăsat manipulată: eu nu doream să fac altceva cu el decât să dau şi să primesc telefoane. Eventual, sms-uri. Pentru mine lucrurile erau foarte clare. Până la urmă, după o mai lungă perioadă de timp, am reuşit să mă împrietenesc şi cu el - mai mult din dorinţa sinceră de a aprecia cum se cuvine acest dar.

Deşi, tehnologia care stă la baza funcţionalităţii sale mă depăşeşte, fiind supraevoluată pentru nevoile mele curente, îl folosesc acum cu mare drag pentru ca îmi aminteşte, înainte de toate, de persoana care mi l-a fost oferit cu drag. Deşi nu este exploatat la maximul lui potenţial îl simt şi pe el fericit că-mi este alături. La bine şi la greu. Simt că, de data asta, va fi o relaţie pe termen infinit. Chiar dacă, uneori, ştiu, mai trece prin anumite frustări existenţiale atunci când se întâmplă să mai trimit mesaje altor destinatari decât celor cărora intenţionez să o fac. Ha, ha! Glumesc! Asta n-o mai fac. J

Bucuresti : 06.05.2015

***