duminică, 24 mai 2015

Du-mă, fericire, în sus…




„Du-mă, fericire, în sus, până dincolo de al nouălea cer…şi m-a dus… m-a dus… mult, mult mai presus…”
Fredonez în gând melodia lui Alifantis, parafrazându-i versurile şi zâmbind. Este ceva misterios acolo, în armoniile acestui cântec, şi ceva mult mai misterios în versurile lui Nichita. Pare o uimire în aducerea aminte, în redescoperire, în renaştere, în regăsirea de sine şi de celălalt. O uimire şi o înţelegere, deopotrivă, a fericirii lui „împreună”.
Cu fericirea în braţe şi în suflet, doi oameni pornesc alături pe drumul lor. Un drum pe care şi l-au creionat în minte, dar pe care îl descoperă pas cu pas, cu entuziasm şi încredere. Este drumul care îi poartă spre Grădina lui Dumnezeu. Aceea pe care o vor crea aici, pe pământ, dar şi aceea care îi aşteaptă deja acolo, dincolo de al nouălea cer.
Ca să ajungă acolo unde îşi doresc au de trecut prin anumite etape. Primesc sprijinul Lui, dar trebuie să-şi facă şi ei partea lor de treabă. Ştiu ce au de făcut şi se poate spune că se descurcă foarte de bine. Au încredere în ei şi în ajutorul divin, deci nu se îndoiesc că vor reuşi.
Mai întâi trec prin etapa în care îşi caută locul pentru a-şi clădi cuibul. Işi aleg zona, apoi grădina, apoi copacul şi creanga potrivită şi, în final, vor începe construcţia. Apoi, după ce cuibul va fi amenajat, înfrumuseţat şi decorat cu toate visele împlinite, cu bucuria şi cu armonia celor doi, ceva se va întâmpla… ceva magic… ceva ce nu poate fi descris în cuvinte. Vor redescoperi, în oglindă, Grădina Lui. Vor şti că, de fapt, trăiesc deja, la propriu, în Inima Lui/Ei.
Ei sunt Adam şi Eva. Noi. Voi. Oricine.
Trebuie doar să ne dorim, să alegem şi să mergem pas cu pas spre El.
Noi am pornit. Vrem să ajungem cât mai repede să înfingem un ţăruş în pământ şi să spunem „Aici e Grădina noastră."
„Du-mă, fericire, în sus, până dincolo de al nouălea cer… şi m-a dus… m-a dus… mult, mult mai presus… „
„Ce bine că eşti… ce mirare că sunt….”
La, la, la la…la, la….
Bucuresti : 22.05.2015
 
 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

sâmbătă, 23 mai 2015

O imagine de imprumut


 
Dintotdeauna am avut un scris de mână mic, frumos, armonios, rotund, uşor înclinat spre dreapta. Şi încă este aşa atunci când nu mă grăbesc, caz în care literele pot începe să prindă viaţă, viteză şi voinţă proprie, aranjându-se după raţionamente nedesluşite încă. Totuşi, dintotdeauna mi-a plăcut ca scrisul meu să arate ordonat, curat, îngrijit, lizibil. Şi încă îmi place asta. Dar nu mai este atât de important pentru mine ca în trecut.
Vă voi povesti o situatie din copilărie în care aspectul scrisului meu mi-a fost o importantă lecţie de viaţă.
Eram prin clasa a IV-a sau a V-a, nu mai ştiu sigur. Eram într-o pauză, la scoală şi urma ora de română pentru care avusesem de pregătit acasă, ca temă, o compunere. Noi, „artiştii”, pasionaţii de romană, cu inspiraţie şi talent, ne făceam însă temele pe fugă, în pauze, iar apoi ni le citeam reciproc. Schimb de experienţă, surse de ajutor, colegialism. De altfel, cam aşa procedam cu toate temele, rezolvându-le în pauzele dintre ore, timpul de acasă rămânându-ne liber pentru joacă şi alte preocupări. Astfel, în pauza aceea memorabilă, mi-a căzut în mână caietul unei colege noi, mutată de curând în clasa noastră. Am rămas uluită. Nu atât datorită talentul scriitoricesc, cât caligrafiei impecabile. Ea îşi făcuse tema acasă. Am răsfoit tot caietul ei de câteva ori. Pur si simplu nu îmi venea să cred. Scrisul era neobişnuit, puternic înclinat spre stânga, cu literele mari, uşor ascuţite, cu linii foarte lungi, în sus sau în jos, după caz. Nu existau sublinieri, culori, ştersături, accente. Totul sugera o uniformitate simplă, dar spectaculoasă prin ineditul formei, al liniilor, al ordinii şi curăţeniei. Vedeai rar un asemenea caiet atât de ordonat. În plus, cerneala folosită părea a fi o combinaţie de cerneluri, albastră cu neagră.
Uimită peste măsură de aspectul paginilor ei, m-am hotărât pe loc că aşa vreau să arate şi caietele mele. Toate.
Prin urmare, ajunsă acasă, mi-am preparat mai întâi cerneala în culoarea mult dorită. Apoi mi-am exersat scrisul pe ciorne până când acesta a început să semene din ce în ce mai mult cu scrisul colegei mele. Eram încântată! Ce credeţi că am făcut? Am luat un caiet nou şi am început să-mi transcriu toate temele de la română, din urmă până la zi. Am scris ore în şir!!!. ORE!!! Dar n-am simţit când au trecut. Aveam o satisfacţie de nespus în cuvinte! Eram mândră de performanţa mea. Caietul meu arăta impecabil, ireproşabil. Arăta exact aşa cum îmi dorisem. Nu mai conta că mâna mă durea cumplit, că aveam degetele amorţite de la atâta strâns şi condus stiloul pe hârtie. Nu mai conta că mă durea spatele şi mijlocul de la atâtea ore de stat pe scaun. Nu mai conta că mă dureau ochii de la atâta concentrare ca să nu-mi „deformez” cumva scrisul, să nu greşesc ceva, să nu pierd din vedere ceva. Reuşisem!
A doua zi m-am dus la şcoală foarte mândră de mine şi le-am arătat colegelor noul meu caiet. Am fost foarte admirată, ca pe o artistă desăvârşită, dar şi foarte invidiată, pentru ambiţie şi tenacitate.
Eram hotărâtă să procedez identic şi cu celelalte caiete. Trebuia să le transcriu pe toate, să arate toate frumos. Aceasta era noua mea imagine. Mă simţeam bine ştiindu-mă admirată şi eram hotărâtă să defilez mai departe pe podium cu acest model al succesului.
Astfel, a fost retranscris şi al doilea caiet. Apoi şi al treilea. Însă, treptat, entuziasmul începuse să scadă. Mâna, ochii, spatele mă dureau prea tare. Nu mai făceam nimic altceva decât să scriu. Nu mă mai jucam, nu mai pictam (o altă pasiune a acelor timpuri), nu mai citeam, nu mă mai uitam la televizor. Scriam şi atât. Eram deja plictisită. Literele începuseră să nu mai arate atât de impecabil, atât de înclinate spre stânga, atât de mari, atât de... atât de… La un moment dat am terminat şi cerneala amestecată din călimara mea fermecată. O nouă combinaţie, a cărei concentraţie nu putea respecta perfect prima reţetă, a dus la o altă culoare a cernelei, uşor diferită faţă de cea cu care începusem să scriu de ceva timp încoace. În plus, mai mult decât toate, eram deprimată că nu mai aveam timp să mă joc, să ies afară, să mă întâlnesc cu alţi copii. Era vară, era soare, era minunat, iar eu stăteam ore în şir în casă, după şcoală, străduindu-mă să-mi menţin decizia, făcănd eforturi de a-mi păstra titlul acela glorios pentru care fusesem mândră de mine şi admirată de alţii.
Totuşi, aşa nu mai mergea. Astfel că, la un moment dat, am ajuns la concluzia că nu merită. Preţul era prea mare pentru minutul meu de glorie. Efortul era inutil, iar premiul… nicăieri. Am decis că nu merită să fac toate astea pentru un munte de mândrie şi un strop de laudă. Că timpul meu este mult prea preţios şi că vreau să mi-l petrec altfel. Că, de fapt, imaginea aceea nici nu mă reprezintă. Mi-am dat seama că noul aspect este oarecum anost şi că noile caiete îmi păreau uniforme şi plictisitoare, că îmi plăceau mult mai mult caietele mele anterioare, care erau mai colorate, mai vesele, cu titluri subliniate, cu cerneala mai deschisă, de culoarea cerului senin si cu linii verticale, multicolore, pe marginea paginilor. Toate acestea dispăruseră. Renunţasem la tot ce îmi era specific şi natural, la tot ce îmi plăcea mie şi împrumutasem un alt fel de a scrie şi de a fi, faţă de care deja nu mai simţeam nici o plăcere.
Bineînţeles că am renunţat la aşa ceva. Mi-am înlocuit iar caietele şi am revenit la felul meu de a scrie ca şi cum niciodată n-ar fi intervenit vreo schimbare. Am reînceput să-mi scriu temele în pauze, la şcoală, rămânându-mi timpul de acasă din nou liber pentru joacă. Redevenisem veselă şi, de atunci, niciodată nu m-a mai preocupat forma scrierii mele de mână.
Am învăţat atunci că nu trebuie să tânjim şi să împrumutăm la „hainele” altuia, oricât de mult le-am admira şi le-am dori pentru noi, pentru că ele, fie nu sunt pe „măsurile” noastre (iar efortul de a ajustare este mult prea mare), ori, dacă sunt, acestea nu se potrivesc cu stilul nostru, cu personalitatea noastră, cu felul nostru distinct de a fi. Poate că ne vom putea adapta mersul ori atitudinea ca să arătăm bine în ele şi, poate, chiar ne vom simţi bine şi vom fi admiraţi în ele, însă nu pentru mult timp. Mai devreme sau mai târziu, cineva tot va sesiza că este ceva în neregulă, că este ceva în dezacord cu adevărul nostru interior: fie chiar noi înşine, fie alţii.
Şi am mai învăţat ceva: că atunci când îmi doresc ceva foarte, foarte mult, când am un vis foarte puternic, cu o motivaţie pe măsură, mă pot pune în slujba realizării acestuia cu toată fiinţa mea. Pot trece peste greutăţi, peste impedimente, ori peste tot ce ar putea părea a fi obstacole de netrecut.
Dorinţele noastre cele mai intense ne catalizează toate forţele şi energiile interioare înspre realizarea lor.
Bucuresti : 22.05.2015

***

vineri, 15 mai 2015

La serviciu, în stare de zen


 
Dimineaţa, la prima oră, la serviciu.
Ne adunăm la scanner. Loc de întâlnire, de şuetă, de refulări, de glume, loc de dat cu capul. Spunem „la scanner”, aşa cum unii spun „la ceas”, la statuie”, „la semafor”, „la intrarea principală”.
 
Hârtii multe. Singurul scanner/copiator din incintă este suprasolicitat. S-a încins şi scoate fum pe nări, ca un dragon înfuriat.
 
Entuziasm maxim. Stare de zen.

- Ce faci?
- Muncesc.
- Ha-ha. Ce glumă bună.
- Da, întotdeauna la primă oră sunt spirituală de bună voie şi nesilită de nimeni.
- Iar apoi?
- Apoi mă obligă unii. Tot zic ceva de nişte target-uri. Nu ştiu ce-or fi alea…
- Nici eu nu ştiu. Pot să plec acasă? Acum? Pot, pot, pot?
- Ok. Îţi dau voie.
- Vii şi tu?
- Aş vrea, dar eu nu pot. Azi trebuie să mă sacrific.
- Şi azi? De ce?
- În compensaţie pentru chiulul acumulat în altă viaţă. Deh, mai am karma de ars…
- Ahhh… Eu, pe-a mea, am făcut-o scrum la şedinţa de ieri.
- Da, am constatat. Norocoaso. O să devii o sfântă. Aproape că te invidiez.
- Lasă, lasă, uite, la şedinţa viitoare te sacrifici tu în locul meu. Arzi karma în ritm accelerat. Tzunami.
- Oh, mulţumesc, eşti o drăguţă, dar nu. Prefer picătură chinezească după picătură chinezească, într-un ritm liniştitor, relaxant, iniţiatic.
- Cum vrei. Dacă te răzgândeşti…
- Ştii, cu propunerea ta mi-ai cam afectat starea de zen. O simt cum pâlpâie, trebuie urgent să iau măsuri să nu se stingă. Merg să-mi fac o cafea. Vii şi tu?
- La naiba. Aveam nişte contracte urgente de semnat, dar… Pot să fumez cu tine?
- Nu, în nici un caz. Mi-ajunge un sacrificiu pe ziua de azi.
- Atunci nu mai merg. O să semnez contractele alea. Asta e, recunosc, şi eu mai am muuuultă karma… multă!….
Bucuresti : 15.05.2015
 

***

miercuri, 13 mai 2015

Preferinţa de a nu fi mereu asertivă



Asertivitate:
- Caracteristică a unei persoane care îşi exprimă cu uşurinţă punctul de vedere şi interesele, fără anxietate, fără a le nega pe ale celorlalţi.
- Cu caracter de aserţiune;

Aserţiune:
- Enunţ, afirmativ sau negativ, care este dat ca adevărat; afirmaţie.
- Afirmaţie (care nu este însoţită de o probă); judecată care exprimă constatarea unei stări de fapt.
- Afirmaţiune, lucru pe care-l susţii ca adevărat.
- Afirmaţie, cuvânt, declaraţie, mărturisire, relatare, spusă, vorbă, zisă.

Deşi, în teorie, definiţia asertivităţii sună precum în rândurile de mai sus, din ce în ce mai mult, în accepţiunea generală, se presupune că un om este asertiv atunci când îşi susţine punctul de vedere şi interesele de fiecare dată în mod direct, ferm, fără reţinere, fără combativitate, pentru a se face înţeles, dar cu intenţia de a obţine din partea celorlalţi acea atitudine care să fie în conformitate cu interesul său. Deşi nu presupune negarea sau respingerea opiniilor, ori a manifestărilor celorlalţi şi, în esenţă, susţine o relaţionare corectă, echilibrată şi noncombativă, asertivitatea începe să fie privită ca pe o tehnică de obţinere a succesului personal în mediile profesionale, ori sociale. Cunoscut fiind faptul că, în această lume, orice societate este construită şi menţinută pe principiul competitivităţii, constatăm că şi asertivitatea tinde să fie adoptată ca pe o reţetă pusă în slujba acestui principiu.

Convingerea unora este că, în această lumea atât de complicată, cu oameni atât de diferiţi unii faţă de alţii, cu credinţe şi preferinţe deseori prea stricte şi exclusiviste, bazată mai ales pe influenţă, poziţionare ierarhică şi pe succes „comercial”, este recomandată, dacă nu o atitudine competitivă, măcar una proactivă şi evident asertivă pentru a reuşi, a câştiga, a obţine, a avea, a fi - a fi luat în seamă, a fi înţeles, a fi ascultat, a fi promovat, a fi crezut, a fi iubit, a fi salvat, a fi câştigător, a fi bogat, frumos, educat, etc.

Competitivitatea declanşează în oameni nevoia de afirmare, de evidenţiere şi de demonstraţie cât mai incisivă a propriului adevăr, astfel încât acesta să fie bine cunoscut, acceptat şi respectat de către ceilalţi. Da, aşa este, ne simţim bine când ceilalţi ne cunosc, când ei ştiu ce vrem, când sunt de acord cu noi, când respectă şi fac ceea ce noi ne dorim. Totuşi, diferenţele existente, prea puţin armonizate amiabil, pot duce la interacţiuni mai mult sau mai puţin conflictuale, ori, cel mai adesea, generatoare de stres şi tensiuni. Iar aplicarea asertivităţii nu rezolvă de fiecare dată problemele şi nu generează mereu înţelegere între cei implicaţi. De aceea, deseori este binevenită o altă atitudine din partea cuiva care să atenueze, să dilueze, ori să devieze încărcătura emoţională prin spargerea tiparului comportamental şi prin retragerea din „jocul” conflictual, făcând loc altor alegeri, altor energii, bunăvoinţei şi încrederii.

De multe ori, această simplă retragere deliberată poate fi privită ca pe un răspuns evident şi, prin urmare, poate reprezenta o lecţie deosebit de importantă. Poate fi ori un bun exemplu de conduită, ori un semn de întrebare asupra diferitelor aspecte ale subiectului discutat. Uneori tăcerea poate avea un impact mult mai profund decât orice răspuns direct, argumentat, îndreptăţit, ori solicitat expres. Uneori un pas înapoi poate schimba radical predispoziţia cuiva, ori poate diminua semnificativ amploarea unei probleme. Uneori doar o simplă privire poate transmite mult mai mult şi poate determina un rezultat mult mai rapid decât toate demersurile pe care le-ar presupune o atitudine asertivă.

A-ţi susţine mereu propriul adevăr şi interes în faţa altora poate aduce beneficii, dar poate presupune uneori şi un consum inutil de energie şi timp, putând fi asociat foarte bine cu mersul pe sârmă. Atitudinea ta poate fi interpretată diferit, atât în funcţie de interlocutor, cât şi de măiestria ta în a mânui cuvintele, tonul şi limbajul corporal. Dacă eşti o persoană echilibrată, înţeleaptă, calmă şi încrezătoare în propriul adevăr, vei şti să-l comunici astfel încât să ţi-l faci înţeles. Se poate întâmpla, însă, ca, menţinerea strictă în limitele lui să te atragă într-o polemică în care să nu merite să intri. Ori este posibil ca atitudinea ta să fie văzută fie precum o bravadă în faţa morilor de vânt, fie, dimpotrivă, precum o periculoasă fluturare de drapel roşu în faţa unui taur înfuriat.

Despre mine pot spune că, deseori, prefer să nu mă manifest în mod asertiv. În ciuda tuturor recomandărilor făcute de tot soiul de materiale, articole, bloguri, cursuri de couch, de dezvoltare personală, etc. Chiar dacă felul în care relaţionez cu oamenii mă mai pune şi în situaţii care pot fi percepute ca fiind neplăcute, ori a căror finalitate, uneori, nu este tocmai aceea pe care mi-o doresc, de multe ori aleg o abordare diferită de a celor care ar putea fi caracterizaţi, după convenienţele moderne, ca fiind asertivi.

De dragul armoniei, pot să renunţ sau să amân să-mi exprim propriul punct de vedere, să evit să solicit schimbarea unei atitudini care mă deranjează, ori, pur şi simplu, să aleg să nu acţionez întotdeauna în conformitate cu ceea ce mi-aş dori sau aş prefera să fac, iar motivele au legatură directă şi cu persoanele implicate şi cu specificul conjuncturii. Asta înseamnă că sunt atentă la mediul din jurul meu şi că, în mod empatic şi intuitiv, încerc să mă adaptez la acesta, astfel încât să mă pliez pe cel mai armonios aspect al oamenilor şi al situaţiei din fiecare moment în parte.

Bucuresti : 13.05.2015

***

luni, 11 mai 2015

Iubind un suflet delicat de floare





Frumos şi delicat subiect, mai delicat decât însăşi cea mai sensibilă dintre flori.

Cred că fiecare dintre noi cunoaşte cel puţin o persoană pe care o asociază în mintea sa cu acea floare uimitoare care îşi strânge frunzele prudentă, uneori chiar şi la cea mai mică adiere de vânt, interpretată a fi neplăcută.

Sensibilitatea, fragilitatea şi delicateţea, precum şi micile capricii, misterul reacţiilor şi al motivaţiilor sale interioare, dar şi surprinzătoarea totală deschidere în lumină atunci când mediul din jur i se pare suficient de armonios, fac ca orice interacţiune cu o astfel de persoană să fie o experienţă inedită şi de neuitat. Poate fi extraordinar de frumos şi suav pentru unii, dar şi destul de inconfortabil şi complicat pentru alţii. Cu siguranţă, însă, cine a avut şansa de a-i fi fost în preajmă, păstrează amintiri deosebite, cu experienţe colorate şi cu emoţii intense. Iar dacă, mai mult decât atât, cineva ajunge să o cunoască, înseamnă că trăieşte deja o minunată şi emoţionantă aventură a vieţii, fiind imposibil să nu ajungă să o iubească pentru felul ei de a fi, acela care răspunde perfect chemării interioare din propriul suflet.

Când iubeşti o persoană atât de sensibilă ca ea, nu trebuie să te aştepţi la stereotipuri în gândire şi în răspunsuri, în atitudine şi în manifestări. Ea este specială, este diferită, este unică şi nu reacţionează convenţional. De altfel, nici n-ai fi fost atras/ă de ea de n-ar fi fost aşa. Poate nu ştii întotdeauna ce anume a determinat un gest de-al ei, un cuvânt, un zâmbet sau o lacrimă, dar poţi şti, cu certitudine, că ai parte de toată sinceritatea pe care o poţi primi în această lume. Şi cu câtă fineţe te face părtaş/ă la adevărul ei! Poate nu ştii întotdeauna la ce să te aştepţi din partea ei, dar poţi să fii sigur/ă că tot ceea ce îţi oferă este din toată inima, din tot sufletul şi din toată fiinţa ei vibrantă, inocentă şi pură. O înconjoară o aură diafană de mister, dincolo de aparenţa ei de copil drăgălaş şi jucăuş. O simţi ca pe o prezenţă magică, deşi n-ai putea spune foarte clar de unde vine acest simţământ de magie care pluteşte în jur.

Doar iubind-o, poţi să-i înţelegi sclipirile din ochi şi tăcerile prelungi, jocul neastâmpărat şi fericirea simplă, ori spectaculoasele ei gesturi pline de graţie şi tandreţe. Doar iubind-o, poţi să te bucuri de toate ciudăţeniile ei, de toate capriciile şi sensibilităţile ei nenumărate şi neascunse de măşti, ori de liniştea şi pacea cu care se înconjoară şi care izvorăşte din interiorul său, din adâncurile ei neştiute, din lumina aceea divină şi înălţătoare din care a fost, primordial, creată. Doar iubind-o, te poţi apropia de ea aşa cum are nevoie, cu atenţie, cu grijă şi cu delicateţe, dar fără teamă şi fără reţinere, doar simţindu-i energia plăcută care o înconjoară şi protejând-o de gesturi grăbite, de cuvinte în plus, de priviri risipite. Iubind-o, vei şti că mângâierile tale sunt fine adieri ale viselor pentru sufletul ei, că vorbele tale sunt vindecătoare atingeri pentru inima ei, că privirile tale sunt îmbrăţişări fierbinţi, mai presus de orice înţelegere, pentru întreaga ei fiinţă.

Iar atunci cand simte că o iubeşti cu adevărat, într-o clipă şi pe negândite, te primeşte în spaţiul ei, în jocul ei, în viaţa ei. Şi, într-o clipă, pe negândite, ştii că eşti iubit/ă. O vezi cum îşi întinde braţele către tine, te ia de mână şi te înconjoară în frumuseţea petalelor ei fermecate, te invită să-i afli toate secretele, îţi revelează toate cărările către inima ei, îţi deschide toate porţile sufletului şi te recunoaşte ca fiind singurul/singura care îi poate cuprinde, înţelege şi aprecia tărâmul nepreţuit. Lângă tine ştie că este în deplină siguranţă, că este respectată şi iubită cu toate sensibilităţile şi frumuseţile pe care le poartă în ea şi ştie că îi vei fi alături orice s-ar întâmpla, pentru totdeauna. Căci numai voi doi, deodată, v-aţi recunoscut reciproc, unul altuia, în oglindă, sufletul delicat de floare.


Bucuresti : 11.05.2015

***