Premiul cel Mare

Asta noapte (05 spre 06 octombrie 2018) am avut un vis interesant.

Se facea ca eram la ultimul meu loc de munca din Bucuresti, de dinainte de a ne muta aici, in Gradina lui Dumnezeu (o corporatie multinationala financiara, unde am lucrat 11 ani). Primisem un telefon prin care eram invitata sa merg la sediul central, fara a mi se comunica si motivul. Trebuia doar sa merg acolo si sa o caut pe doamna Carla-Nu-stiu-cum (inexistenta in viata reala, dar care parea a fi, in vis, un fel de directoare de mare departament).

Ajung in sediul central, bat la usa unui birou, deschid, intreb de doamna Carla-Nu-stiu-cum si vad o doamna care se ridica de la o masa (in jurul careia erau mai multe persoane, ca la o mare sedinta), iese cu mine pe holul institutiei si imi spune cumva plictisita, dar jucand fortat, formal, aparenta de politete:

-          Stii, te-am chemat sa te anuntam ca ai primit Premiul cel Mare (in vis parea a fi un fel de Marele Premiu al Organizatiei, cel mai mare si important posibil). Stii tu, pentru Proiectul acela depus anul trecut.

-          Da, stiu ce Proiect, ii raspund eu in vis cu voce egala, fara a fi impresionata, doar usor uimita. L-am depus de anul trecut pentru ca il terminasem deja. Am fost prima din an (in vis parea ca expresia avea conotatie studenteasca, precum as fi spus “prima dintre colegii mei de an, din generatie”) care a depus Proiectul. Am vrut sa-l depun ca sa nu mai am grija lui, daca tot il terminasem.

-          Ei bine, abia acum a fost termenul final si a fost evaluat de Doamna... (nu-mi amintesc exact numele din vis, dar avea o rezonanta germanica, ceva de genul Ramsen sau Bamsen), care a decis sa-ti dea tie Premiul. Intre noi fie vorba (a continuat ea ca si cum imi facea o favoare divulgandu-mi un secret, dar folosind un ton rautacios, dispretuitor),  sa stii ca ea a decis asta chiar de anul trecut, de cand ai depus Proiectul. De atunci l-a citit, l-a evaluat si a decis.

In vis eram doar surprinsa de primirea acestui premiu. Nu simteam nici acea bucurie extraordinara a succesului si nici sentimentul de mare implinire si satistactie. Era ca atunci cand primesti mult prea tarziu un cadou foarte dorit, pe care nici nu mai sperai sa-l mai primesti vreodata, la care nici nu te mai gandeai. Daca ar fi venit atunci, la timpul lui, te-ai fi bucurat enorm, ai fi simtit fericire, implinire, satisfactie, mandrie, recunoasterea efortului si valorii tale, ai fi simtit apreciere, te-ai fi bucurat de anumite beneficii de pe urma lui, ai fi trait gloria, succesul, renumele. Pur si simplu te-ai fi gandit ca-l meriti din plin, ca iti era acordat cu drag, cu recunostinta si cu respect pentru propriile calitati. Venind prea tarziu, nu te mai poti bucura deloc de el. Ti-e indiferent. Nu te mai ajuta cu nimic. Nu-ti mai aduce nici o satisfactie, nici o mandrie personala, nici o fala, nici un avantaj. Stii ca l-ai primit pe merit, dar.... pur si simplu, nu mai conteaza. Simti doar surprindere.

Asta simteam eu in vis. Mai mult decat pentru primirea tardiva a Premiului, eram un pic uimita si pentru modul in care imi fusese comunicata acordarea acestui Premiu. Stand in picioare in fata unei usi, pe holul cladirii, cu un ton formal, plictisit, fortat politicos, mascand chiar o iritare ascunsa. Premiul acordat mie era minimizat, era tratat ca si cum ar fi fost ceva nesemnificativ, un simplu fapt divers, banal. Fara nici o ceremonie, fara Gala de premiere, fara fast si fara aplauze. “Stii, ai primit un premiu. Acum, ma scuzi, am treaba” – cam asa se decoda energetic scena. Iar de dincolo de zidurile si usile acelor birouri din cladirea sediului central simteam o nemultumire generala, o indignare tacuta “Cum? Ea? O necunoscuta, o anonima, o oarecare, sa primeasca Premiul cel Mare? Si noi, care am muncit aici de atata timp, cu mult inaintea ei, noi nu?”

Totusi, mie imi fusese acordat. Stiusem tot timpul ca Proiectul meu este cel mai bun, dar, in mediul acela ostil, parea improbabil sa-mi fie recunoscut. Acum eram surprinsa, insa doar pentru ca parea ca venise cam tarziu si intr-un mod cam anost, in derizoriu. Ca si cum doar bifam in agenda ceva vechi, din urma. Si chiar asa era... Premiul, in sine, devenise, din tel, doar o bifa. Proiectul (implinit deja) era cel care contase.

Din Grădina lui Dumnezeu: 06.10.2018

***