Oglinzile Sufletului: Sal Rachele in Gradina lui Dumnezeu (2)

Joi dimineata (23 august), in jur de ora 10:00, eram gata de plecare din Sibiu spre casa, cu bagajele incarcate in masina, cu Jan adusa la hotelul nostru de catre Melania si Alex si cu Bubulina frematand de emotia pregatirilor de drum. Dupa aproximativ o ora si jumatate de mers, aveam sa ne regasim acasa, in fata portii noastre.

Trebuie sa va precizez aici un aspect interesant. Chiar inainte de plecarea de acasa, pe strada noastra incepusera lucrarile de asfaltare. O multime de masini uriase, buldozere, basculante si acele utilaje grele cu rotative pentru batatorit terenul, misunau de colo-colo, facand nu numai un zgomot continuu, dar mai ales un praf infernal, fiind nevoiti sa inchidem toate geamurile in cele cateva ore ale diminetii cand ele erau in lucru intensiv. Din acest motiv eram un pic ingrijorati. Atat disconfortul zgomotului si prafului, dar si improbabilitatea de a putea avea acces cu masinile pana in curtea noastra, ne ridicau la fileu niste probleme carora le cautam solutii. Ne doream ca oaspetii nostri sa aiba parte de maxim de confort posibil la noi si sa nu existe incoveniente majore.

Dar cand am ajuns acasa de la Sibiu, tot satul parea intr-o amortire totala. Era o dimineata frumoasa, insorita, cu cerul partial acoperit de fire translucide de nori trecatori, ce aduceau din cand in cand umbre racoroase peste atmosfera torida de sfarsit de augut si peste pamantul incins si uscat al dealurilor de primprejur, drumului si satului intreg. Pe strada noastra nu era nici urma de utilaj de asfaltare, nici un zgomot si nici o idee de praf macar. Totul era intr-o incremenire pasnica, placuta si relaxanta, ceea ce n-a facut decat sa ne bucure. Speram ca rotitele universului sa se invarta si in continuare in sensul dorit de noi, iar ele sa se potriveasca perfect pentru crearea acelei realitati pe care o cerusem in rugamintea noastra trimisa Cerului: armonie, pace, tihna si bucurie.

Odata cu oprirea masinii in fata portii noastre s-a pornit alaiul de intampinare al cainilor, iar harmalaia de latraturi, schelalaieli si agitatie frenetica in toate directiile a celor trei caini ai nostri de curte ne-a mobilizat un pic in a o introduce pe Jan in siguranta in atmosfera si spatiul casei, cel atat de pazit de gardienii curtii, Toni, Gina si Bobi. Din fericire, Jan este familiarizata cu tot felul de animale, ea insasi avand o ferma agricola in Egipt, langa Valea Regilor, unde se ocupa (printre altele, inclusiv de turism) de culturi si de multe animale. Dupa o minima curtuoazie si o mituire ostentativa a sefului haitei, Toni, cu cateva felii de paine primite din mainile lui Jan, musafira noastra a fost acceptata, iar linistea s-a restabilit peste curte.

Dupa descarcarea bagajelor, a urmat o scurta trecere in revista a casei si utilitatilor, dar si a facilitatilor din curte, stabilind ca vizita amanuntita a Gradinii lui Dumnezeu sa o facem mai tarziu, dupa ce aveau sa soseasca si ceilalti oaspeti. Intre timp noi aveam de facut cateva pregatiri pentru a-i putea primi asa cum se cuvine.

Ne-am impartit directiile de actiune: Adrian a plecat spre oraselul apropiat sa faca niste cumparaturi din supermarket, iar eu am ramas sa fac niste aranjamente in casa si in curte. Aveam de udat toate florile din ghivece dupa o absenta de doua zile caniculare si sa pregatesc camerele unde aveau sa fie cazati oaspetii nostri. Jan avea sa primeasca o camera numai a ei (camera egipteanca, asa cum i-am spus noi, unde toate obiectele noastre decorative, tablourile, simbolurile, cristalele si piramidele existente se asortau si armonizau perfect cu Jan). Melania si Alex urmau sa primeasca o a doua camera, cea de langa Jan (ambele avand iesire directa spre marele hol si apoi spre curte), iar Sal si Mara urmau sa fie acomodati in dormitorul nostru, cu accesul direct atat spre camerele partenerilor lor de drum, cei trei de mai sus, cat si spre baie si spre bucatarie. Cum noi avem in bucatarie o canapea extensibila foarte confortabila, acolo a fost locul unde ne-am mutat noi temporar locul de dormit, cu atat mai mult cu cat aceasta incinta este, de fapt, mai mult un fel de living room chiar si pentru noi (caci nu gatesc acolo, ci in bucataria de vara, unde avem aragazul, frigiderul si toate facilitatile necesare).

Pentru ca ora la care Sal, Mara, Melania si Alex au plecat din Sibiu a fost destul de tarzie, mai exact, dupa ora 13:00, Adrian a stabilit cu ei telefonic sa se intalneasca in oraselul de langa noi, unde i-a invitat mai intai la un restaurant sa serveasca impreuna masa de pranz. Eu si cu Jan am servit amandoua acasa un pranz frugal, ambele avand cam aceleasi preferinte culinare, apoi, dupa o rapida inspectie a imprejurimilor, Jan s-a retras in camera ei sa se odihneasca un pic, caci se simtea obosita dupa solicitarea ultimelor zile ale calatoriei. Ea venise cu avionul din Egipt mai intai in Bucuresti, unde se intalnise cu Sal si cu Mara si de unde fusesera toti luati de catre Melania si Alex si adusi in Sibiu. Un drum lung, obositor, stresant si cu un amalgam de energii coplesitoare pentru ea.

Pe la ora 15:30 Adrian s-a intors acasa si cu ceilalti oaspeti ai nostri. Dintr-o data curtea atat de mare a parut neincapatoare pentru cele doua masini, oamenii si bagajele care au aparut in interior. Din nou, ritualul introducerii oaspetilor in spatiul pazit cu vigilenta de cainii nostri de curte a fost trecut cu succes, urmand ca avertismentul nostru de a se pastra o oarecare reticenta in interactiunea cu ei sa fie avut in vedere inca o vreme.

Latraturile de intampinare si galagia noastra, a tuturor, emanata de bucuria si entuziasmul acestei vizite, au trezit-o pe Jan si, astfel, s-a pus in miscare fluxul de prezentare a proprietatii noastre, a casei, curtilor, anexelor si, in cele din urma, a gradinii, viei si livezii.

Momentul de maxim interes, satisfactie si bucurie copilareasca a fost cand am descoperit butasii de struguri negri, tamaiosi, care erau copti. Dupa ce i-am invitat sa se serveasca singuri, dupa pofte si preferinte, fara nici o restrictie, limita sau temere, am intrat cu totii printre randuri si am mancat struguri pe saturate. Ba chiar cineva, nu mai stiu cine, a gasit si cativa butasi de struguri albi ce pareau mai varatici si dati in copt, care au fost ca un magnet si au starnit un entuzisam de nedescris. Eram cu totii ca niste copii nazdravani care au scapat nesupravegheati in fata unor nesfarsite platouri cu dulciuri, prajituri, torturi si inghetata. Cam asa.

Mamaita, vecina noastra, curioasa si dornica sa stie ce se intampla in gradina noastra cu atata lume, cum nu mai vazuse ea niciodata la noi, m-a chemat discret intr-o margine de gard si, folosindu-se de pretextul obisnuit de a-mi oferi ceva, orice (de data aceasta o tava plina cu niste cartofi uriasi tocmai scosi din pamant, din gradina ei), m-a intrebat cine ne sunt oaspetii. Insa, inainte de a apuca sa-i raspund, o oarecare agitatie si rasete auzite dinspre grupul musafirilor au intimidat-o si s-a retras in curtea ei, spunandu-mi ca “mai vorbim noi maine, sa vii sa-ti mai dau cartofi, ca sunt tare faini si dupa aceea ii bag in chivnita si mi-i greu sa-i mai scot”.

Intoarcerea noastra, a tuturor, din gradina s-a facut cu bratele pline, fiecare cu cate ceva: struguri, mere, piersici, castraveti, goji. Cu aceasta ocazie, Sal a mancat pentru prima data goji proaspete si catina. A fost maxim de uimit de dovlecii cei uriasi de placinta si i-au placut foarte mult piersicile din spatele gradinii, soiul nostru fructificand piersici un pic mai mici, cu pulpa rosie, dar extraordinar de aromate, zeamoase si savuroase.

In curte au admirat si s-au amuzat mult de toate aranjamentele si decoratiunile facute de noi, cele care ne creeaza un mediu de poveste. Vedeau peste tot “Secret Garden”, “Magic Garden”, “Sweet Garden”, “Fairy Land”, “Dragon Room”, “Elf’s Home”, Mistery Garden”, iar rusticul imbracat in verde, in flori si in aranjamente de plante de tot felul ii faceau sa se simta ca in mijlocul unui basm adevarat. Sal chiar si-a facut propria colectie de fotografii in telefonul personal, atat de incantat a fost de tot acest decor fantastic.

Vecinatatea cu manastirea si cu biserica cea veche de pe varful dealului impadurit cu salcami i-a suscitat un interes deosebit si ne-a solicitat o mica plimbare inspre acolo. Lui Sal ii plac foarte mult incursiunile pe jos prin locurile pe unde calatoreste pentru a le simti energiile si a se bucura de frumusetile si diversitatea lor. Este atras de ape (lacuri, mari, oceane), dar si de paduri, dealuri si munti. Prefera sa petreaca mult timp afara, in natura, in locuri retrase, linistite, fara poluare de orice fel (toxica, fonica, energetica, psihica). Asa ca o plimbare spre manastire si peste dealurile largi din vecinatate, in prag de inserare, a fost cea mai dorita si mai placuta relaxare pentru el. Jan si-a manifestat si ea dorinta de a ne insoti. Mara, Melania si Alex au ramas acasa, unde fiecare s-a facut confortabil cum a dorit, avand la dispozitie toata casa pentru aceasta. Au facut dus, si-au pregatit cafele, si-au aranjat bagajele, au depozitat in frigider unele dintre alimentele lor cumparate pe drum ori s-au relaxat, pur si simplu, in curte, pe sezlonguri sau in casa, in camerele puse la dispozitie. Se imprietenisera deja cu cainii nostri, deci si acest stres disparuse.

Adrian si cu mine, alaturi de Sal si Jan, am pornit pe drumul asfaltat si ingust care duce spre manastire, dorind initial sa putem intra in curtea spatiului manastiresc pentru o vizita scurta. Gasind insa poarta inchisa (nu incuiata, doar inchisa), dar fiind in parg de inserare, Sal ne-a spus ca prefera sa le respectam “privacy”. Asa ca ne-am continuat drumul inainte, iesind din aria satului si a manastirii direct inspre campurile largi, acoperite cu porumb ori proaspat cosite de fanul atat de pretios pentru animalele satenilor.

A fost o plimbare frumoasa, placuta, in acompaniamentul greierilor si cosasilor ce abia isi incepeau concertele de seara, pe sub razele blande ale soarelui, filtrate de cateva naframe transparente de nori translucizi, ce se lasau peste culmile line ale dealurilor din jur, frumos decorate de culturile oamenilor. Am fi mers pana mai departe, spre padure, daca n-am fi riscat sa ne prinda intunericul pe drum. Se apropia timpul obisnuit al atacurilor nemiloase ale hoardelor de tantari. Din fericire, canicula ultimelor zile ii mai imputinase, spre surprinderea noastra, caci n-am simtit deloc disconfortul atacului lor pe timpul plimbarii cu Sal. Am fi putut zice ca Sal i se adresase personal marelui “King of Mosquitoes” si convenise cu el ca supusii lui sa ne permita trecerea fara nici o ofensiva ostila.

Dupa ceva mai mult de o ora, am facut cale intoarsa si am revenit acasa. O alta plimbare prin gradina ne-a permis sa culegem si ultimii castraveti (ce crescusera in cele doua zile cat am lipsit noi de acasa), tocmai buni pentru mesele oaspetilor nostri, dar si un castron mare de struguri, care a mai fost urmat si de altele pe parcurs.

La intoarcerea noastra, citindu-ne pe chipuri starea de gratie in care eram dupa plimbarea aceea atat de placuta peste campuri, Melania si Alex au regretat ca n-au mers si ei cu noi si si-au exprimat dorinta de a admira apusul soarelui de undeva de mai sus, poate de pe Dealul Oilor din apropiere. Asa ca Adrian a ramas de vorba cu Sal, Mara si cu Jan in curte, pe sezlonguri, discutand diverse, mancand struguri si rontaind alune si un mix de seminte si fructe confiate cumparat din supermarket, iar eu am plecat cu Melania si cu Alex sa ne bucuram de apusul soarelui.

Am urcat doar pana la primul terasament pe Dealul Oilor, dincolo de care n-am mai putut trece din cauza culturilor de porumb, dar si a lanului inalt de plante salbatice si flori de camp ce formau fanul ce avea sa fie cosit in curand. Melania nu avea pantaloni lungi si nici nu era incaltata adecvat pentru o aventura printre maracini si scaieti, asa ca ne-am oprit pe primul platou liber, in apropierea stanei domnului Ion (unul din satenii cu care noi avem relatii mai apropiate), pe pasunea larga, unde zi de zi oile pasc nestingherite. Am admirat impreuna apusul soarelui si perspectiva asupra satului, deschisa impresionant ochilor nostri de acolo, de sus.

Melania si Alex formeaza un cuplu incantator, cu care m-am simtit armonizata din prima clipa in care i-am cunoscut. Ei locuiesc in Bucuresti si de aceea au apreciat mult clipele acelea petrecute in natura, in linistea specifica a satului. S-au bucurat de acest loc retras, linistit, in aureola apusului si a inserarii ce a cuprins treptat dealuri si curti, sat si pamant, in tihna si zumzetul surd al oamenilor ce-si incheiau ultimele treburi prin curti inainte de culcare, ascultand greierii, cate un latrat indepartat de caine, ori vreun muget prelung de vaci intoarse in cireada de la pascut. A fost magic!

La intoarcerea acasa cu Melania si cu Alex am gasit curtea goala. Am crezut ca toti se retrasesera in casa, ferindu-se din calea tantarilor. M-am gandit atunci ca intelegerea lui Sal cu “King of Mosquitoes” expirase.

Insa nici n-am intrat bine in curte, ca a inceput brusc o mare harmalaie a cainilor nostri, asmutiti catre cineva din drum. M-am apropiat de gard sa vad ce se intampla. Era Mamaita, vecina noastra de la deal (cea care imi daruise mai devreme cartofii aceia gargantuelici). Era insotita de cainele ei, unul mic, pipernicit si oarecum zdrentaros, asupra caruia Toni se incranceneaza cu furie ostentativa de caine dominant, cu rolul de a-l supune pe celalalt si de a fi recunoscut ca sef. De fiecare data cand il intalneste pe drum, Toni face un taraboi de nedescris si, chiar daca cel mic nu i se opune, trebuie sa indure smerit spectacolul superioritatii “puterii”.

Vazandu-ma la gard, Mamaita s-a apropiat si, cu o mina oarecum secretoasa, complice, dar si extrem de curioasa, frematand a emotie cu greu retinuta, imi spune:

- “Este pe drum, incolo, o femeie care umbla singura si vorbeste fara inteles. Este cineva de la dumneavoastra? Ca noi n-o cunoastem si tare m-am speriat cand am vazut-o cum umbla spre dealuri. Poate sar cainii la ea. Este dintre musafirii dumneavoastra, asa-i?”

- “Da, asa este, nu va faceti griji”– i-am raspuns eu, intelegand din prima ca era vorba despre Jan. Mai iesise singura in strada imediat dupa ce sosisem din Sibiu si se plimbase in lung si-n lat, inspectand imprejurimile, iar eu, vazand cat de neinfricata este in privinta cainilor nostri, am lasat-o in voie sa exploreze zona. Mi-am dat seama ca avea sa se descurce orice-ar fi.

- “Dar tare m-am mai spariet! Nu stiam cine e si nu vorbeste romaneste, ca n-am inteles nica. Daca se intampla ceva sa ma chemati!” a adaugat ea preocupata de starea musafirei noastre. “Sa-mi bateti la poarta, sa ies la caini, da?”

- “Stati linistita, nu-i nici o problema. Dansa este oaspetele nostru si are experienta cu cainii, nu se teme de ei. Nu va faceti griji. Multumim, dar totul este in regula.”

- “Neaparat sa-mi bateti la poarta daca aveti nevoie de ceva.” – a adaugat ea cuprinsa de emotie si de incantare ca era parte a unei povesti iesita din comunul vietii satului in care, pentru ea, nu se intampla aproape niciodata nimic. Abia dupa mutarea noastra din Bucuresti aici, in Gradina lui Dumnezeu, gard in gard cu ea, devenise foarte mandra in sat ca ne avea vecini si era mereu in cautarea noutatilor in ceea ce ne priveste, cele care sa-i umple si sa-i mai coloreze si ei zilele si viata. Aparitia inedita a lui Jan pe strada, imposibilitatea de a se intelege cu ea in romaneste si vazandu-i curajul de a se plimba singura pe inserat, fara teama de caini si, mai ales, fara nici un toiag cu care sa se apere, a devenit brusc pentru ea o extraordinara intamplare, una fara precedent, iesita cu totul si cu totul din comun, asa ca si cum ar fi intalnit o fiinta nepamanteana trecand agale pe ulita satului.

- “Nu va faceti nici o grija, este musafira noastra, nu stie limba romana si nu se teme de cainii satului, fiti linistita.” mi-am intarit eu spusele inca o data pentru a incheia dialogul.

Mi se paruse ca jucasem o scena dintr-un film suprarealist. Mamaita noastra avea sa dea alarma in tot satul si avea sa povesteasca tuturor despre musafirii nostri straini. Vazuse peste gard curtea plina cu masini, ne vazuse prin gradina cu totii, dar nu-si inchipuise ca oaspetii nostri nu sunt din Romania. A plecat spre casa ei cam cu inima indoita. Ar mai fi vrut sa vorbim, sa-i mai dau amanunte, s-o fac partasa la povestea aceasta extraordinara care se desfasura langa gardul ei, in satul ei, in care doar datorita noua parea ca se mai intampla ceva interesant.

M-am indepartat si eu de gard, iar acesta a fost semnalul asteptat si de Toni pentru a se retrage in curte si a-si incheia reprezentatia de afisare a puterii si statului de sef pe strada noastra.

O fuga rapida in gradina pentru inca o sarja de struguri a incheiat sirul aventurilor de pe-afara din acea zi. In interiorul casei era placut, fiecare pregatindu-si culcusul in stil personal, noi punandu-le la dispozitie tot ce aveau nevoie pentru a le asigura confortul si relaxarea. Am servit cina, am mai stat inca o vreme impreuna, la sueta, apoi Sal, Mara si Jan s-au retras in camerele lor. Noi doi am mai ramas in continuare cu Melania si cu Alex la un sfat in ceas de taina, pana mai tarziu, in noapte. La lumina portocalie, filtrata discret si calda a unei veioze din sare de Himalaya am stat la povesti, am ras, am glumit, am impartasit impresii si nu ne-am mai fi oprit daca ei n-ar fi fost nevoiti sa plece a doua zi devreme din nou la drum alaturi de ceilalti oaspeti.

A doua zi, respectiv, ieri dimineata, ne-am trezit cu totii devreme. Nici nu se luminase bine de ziua ca Sal si cu Mara susoteau discret in camera lor, stand inca in pat, impartasindu-si si ei impresiile calatoriei. Cu o seara inainte fusesera mult prea obositi si adormisera ca doi bebelusi, multumiti ca sunt intr-un loc atat de placut si linistit precum Gradina lui Dumnezeu (Garden of the God).

Dupa micul dejun s-a dat semnalul pregatirilor de plecare. Impachetari, strans bagaje, multumiri reciproce, imbratisari, priviri bucuroase, impartasirea recunostintei si a gandurilor bune pentru viitoarele revederi au creat o efuziune generala, specifica despartirilor dupa intalniri frumoase, calde si de neuitat.

La putin timp dupa ora 10:00 a sosit si Liviu cu asistentul lui, iar bagajele musafirilor au inceput sa fie incarcate in masini.

La un moment dat, in toiul pregatirilor de plecare, Ema l-a vazut in apropiere pe Sal si a facut un gest care l-a induiosat pe cel din urma de-a dreptul: s-a dus spre el, s-a ridicat pe labutele din spate si, intinzand labutele din fata in sus, pe genunchii lui, i-a cerut astfel sa fie luata in brate de Sal. Acesta a inteles imediat si, emotionat de solicitarea Bubulinei, a luat-o, a sustinut-o si a inconjurat-o protector cu bratele sale.

Am surprins momentul in doua fotografii superbe, in care se poate citi atat duiosia si emotia cu care Sal o tine pe Ema la pieptul sau, cat si timiditatea, dar, mai ales, multumirea Emei ca este in bratele marelui Sal, cel care, iata, in timpul calatoriei lui atat de serioasa si importanta prin toata lumea, s-a oprit o clipa, i-a acordat atentie si s-a bucurat el insusi de compania ei, oferindu-i o mangaiere, un pic de tandrete, cateva cuvinte de alint si, astfel, manifestandu-si dragalasenia si sensibilitatea aspectului de copil interior de dincolo de fateta adultului in care se afla intrupat unul dintre cele mai batrane suflete ale omenirii din acest moment planetar.

Asa si-a luat Ema “la revedere” de la noul si totusi vechiul ei prieten. Chiar daca ea avea doar doua luni atunci, demult, in Bucuresti, in octombrie 2015, cand l-a cunoscut pentru prima data pe Sal, cu ocazia evenimentelor acelui an, ea l-a tinut minte, l-a placut, iar acum si-a reeditat simpatia fata de el, declarandu-i-o personal, direct si fara echivoc in momentul in care s-a cerut in bratele lui. Si sa-l fi vazut voi pe Sal cum umbla mandru cu Ema in brate prin toata casa, trecand ca la parada prin fata tuturor, aratandu-le minunea si fiind foarte fericit de o asa postura.

Mai departe, fotografiile mele au surprins iuresul din momentele plecarii oaspetilor nostri, iar pozele de grup de dinainte de imbarcarea in masini au surprins entuziasmul general.

Ca un facut, pentru a fi si mai interesant pentru toata lumea, s-a petrecut atunci o sincronicitate amuzanta. Chiar cand se pregateau sa iasa cu masinile din curte, a aparut prin fata portii noastre un vecin din sat cu o micuta turma de oi cu care se intorcea de pe Dealul Oilor, de la pascut. Cainii nostri au intrat in starea de alerta la vederea micului gardian canin al turmei, un catelus negru, zdrentaros, asemanator cu al vecinei, Mamaita. Berbecul urias si mandru, care mergea in frunte a fost cel mai admirat, iar oile care il urmau behaiau multumite si satule, rumegand inca pline de satisfactie. Refrenul de final a fost umoristic si subinteles: Beeeeeee......!!!!!

Apoi, rand pe rand, masinile au iesit din curte, mainile noastre, ale tuturor, fluturau in aer, zambetele si privirile ni se intersectau din mers si fiecare lua cu el amintiri si emotii, impresii si bucurii, trairi frumoase si dorinte pentru alte reintalniri viitoare.

Noi doi am ramas in drum, in fata portii larg deschise, privind dupa ei si nevenindu-ne sa credem ca doar cu cateva momente in urma curtea si casa ne fusesera pline de oaspeti, de zumzet si de voie buna. In linistea care s-a lasat in urma lor se mai auzeau doar randunelele gurese, adunate intr-un mic stol pe firele electrice de la poarta, vreo douazeci, sosite parca anume pentru a-i petrece pe musafirii nostri la plecare si a le ura “Drum bun!” si “Binecuvantari divine” pentru calatoria pe care o mai aveau de parcurs.

Clujul, orasul unde aveau sa ajunga, era la doua ore distanta, iar acolo ii asteptau oameni dornici de invataturi pentru evolutia lor sufleteasca, seminarii, conferinte si workshop-uri, sesiuni private si altele. Iar calatoria ii va duce si mai departe apoi, la Iasi si la Brasov.

Cum inca era dimineata devreme, am decis sa mergem si noi in oras pentru o scurta plimbare in parc. Ziua a fost foarte frumoasa, insorita si placuta. Ne-am bucurat ca oaspetii nostri avusesera parte de un timp minunat cu ocazia sejurului la noi si ca, mai ales, in mod uimitor, in cele doua zile, nici un utilaj greu folosit la lucrarile de asfaltare a strazii nu-si facuse aparitia. Zgomotul si praful specifice lucrarilor fusesera, parca, interzise cu desavarsire de Cineva, de acolo, de Sus, pe timpul vizitei la noi a lui Sal si a prietenilor nostri. Am plecat in oras foarte multumiti. Totul decursese foarte armonios si, dincolo de neprevazutul ce paruse la inceput ca avea sa ne zadarniceasca intalnirea, am primit ajutor divin si toate au urmat Calea cea mai potrivita cu putinta in conditiile existente. Multumim, Doamne!

Am ciocnit in mod festiv un smoothie de fructe, am stat pe banca in parc, la umbra generoasa a castanilor seculari si apoi ne-am indreptat spre casa trecand solemn, aproape simbolic, printre cladirea Primariei si marea Catedrala Ortodoxa. Pamantul si Cerul. Intre ele Portile Omenirii. Vamile. Vindecarile. Intelegerile. Transcenderea si Asumarea.

Mesajul era clar. Nu judecati Omul dupa infatisare si mers, dupa culoare si cuvant, ci dupa Soarele care straluceste pe Cerul din Inima lui. Priviti si apreciati Icoana din Interior si nu rama din mijlocul careia ea vi se arata.

La intoarcerea acasa ne-au intampinat mai intai cainii de curte, Toni, Gina si Bobita. Le simteau deja lipsa oaspetilor nostri si le duceau deja dorul. Insa mangaierile primite de la noi i-au mai linistit. Doar Bubulina a ramas neconsolata. Cu ochii pe geam, inca il mai cauta cu privirile prin curte pe bunul ei prieten Sal, cel care n-a uitat-o dupa trei ani de absenta, care a alintat-o atat de frumos la plecare si care s-a bucurat atat de mult cand ea i-a cerut rugator si delicat sa o ia in brate. Este de netagaduit: intre ei s-a creat cu adevarat o legatura puternica, ceva de nedescris....

Si, daaa.... ii este dor Emelinei noastre dupa Sal...