Oglinzile Sufletului: Greierii şi Furnicuţele (I)

“Cri-cri-cri, toamnă gri,

Nu credeam c-ai să mai vii...”

(Autor: G.Topârceanu)

Daaaa, cu toamna nu-i de glumit. Când ea îşi întinde peste dealuri şi câmpii rochiile-i lungi, ruginii, brodate cu ciulini şi puf de păpădie, atunci se vede şi este apreciat cu adevărat efortul furnicuţelor hărnicuţe.

Cămările lor sunt pline, pivniţele aşişderea, iar din grădină încă mai au cate ceva de adunat pe ici-pe colo, din cele puse în pământ mai târziu, ori din cele cu coacere târzie, tomnatică.

Tare drag ne este şi nouă să ne plimbăm prin grădină adunând legume coapte ori condimente de pus la uscat sau la congelator. Mie dintotdeauna mi-a plăcut să bucătăresc toamna şi să pregătesc murăturile pentru iarnă, atât de mult, încât, de multe ori, pregăteam mai mult decât era suficient şi mai descopeream şi primăvara târziu, prin cămară, borcane pline cu castraveţi sau cu gogoşari în oţet. Mi se pare de-a dreptul apetisant mirosul oţetului fiert cu mirodenii, al castraveţilor proaspăt spălaţi şi aşezaţi frumos, ca soldăţeii, în borcane, ori al gogonelelor amestecate cu diverse alte legume în saramură aromată. Îmi place enorm tăria hreanului dat prin răzătoare şi, chiar dacă ochii mi se umpleau de lacrimi şi mă usturau, tot făceam asta în anii trecuţi. Acum avem un robot de bucătărie care îmi uşurează munca, însă tăria aia tot mai pluteşte prin bucătărie şi purifică tot, suflet şi trup, bine de tot, până la lacrimi. Îmi place să aranjez legumele ordonate, în borcane şi mi-e tare drag să le privesc la final, cum stau ele aliniate, cu capacele puse, gata de depozitat pe rafturi de cămară sau de pivniţă.

Dacă, până anul trecut, toate legumele conservate pentru iarnă erau cumpărate din pieţele sau super-marketurile bucureştene, în această toamnă am pregătit numai ce am obţinut în grădina noastră, care a fost mai mult decât generoasă. De zecile de borcane de castraveţi în oţet v-am povestit deja. Castraveţii ne-au uimit peste măsură cu producţia lor uriaşă şi constantă. Acum, la mijloc de septembrie, am cules castraveţii bătrâni, lăsaţi (sau uitaţi) pe vrej pentru seminţe, dar, odată cu ei, tot am mai descoperit, pe vrejurile aproape uscate, şi câţiva castraveţi verzi, proaspeţi. Cele două soiuri alese de noi anul trecut, când ne-am cumpărat seminţele, ne-au depăşit toate aşteptările. Drept pentru care şi anul viitor le vom cultiva tot pe acestea (ţărăneşti tradiţionali şi Longo marketer). Seminţe vom avea cu duiumul. Ba, mai mult decât atât, vom avea seminţe nu numai pentru noi şi pentru tot satul în care stăm, ci pentru întreaga Romanie. Pe bune! Am cules o roabă plină cu castraveţi bătrâni, galbeni-cafenii, copţi şi răscopţi, numai buni pentru oferit materialul germinativ al anului viitor.

O altă surpriză deosebit de plăcută ne-a făcut-o broccolli. Când am pus seminţele în pământ, în primăvară, nu ne-am gândit la o aşa recoltă bogată şi constantă. Cu toate acestea, plantele au crescut frumos, iar tufele au înflorit relativ repede şi abundent. Nici nu rupeam bine o inflorescenţă verde, numai bună de consumat în salată, că imediat planta se ramifica şi înflorea din nou, în alte două-trei-patru inflorescenţe. Acelaşi lucru, la toate plantele de broccolli. Vreo douăzeci. Vă daţi seama! Toată vara, zi de zi, am mâncat broccoli. Tot timpul trebuia să fim cu ochii pe inflorescenţe ca să nu le lăsăm prea mult şi să nu înflorească, pentru că nu le mai puteam mânca. Aşa că, mai tot timpul, am avut broccolli în exces, cules, spălat şi ţinut la frigider, în pungi. Dar nici acolo nu poate fi ţinut prea mult, căci îşi continuă, chiar dacă într-un ritm mai lent, ciclul de înflorire. Iar, în grădină, producţia continuă şi acum. Pe unele flori le-am lăsat în fluxul lor natural pentru a-şi dezvolta seminţe, iar acum au tije lungi, înalte, pline cu păstăi ce urmează a se coace. Albinele încă mai vin pe la floricelele galbene de broccoli, bucuroase că pot culege polen curat, nestropit cu chimicale. Am avut noi şi conopidă, însă, fără nici o îndoială, broccolli a fost învingător de departe.

Din seria surprizelor nu pot să nu amintesc bamele. Nici nu aş fi crezut, de ne-ar fi spus cineva înainte, că o să dăm lovitura cu bamele astea. Şi am pus numai două rânduri a căte 20 de fire pe fiecare rând. Ei bine, din cele 40 de plante am recoltat de ne-am săturat de bame până peste cap şi, în plus, am pus şi la borcane cu bulion pentru iarnă, de m-am plictisit. Şi acum, în mijloc de septembrie, plantele înfloresc continuu şi culegem din două în două zile atât bame fragede, de mâncare sau de conservat, cât şi bamele bătrâne, coapte, din cele lăsate pe vrej pentru seminţe. După ce se usucă bine de tot şi se scot seminţele, capsulele acelea alungite, cu nuanţe de auriu şi maroniu, au un aspect decorativ foarte plăcut şi interesant. Ce mai, bamele astea sunt nişte minuni de legume pentru orice grădinar şi/sau gospodărie. S-au comportat excelent faţă de buruieni, luându-le înaintea tuturor şi dezvoltând frunze largi, palmate, şi tije puternice şi rezistente. Nu am constatat vreun atac al vreunor dăunători şi nici vreo slăbiciune la secetă ori la ploile prea abundente care au căzut peste noi prin mai-iunie. Din cele patruzeci de seminţe plantate în primăvară am mâncat toată vara bame şi avem si câteva zeci de borcane pentru iarnă. Singura noastră grijă a fost ca să le culegem, neapărat, din două în două zile ca să avem legume fragede şi gustoase. Altfel, bamele rămase prea mult timp pe vrej, neculese, îmbătrânesc şi devin tari, aţoase şi cu seminţe mari în interior.

O altă extraordinară surpriză, cea cu care, poate, ar fi trebuit să încep, au constituit-o salatele. Fiecare orăşean ştie cum arată o salată: o tufă pitică şi bogată de frunze fragede, pe care şi-o cumpără din supermarket sau din piaţă. Ce nu ştie fiecare orăşean – cum nici noi n-am ştiut - este cum arată salata când îmbătrâneşte şi cum arată ea în stadiul în care planta oferă seminţele pentru recoltele viitoare. Mie nu mi-a venit să cred că, din mâna aia pitică de frunze delicate şi apoase, avea să crească ditamai tufa înaltă, de peste un metru, cu flori mici şi galbene în vârf, asemănătoare păpădiilor, care, uscate, aveau să ne ofere micile seminţe cenuşii, greu separabile de pleavă. Descoperirea acestei evoluţii a plantelor de salată ne vor modifica strategia anului viitor, căci trebuie să avem grijă ca, prin dezvoltarea lor, să nu umbrim şi să nu afectăm alte legume din proximitate.
Oricum, este foarte distractivă scuturarea seminţelor de pe tufele de salată uscate. Mă rog, atât cât poate să fie de distractiv praful şi pulberea de frunze uscate. Am avut, însă, şi o compensare: cu tulpinile lor uscate, băţoase şi stufoase, care mi-au rămas după scuturarea seminţelor, m-am jucat puţin şi am manufacturat nişte măturici decorative, foarte sugestive pentru orice furnicuţă hărnicuţă, muncitoare şi grijulie cu ordinea şi curăţenia casei.

Măturicile respective vor deveni pentru noi un lait-motiv generic, căci - nu-i aşa? – nimic nu-i mai important pentru trup şi pentru suflet decât curăţenia. Iar aceasta este necesară atât în interior cât şi în exterior. Degeaba este curat aiurea, în lume, dacă nu-i curat şi în curtea ta. Degeaba ai curat în curte, dacă nu ai şi în casă. Degeaba este curăţenie în casă, dacă nu-i curat şi trupul tău. Degeaba ţi-ai curătat trupul, dacă nu te îngrijeşti şi de sufletul tău. Însă, daca ai sufletul curat, atunci, radiant, transmiţi şi inspiri curăţenia şi în jurul tău, eşti un exemplu altora, oamenii din jurul tău devin din ce în ce mai curaţi (interior şi exterior) şi, astfel, devii creator de viaţă frumoasă, de destin liniştit, de drum luminos şi înălţător.

De aceea, unele din măturicile pe care le vedeţi în poze ne vor decora anumite locuri ale curţii şi vor fi un simbol al celor spuse mai sus. Altele vor fi dăruite. Deocamdată stau ciorchine agăţate pe o uşă de şură şi aşteaptă să fie distribuite. Un mic amănunt metaforic: cozile lor sunt făcute din lujeri uscaţi de zmeur, ca semn că, după efortul curăţeniei, vine şi răsplata, adică desertul dulce şi uşor de cules, în ciuda ţepilor.

Mai departe. Roşiile s-au terminat, iar tot ce s-a produs am cules şi am mâncat. Nu au fost atât de multe cât să putem pregăti şi bulion pentru iarnă din ele, dar au fost suficiente cât să le avem în salată zilnic, toată vara. Câştigătoarele s-au dovedit a fi roşiile cherry, care n-au fost absolut deloc afectate de nici un factor dăunător. Roşiile pisalis, însă, sunt aşteptate cu sufletul la gură să se coacă. Tufele sunt uriaşe, puternic ramificate, iar crengile sunt pline de lampioane măricele, mai mari decât o nucă. Când vor fi colorate în galben vor fi bune de cules. Sperăm să fie o toamnă caldă şi lungă pentru a avea timp să se coacă. Ştim ce comori sunt ascunse în interiorul acestor drăgălaşe lampioane şi abia aşteptăm să le degustăm. Din cele trei tufe mari de roşii pisalis cred că vom aduna destul de multe cât să ne săturăm amândoi şi să avem şi pentru seminţele anului următor.

De dovlecei nici nu ştiu ce să mai spun. Pur şi simplu ne-am săturat de dovlecei până peste cap. Atâţia dovlecei n-am mâncat, cred, în toată viaţa noastră. În toate vieţile noastre, ever. I-am pregătit în fel şi chip: proaspeţi şi cruzi în salate; gratinaţi la cuptor, cu mujdei de usturoi, cu orez brun ori alte garnituri şi salata; în ciorbe; în tocăniţe; conservaţi pentru iarnă în câteva zeci de borcane. În plus, mai avem culeşi o mulţime, care sunt depozitaţi în stare proaspătă în pivniţă, iar în grădină alţii cresc în neştire, ca Făt-Frumos cel din poveste, într-o zi cât alţii în şapte. Dovleceii sunt şi vor rămâne în centrul nostru de interes şi anul viitor, însă vom planta, probabil, mai puţini. Mult mai puţini.

Vinetele sunt, în această perioadă de septembrie, în plină glorie. Le-am plantat ceva mai târziu, odata cu ardeii graşi, gogoşarii şi ardeii iuţi, deci acestea toate se fac un pic mai târziu. Acum se coc treptat şi frumos, ispitindu-ne prin culoare şi număr. Din vinete am început deja să culegem şi să mâncăm, dar ardeii graşi şi gogoşarii mai au nevoie de puţin timp, poate o săptămână. Ardeii ţi n-au scăpat, însă, de foarfeca mea, umplând cu ei deja două borcane mari, peste care am turnat otet aromat cu condimente, pentru iarnă. Pe măsură ce cresc, alţii vor avea aceeaşi soartă. Şi această zonă a vinetelor şi ardeilor s-a dezvoltat frumos şi neatacată de dăunători. Cei câţiva gândaci de Colorado care începuseră să poftească la frunzele vinetelor noastre au fost invitaţi să-şi schimbe atitudinea şi preferinţele culinare şi n-au avut încotro. Doar ne pare rău ca n-am pus mai multe fire. Anul viitor, probabil, vom tripla zona dedicată acestor legume. Nu ne-au solicitat aproape deloc, iar rezultatele pe care ni le oferă acum, la final, sunt minunate. Dacă stau mai bine să mă gândesc, cred că le vom aloca o zonă de cinci o mai mare decât cea de acum. Sau chiar de saşe ori. Ca să putem face şi zacuscă.

Am învăţat multe despre grădinărit şi suntem foarte multumiţi de cum a decurs primul nostru an agricol. Unele legume le vom multiplica în viitor, altele le vom diminua. Varza, spre exemplu, va fi mult mai puţină anul următor în grădina noastră. Nu ne-am imaginat că, din toate seminţele acelea infime şi neglijabile, aveau să crească aşa multe fire de varză. Am dat atunci, în primăvara, o mulţime de răsaduri pe la vecini şi tot ne-au rămas prea multe. Pe măsură ce căpăţânile au început să se formeze în “ambalajul” stufos şi uriaş de frunze albăstrii, deveneam din ce în ce mai îngrijoraţi în privinţa spaţiului alocat lor. Dar s-au făcut mari, de diferite mărimi şi deja am cules o parte din ele. Vreo zece verze mai mici le-am pus la borcan, tocate mărunt, cu saramură şi mărar, iar după ce s-au murat, le-am scurs de zeamă şi le-am pus în punguţe, la congelator. Pentru ciorbe, salate, ori chiar pentru varză calită. La cât mâncăm noi este mai mult decât suficientă. Restul verzelor le vom depozita în pivniţă sau, poate, le vom pune la murat întregi, în butoi, după reţeta clasică.

De pepeni v-am povestit deja. I-am cules pe toţi şi am făcut expoziţie prin curte şi şură cu ei. I-am pus şi la soare, astfel ei se mai coc între timp, până ajungem să-i mâncăm. Sunt atât de mulţi încât am mai şi dăruit din ei vecinilor. Chiar dacă suntem la mijloc de septembrie, la noi este încă foarte cald, cu temperaturi de vară, în jur de 28-30 de grade în miezul zilei. Şi, ce poate fi mai reconfortant decât un pepene uriaş, rece, abia scos aburit de la frigider, mâncat afară, în curte, pe măsuta de camping şi stând pe şezlonguri, ca-n concediu? Pentru noi, ăsta este, desigur, doar un răsfăţ binemeritat de furnică! Toată primăvara şi toată vara am muncit în grădină, am săpat, am dezburuienit, am udat şi am alungat dăunătorii de pe frunze, iar acum am ajuns să ne bucurăm de roadele (deloc puţine) eforturilor noastre (deloc uşoare). Dar asta, a eforturilor, este o altă discuţie pentru altă dată. Acum doar ne primim răsplata.

Ne amintim, glumim şi râdem acum de momentele în care părea că n-o să răzbim, aşa cum alţii, din familie şi prieteni, credeau. Dar, cu paşi mici de furnică şi cu tenacitatea, determinarea şi meticulozitatea furnicilor, am mers înainte. Uneori, peste vară, am ascultat şi noi cum, în jurul nostru, greierii cântau, cum se veseleau şi se jucau, dansând şi umblând de colo-colo, din grădină în grădină, dând spectacol după spectacol. Ne-a plăcut să-i urmărim şi să le ascultăm serenadele, dar, între timp, noi ne-am văzut şi de treburile noastre de furnicuţe. Şi noi am cântat şi am dansat, însă altfel, după alt fel de “cântece” şi alt “scenariu”, şi am trimis spre ceruri rugăciuni şi mulţumiri pentru ajutor şi susţinere. Acum, că a venit toamna, suntem cu “boabele” stranse, pe unele savurându-le deja cu poftă, dar şi cu recunoştinţă.

Dintre plantele cultivate de noi, multe le-am cules deja complet din grădină. Amintesc în treacăt morcovii, cartofii, condimentele şi plantele aromatice, ceapa, guliile, fasolea căţărătoare, roşiile şi castraveţii, năutul, lintea (nu mai intru în detalii despre ele) iar bamele sunt şi ele pe ultima sută de metri. Ieri am cules şi ultimele capsule cu seminţe de in. Inul a avut nevoie de mai multe reprize de cules, căci boabele s-au copt în etape, aşa cum planta a înflorit. Finalul a fost cu ruperea tulpinilor. Avand în vedere că inul este o plantă multifuncţională şi că din tulpinile ei se prelucrează firul de in folosit în industria textilă, m-am uitat şi eu lung la acestea, gândindu-mă la procesul tehnologic. Bineînţeles, noi nu ne vom apuca acum să studiem şi să manufacturăm fire de in, ca în evul mediu, însă contemplarea acestui subiect m-a dus cu gândul în trecut şi m-a făcut să aprofundez asupra importanţei tehnologiei avansate pentru omenire, pentru uşurarea muncilor, pentru asigurarea confortului şi bunăstării unei vieţi tihnite şi fericite.

Este frumoasă şi plăcută viaţa la ţară, în mijlocul naturii, dar, fără mijloacele tehnice oferite de dezvoltarea urbană, fără obiectele de uz casnic, fără hainele şi încălţămintea asigurată de industriile mondiale, fără mijloacele de transport şi industria aferentă, fără tehnologiile diverse aplicate în fabricarea uneltelor de agricultură sau în construcţii, chiar şi în fabricarea unui banal cui, absolut necesar în construirea unei case, viaţa oamenilor ar fi mult mai grea, mult mai solicitantă şi stagnantă. Din fericire, evoluţia omenirii este înscrisă în însăşi esenţa ei, umanitatea neputând exista fără o evoluţie permanentă. Autodistrugerea ei repetată din trecut nu se datorează supradezvoltării tehnologice, cât folosirii acesteia sub alte auspicii decât cele izvorate din înalt, din sufletul pur, curat, inocent, al divinului inseminat în trupuri. Sperăm să nu cunoaştem un astfel de deznodământ şi pentru această omenire, din prezent. Dar este un subiect care are nevoie de un alt spaţiu decat acesta.

Oricum, culegerea inului mi-a generat întrebări interesante şi m-a purtat cu imaginaţia prin alte vremuri şi alte lumi, prin alte realităţi şi alte potenţiale linii temporale.