Şantierul arheologic din casa noastră

Scriu aceste rânduri la şfârsitul celor trei săptămâni de la inaugurarea şantierului arheologic din casa noastră. Trei săptămâni în care numai noi ştim cum am trăit. În praf, bubuieli, lovituri şi zgomote infernale de ciocan, fierăstrău, bormaşină, freză, flex, rotopercutor, polizor, betonieră, malaxor, ghilotină, şlefuitor, debitator, raşchetator, drujbă, picamer, baros, topor şi alte jucărele din acestea silenţioase, drăguţe şi interesante, special concepute pentru meşteri.

După ce acoperişul de deasupra camerelor a fost terminat, a urmat la rând cel de deasupra bucătăriilor. Dar, ca să se poată lucra în acea aripa a casei, am fost nevoiţi să ne retragem cu tot calabalâcul în cele două camere mari dinspre drum. Adică, în fostele “camere frigorifice” de astă iarnă, care, acum, vara, s-au dovedit cele mai răcoroase şi mai plăcute. Plăcute şi pentru că, este adevărat, şi noi le-am amenajat frumos. Şi, chiar dacă, încă, mai au o tentă de provizorat, prin multitudinea de obiecte aduse din restul casei (pentru a lăsa terenul liber muncitorilor), ne simţim foarte bine în ele. Sunt mai mari, mai înalte, mai bine construite şi mai bine finisate faţă de restul încăperilor, iar uşile au înălţimea necesară, astfel că Adrian nu trebuie să fie tot timpul atent la pragurile de sus, aşa cum se întâmpla în cealaltă aripă a casei (unde au fost schimbate deja prea-vinovatele uşi ce aveau înălţimi ca pentru piticii Albei ca Zăpada (care şi ea, doar având o constituţie minionă, putea trece la limită prin acele uşi fără să dea cu capul de praguri).

Astfel că, cele două camere şi holul cel mare, cel care le uneşte pe faţada casei, ne-au devenit deodată şi cumulativ: cameră de zi, dormitor, bucătărie, baie. Aglomeraţie de lucruri, înghesuială, improvizaţie şi stres, cu muncitori mişunând peste tot în jurul nostru, în jurul casei, deasupra casei şi dedesubtul ei. Cam asta a fost poza generală. Din fericire, arhitectura tip vagon a casei ne-a permis separarea aproape completă de zona lucrărilor majore, reuşind în mare măsură să menţinem în partea noastră domestică o relativă ordine şi curăţenie. Chiar şi în haosul specific unui şantier, am reuşit oarecum să ne diminuăm stresul adiacent cu o minuţioasă organizare, atenţie şi previzionare a celor ce urmau să se întâmple. Ca să nu înnebunim de tot căutând câte ceva în harababura care s-a creat prin restrângerea spaţiului folosit, am organizat: zonă cu produse de igienă şi detergenţi, zona de gătit (în balcon, căci, din fericire, avem aragaz cu butelie, pe care îl putem muta oriunde dorim), zona cu vesela de bucătărie, zona cu scule, etc.

După doar trei săptămâni, Meşterul nostru (cu echipa lui) a reuşit şi el, cu lucru intensiv şi serios, dar şi ca printr-o minune dumnezeiască, să facă o mare parte din amenajările interioare atât de importante unui trai civilizat şi confortabil în această casă. Va urma o pauză în care trebuie să aşteptăm să se întărească şi să se usuce foarte bine cimentul acolo unde el a fost turnat sau tencuit, după care vor fi reluate lucrările pentru ultimele finisaje.

O să vă spun, pe scurt, cam ce s-a finalizat în această primă sesiune  a lucrărilor “arheologice”.

Mai întâi au continuat lucrările de finalizare a acoperişului şi reconstruirea bucătăriei de vară, aşa cum prevedea noul “proiect”. Decopertat acoperişul vechi de ţiglă veche, dărâmat, reconstruit şi înălţat peretele cel scund al bucătăriei de vară, refăcut structura nouă a acoperişului, astfel încât să fie în prelungirea celui de deasupra camerelor, acoperit cu ţiglă nouă şi zidit cap de pod cu BCA, prevăzut cu uşă de acces şi geam. Când am văzut geamul de deasupra uşii de intrare în pod tare ne-am mai amuzat. “Să desenăm un ochi acolo!” – am exclamat amândoi! “Ochiul lui Dumnezeu.” Cu atât mai mult cu cât ne-am amintit că descoperiserăm pe unul din pereţii casei şi o inscripţie iconografică ce m-a uimit. 
  

Pentru că în bucătăria de vară am prevăzut şi amenajarea unei toalete de serviciu cu chiuveta aferentă, au fost trase toate ţevile, tuburile şi racordurile necesare în acest sens. Placarea tavanului, montarea geamurilor şi a uşilor, precum şi turnarea sapei în bucătăria de vară au încheiat prima etapă a lucrărilor la această zonă a casei.

Într-una din zile, spre sfârşit, între două cafele, am scăpat şi de o parte din ţigla veche, cea depozitată în curte, în faţa casei. Un sătean a făcut câteva drumuri cu căruţa lui şi a luat-o. Cât îşi el încărca ţiglele, calul lui ne mânca iarba. Dar ce m-am bucurat! În curând, curtea va arăta din nou frumoasă, curată, înverzită şi înflorită. Deocamdată... să povestim mai departe.

Lucrările la acoperiş au presupus şi curăţarea sobelor, dar şi recondiţionarea şi curăţarea hornurilor şi acoperirea lor cu nişte scufii de tablă cu rolul de a nu permite păsărilor, respectiv, tupeistelor alea de ciori, să-şi facă acolo cuiburi. 

Din fericire, se pare că, odată cu încălzirea vremii, adică spre sfârşitul primăverii, ciorile s-au retras la pădure. De aceea n-am mai văzut picior de cioară de vreo trei luni încoace. Spre iarnă, probabil, se vor întoarce în sat, pe la cuiburile părăsite. Deocamdată, în locul lor, înşirate ca notele unui solfegiu pe portativ, stau ori porumbeii si guguştiucii, ori rândunicile. Cele din urmă vin mai ales dimineaţa şi ciripesc cu o voioşie incredibilă. Când le aud cât de gureşe sunt, mă tot întreb: oare ce-or vorbi ele acolo despre acoperişul nostru? O fi el bun de cuiburi? N-o fi bun? Zilnic vin în gaşcă şi comentează cu competentă ritmul şi calitatea lucrărilor din curte. Într-o zi am numărat vreo 24 rândunici pe liniile electrice, iar altele 2 erau pe spalierul viţei de vie de lângă casă. Şi făceau o aşa gălăgie....!!!!

După finalizarea podului şi a zidurilor bucătăriei de vară, s-a trecut la lucrările de izolaţie a casei.  În primul rând s-a făcut partea de hidroizolare şi drenaj a peretelui din spatele casei, acesta fiind cel mai expus intemperiilor vremii. Terenul fiind uşor în pantă, o parte din apa pluvială curgea dinspre deal, din curtea vecinilor, la vale, exact pe lângă peretele nostru.

Folosindu-se acelaşi sanţ săpat pentru drenajul apei pluviale, a fost montată şi întreaga tubulatură pentru canalizare, spre fosa pe care au construit-o. Chiar dacă ştim că există un proiect aprobat la primărie pentru executarea lucrărilor de canalizare publică şi pe strada noastră (pe strada principală a satului canalizarea publică este deja funcţională de doi ani), noi am preferat, în primul rând, să nu mai aşteptăm cine-ştie-cât şi, în al doilea rând, să avem propriul nostru sistem de deversare ca să nu mai depindem de nimeni.

Odată încheiate lucrarile de canalizare, au putut fi continuate cele de amenajare a băii. Am cumpărat o cadă nouă, mai mare (ca s-o schimbăm pe cea veche şi mică, pentru păpuşi Barbie, a bunicilor), alături de alte obiecte sanitare: vase de toaletă, capace, chiuvete, tevi, garnituri, robineti, suporti de prosoape, de hartie igienică, oglindă de baie, perdea de protectie la duş, “ştotinghere, şurufe şi mucafeţi”. Baia a devenit, astfel, în sfârşit, funcţională din toate punctele de vedere, la nivel urban. Finisările (zugrăveala, gresia şi faianţa) vor fi executate în faza următoare - după pauză.

Deocamdată, chiar dacă aspectul ei este, încă, unul “provizoriu”, chiar dacă ţevile de scurgere sunt, încă, prinse temporar în pereţi în nişte poziţii de zici că fac parte dintr-un tablou modernist şi suprarealist şi chiar dacă, încă, ne mai surprinde culoarea aia de verde întunecat de pe partea de jos a pereţilor, culoare a carei alegere pentru o baie nu ne-o explicăm sub nici o formă, suntem mult mai multumiţi. Oricum, ştim că nu va mai trece chiar atât de mult timp până când în baia noastră totul va fi aşa cum trebuie şi de un alb impecabil.

Aşa că, acum, mobilierul sanitar nou, alb, instalat pe poziţie şi total funcţional, deja ne face să ne simţim mult mai bine şi mult mai evoluaţi. Simţim că am urcat brusc peste mai multe nivele de civilizaţie, sărind de la epoca preistorică, cea cu toaletă în curte, direct în epoca modernă, cu baie civilizată. Când o vom avea finalizată integral, amenajată, decorată şi dichisită, aşa cum ne place, ne vom simţi, probabil, ca şi cum ne-am fi teleportat direct în viitor, pe o navă extraterestră, într-un spaţiu cosmic intergalactic, în drum către o civilizaţie ultraevoluată, în al cărei dicţionar telepatic (cum altfel?) nici nu mai există noţiunile de “baie”, “toaletă”, “cadă” şi altele asemenea, din astea, pământene. Deocamdată, aici, pe pământ, am reuşit să modificăm un pic datele unui raport întocmit pe baza unui studiu recent, descoperit de Adrian pe net, privind numărul românilor care au/nu au canalizare. Conform acestuia, s-ar părea că 50% din români nu au canalizare. Ei bine, gata, noi am ieşit, în sfârşit, din rândul acestora! Pfffiuuu!

Ultima interventie în acest sezon şantieristic a constituit-o lucrarea din camera noastră, cea în care ne cazăm iarna, fiind singura care are acces direct la baie şi bucătărie. La ţară, în casele în care căldura din incinte depinde exclusiv de sobele încălzite cu lemne, focul se face, de regulă, doar în incăperile cele mai folosite: dormitorul şi bucătăria, motiv pentru care este foarte important ca circuitul dintr-una în alta să fie cât mai scurt şi cât mai direct. Unii săteni folosesc chiar şi numai o singură încapere - în care şi dorm şi gătesc - pentru a face economie la lemne. Chiar şi numai efortul tăierii lemnelor la dimensiunile necesare introducerii lor în sobă justifică această economie.  

Noi doi, obişnuiţi cu separarea clară a zonelor de activitate în încăperi distincte - ca la oraş, de! – iarna încălzim două încăperi: bucătăria şi camera de lângă ea, cea în care dormim (care are acces direct şi spre baie şi spre o cămară uriaşă).

Dar tocmai această cameră avea cele mai multe probleme “arheologice”. Umezeala pe perete era fix în camera aia. Poate şi din cauza instalaţiei de apă curentă din baie, montată empiric de bunici, precar şi prost gândită, fapt care genera scurgeri de apă suplimentare în pământ, amplificand umezirea cărămizii fundaţiei şi a zidurilor de deasupra locului cu pricina. Cel puţin, aşa ne-a explicat nouă Meşterul. Care s-a declarat consternat de ceea ce a găsit acolo.

În fine, au fost schimbate toate ţevile şi au fost refăcute toate racordurile pe un nou circuit, această problemă fiind considerată rezolvată. Cu tencuiala veche a camerei dată jos, cu duşumeaua veche, din scânduri, scoasă afară, cu sapa nouă turnată şi cu tencuiala nouă pe pereţi, se poate spune că este din ce în ce mai bine. După o uscare temeinică, timp de câteva săptămâni, se va putea trece la schimbarea unei uşi şi a geamului cu termopan, la efectuarea micilor reparaţii aferente, la zugrăvirea pereţilor şi la montarea parchetului. Dar, aceste finisaje – după pauză.

Burlanele pluviale, cele de colectare a apei de ploaie de pe acoperiş, au fost montate în ultima zi a celor trei săptămâni, după ce a fost vopsită streaşina casei cu vopsea cafenie. Înainte, ce culoare credeţi că avea? Verde. Mie, ştiţi, îmi place foarte mult culoarea verde, dar, totuşi, nu în exces şi, mai ales, nu la decoraţiuni interioare/exterioare de casă. Poate fi foarte potrivită în satele care şi-au păstrat aproape intact specificul popular, cum este Maramureşul, de exemplu, sau în alte zone intens tradiţionale, dar în satul în care stăm noi nu se pune astfel problema. Deci, nu se impune neapărat păstrarea vreunui tipar arhitectural tradiţional. Aşa că vopseaua verde a ieşit definitiv din orice discuţie în cazul nostru, fie ca este vorba de pereţi, mobilă, geamuri, garduri, porţi, ori alte acareturi. Îmi vine în minte acum, din nou, imaginea idilică a dinozaurului ăla de dulap verde de bucătărie rămas de la bunici şi mă cutremur când îmi amintesc cât m-am chinuit eu să-l curăţ şi să-l dezinfectez ca, acum, să zacă în şură. Astă iarnă Adrian l-a făcut dulap de depozitat lemne. Din primăvară, după ce ne-am apucat de grădinărit, verzuliul a căpătat noi atribuţii, după ce eu l-am transformat în dulap pentru instrumentele şi toate accesoriile de grădinărit.

Revenind la scurgerile pluviale, mai sunt de făcut niste amenajări, dar... – după pauză.

Putem spune că ce-a fost mai greu a trecut. Am avut noi trei săptămâni ca de campanie (nu că aş şti pe viu ce înseamnă asta, dar am citit şi eu prin cărţi cam cum ar fi şi aproape cam aşa a şi fost), dar a meritat.

Cum ne-a fost? Destul de greu. Adrian a fost cel care a alergat de colo-colo cu sau după Meşter. De la un magazin la altul, de la un depozit de construcţii la altul, ori dintr-o localitate în alta - ca să-i cumpere şi să-i asigure toate cele necesare. Materiale de construcţii, echipamente, piese, “cuie şi şurufe”, tuburi, cabluri, ţevi, burlane şi multe altele. Şi bere. Câte o “bombă” de 2,5 l pe zi. Atât au vrut. Rece, de la frigider. La trei oameni, de dimineaţa până seara, pe caniculă şi după o muncă îngrozitor de grea şi istovitoare, eu zic că este rezonabil. Doar cât să le astampere setea şi să nu le produca efecte secundare bahice nedorite.

Tot Adrian a fost cel care a supravegheat rostul lucrărilor, asigurându-se, înainte de toate, că Meşterul nostru nu uită care sunt priorităţile noastre. A stat cu ei, i-a mai şi ajutat pe ici-pe colo, a pus întrebări, a răspuns la întrebări, a specificat detalii şi a solicitat verificări, modificări, îmbunătăţiri. Pe scurt, el a fost interfaţa între ceea ce ne doream noi şi ceea ce puteau ei să facă, acomodând preferinţele cu necesităţile, pretenţiile cu posibilităţile.

Şi, mai ales, el a fost cel care a anticipat fiecare mişcare a Meşterului, astfel încât să ne putem organiza/muta/pregăti din timp, în condiţii diminuate de stres. Căci, credem noi, Meşterul nostru trăieşte intens în Prezent şi ia decizii de organizare a şantierului doar pe baza inspiraţiei divine de moment. Doar astfel ne putem explica de ce nu puteam şti dinainte ce avea să lucreze omul a doua zi, pentru a ne putea organiza din timp lucrurile personale. Aşa că, atât pentru a nu ne lăsa duşi de val, dar şi pentru a nu-l stresa inutil pe Meşter cu întrebări şi a nu-i forţa sistemul inspiraţional din moment, Adrian a fost cel care a prins din zbor, a sesizat, intuit, înregistrat şi analizat frânturi de informaţii, priviri, mişcări, ori tendinţe lucrative şi a concluzionat, pas cu pas, cam în ce direcţie aveau să se îndrepte “săpăturile arheologice” următoare.

Tot Adrian a fost cel care şi-a păstrat calmul şi răbdarea în diferitele situaţii şi tot el a fost cel care m-a susţinut emoţional şi pe mine, ajutându-mă să fac faţă cât mai bine unei asemenea încercări de amploare, precum a fost acest şantier. În concluzie, rolul lui a fost destul de solicitant.

Pe de altă parte, eu m-am ocupat de cafelele muncitorilor, de curăţenia continuă din casă şi din curte, de gătit, de pus murături pentru iarnă (în timpul celor trei săptămâni am pus – deocamdată! - peste 60 de borcane cu castraveţi în oţet - aşa producţie uriaşă am avut! ca să nu mai pomenesc de castraveţii consumaţi zilnic, în salate, la toate cele trei mese ale zilei), de flori şi grădină, precum şi de cele trei animăluţe din dotare.

 

Pe lângă castraveţi, am mai recoltat o parte din linte şi o parte din năut, pentru gătit, dovlecei (o multime!), varză kale şi varză albă, fasole păstăi, bame, gulii, ceapă, usturoi, morcovi, broccolli, lobodă, verdeţuri aromatice (pătrunjel, mărar, leustean, busuioc, cimbru, lămâiţa-Melisa, menta), pepeni galbeni.

 

Grădina a evoluat surprinzator de bine chiar şi fără atenţia noastră permanentă, zi de zi, ca înainte, mai ales pentru că, până la perioada asta, a lucrărilor, plantele ajunseseră deja la maturitate şi nu mai erau atât de sensibile la diverşii factori invadatori. Buruienile, în principal. Care, chiar dacă crescuseră la un  moment dat cam până la brâu, de-am crezut că au compromis întreaga recoltă, s-au dovedit, de fapt, cele mai bune prietene ale legumelor noastre, acoperind pământul de arşiţă şi menţinându-l umed. Chiar am fost foarte surprinsă când, într-o zi, simţindu-mă copleşită de atâtea buruieni, am vrut să mai smulg din ele şi am constatat cât de benefice fuseseră ele grădinii noastre. Aşa că le-am rupt doar pe cele mult prea înalte, lăsându-le pe celelalte la locul lor încă o vreme. 

Cum Dumnezeu face cuib şi berzei chioare, ne-am trezit că vrejurile roşiilor noastre s-au încărcat aproape peste noapte cu ciorchini uriaşi de roşii, în ciuda unei pauze mai îndelungate de la copilire. Am rezolvat însă şi asta şi le-am mai dat astfel încă un avânt la creştere.

 

Pe lângă castraveţi, dovlecei, gulii şi roşii, vedetele grădinii sunt bamele, verzele, broccolli şi conopida, care au crescut ca nişte tufe uriaşe, mai mare dragul să le vezi. Conopida încă n-a înflorit, dar nici mult nu mai are. Din toate celelalte culegem cam din două în două zile tot felul de minunăţii! În plus, au început să crească gogoşarii, ardeii graşi şi ardeii iuţi. Vinetele sunt şi ele pline de flori şi aşteptăm să vedem dacă leagă rod. Roşiile pisalis, deasemenea, sunt pline de flori, susanul a crescut înalt, plin cu flori, dar şi cu nişte capsule mari la baza tulpinelor în care se dezvoltă seminţele. Abia aşteptăm să vedem ce se întâmplă acolo, înăuntrul lor. Cartoful dulce îşi dezvoltă deocamdată frunzele şi lăstarii şi a început să se întindă pe jos, în jur. Este o tufă mare, cam de un metru în diametru. Suntem foarte curioşi ce urmează mai departe. Ceva flori? Ceva cartofi dulci? Că ceilalţi sunt foarte prolifici. Fasolea mung a pornit ofensiva şi s-a încărcat de păstăi. Vrejurile ei se înalţă mai încet, treptat, viguroase şi pline de flori şi păstăi. Pepenii se dezvoltă şi ei frumos, din cei galbeni, parfumati, culegând deja vreo doi până acum. Cum sunt? Vă daţi voi seama! 

 

 

 

 

 

Am experimentat şi gustul ierbii grase (un soi de buruiană cuminte, neinvazivă, dar de care este plină grădina noastră) în salată, după ce am citit pe net că este comestibilă şi chiar deosebit de bogată în nutrienţi. De la prima salată am fost încântaţi de ea şi de atunci nu ne mai lipseste din frigider. Este delicioasă! 

Apoi, de când am început recoltatul de tot felul de legume, am avut grijă să le lăsam neculese pe primele cele mai frumoase, pentru seminţe. Deja, le-a trecut perioada de înflorire şi aşteptăm să se coacă seminţele de la salata verde, ridichi, bame, mărar, coriandru, muştar, şofrănel, cimbru, busuioc, rucola, sfeclă roşie, lobodă roşie, susan, chia şi quinoa. De la alte plante, insa, le-am cules deja semintele: o parte din seminţele de in, cele foarte coapte (restul îl vom recolta în mai multe etape, pe măsură ce se coc), o parte din hrişcă, seminţe de gălbenele  (la greu! – am un plan măreţ cu ele pentru anul viitor), seminţe de mac (şi sălbatic şi comestibil), precum şi seminţe de la diversele flori frumoase, răsărite prin curte şi grădină.

 

 

 

 

În ciuda agitaţiei continue şi a atâtor treburi ce se cereau rezolvate aproape concomitent, n-am uitat nici de cătei. Grija pentru ei s-ar putea traduce astfel: boabe şi apă. Pentru toţi trei. Fiecare cu dieta potrivită rasei, vârstei şi greutăţii personale. Da, i-am trecut pe boabe şi pe Toni şi pe Ginuţa cu mai multe luni în urmă, de când s-a încălzit afară şi am trecut la gătitul pe aragaz în loc de gătitul pe plita încălzită cu lemne. Păi, nu se mai putea cu atâta mămăliga! Mă dureau toţi muşchii braţelor şi antebraţelor, toate tarsienele, metatarsienele şi falangele, toate articulaţiile şi cartilagiile mâinilor, umerii, gâtul şi spatele de la toată încordarea şi efortul amestecatului zilnic la mămăliga. Aşa că... boabe.

În plus, domnişorica Ema a beneficiat şi de o baie în perioada asta caniculară. Alergatul ca un ieduţ prin iarba mai înaltă decât ea şi lenevitul la soare direct pe jos i-au cam murdărit desuurile şi s-a mai pricopsit şi cu ceva puricei pasionaţi de zulufi cârlionţaţi de Ţunţurică. Aşa că o baie înspumată i-a recondiţionat aspectul şi onoarea de divă. S-o vedeti în poze ce mină de încrezută fiţoasă şi-a luat după ce a ieşit iar afară, după baie, cu carli cârlionţii proaspăt coafaţi, stând cocoţată sus, pe un scăunel mic de lemn, aşezat la umbră, lângă fântână! Privind în jur plictisită şi cu superioritate, părea o primadonă simandicoasă, căreia nu-i mai ajungi la nas cu una cu două. Bineînţeles, glumesc şi interpretez tendenţios.

(P.S. – Psssst!! Rămâne între noi: retractez doar pentru că dumneaei m-a ameninţat că începe iar jocul cu muşcatul. Şi nu pot să risc. Abia s-a cuminţit de vreo doua-trei luni încoace, cam după ce i-a trecut prima perioadă de călduri din viaţa ei. Nu ne vine să credem că nu mai muşcă, nu ne mai trage de pantaloni, nu ne mai roade nimic de prin casă şi că nu mai trebuie s-o monitorizam 24 de ore din 24, chiar şi noaptea, da. E o dulcică, ce pot să spun altceva? E un bebe mic şi drăgălaş.) Pe 13 august fetiţa noastră împlineşte 1 anişor. Să vedeţi voi ce petrecere o să dăm în sat la tăiatul moţului!!!

Spre deosebire de ea, Toni şi Ginuţa dorm pe oriunde, fără pretenţii şi ifose: pe iarbă sau pe pământ, în şură sau pe scările casei, sub maşină sau sub vreo streaşină, la umbră, în curte sau la poartă (atunci când aceasta era lăsată deschisă pentru accesul nestringherit al muncitorilor la materialele de construcţii depozitate în faţa porţii). Păpic la discreţie, apă proaspătă, schimbată zilnic şi giugiuleli cât cuprinde. Trai boieresc, nu glumă! Toni, de mulţumit ce este de tratamentul de care se bucură el şi Ginuţa, este atât de mândru încât nu mai bagă în seamă pe nimeni. O ignoră chiar şi pe Pufina, căţeluşa Mămăiţei-vecina, cu care, desigur, a avut oareşice treburi în comun în trecutul nu prea îndepărtat. De Marchiza de York nici nu mai pomenesc. O sfidează de-a binelea.

Pot să vă mai spun că, din fericire, vremea a ţinut cu noi. Chiar dacă a fost prea cald uneori pentru meşteri, tot a fost preferabilă căldura faţă de ploi. Ba, chiar ne-ar fi încurcat teribil de mult o ploaie zdravănă pe parcursul lucrărilor. Atât pentru că ne-ar fi obligat la pauze şi ne-ar fi întârziat, dar şi pentru că, de la început până la sfârşit, curtea noastră a fost împânzită de tot felul de scule, instrumente, echipamente, utilaje şi maşinării electrice care, sub nici o formă, n-ar fi trebuit să fie udate de ploaie. Aşa, pe vreme bună, doar seara au fost strânse şi adăpostite de Meşter şi de oamenii lui în şura noastră peste noapte. Preventiv.

Dumnezeu ne-a acordat timpul necesar terminării celor mai importante lucrări pe care le-am avut trecute pe lista cu priorităţi. Abia în ultima zi a celor trei săptămâni, adică vinerea trecută, a venit, aproape din senin, o ploaie de vară torenţială de nu ne-a venit să credem. Cu stropi mari, cu vijelie, cu râuri de ape prin curte şi pe drum. Şi-a tot plouat vreo jumătate de oră continuu, cât ar fi trebuit să plouă în toate cele trei luni la un loc. A dat drumul Dumnezeu baierilor cerului, a rupt zăgazurile norilor şi a vărsat peste sat şi peste dealurile din jur ploaie mare, lungă şi bogată. A doua zi am aflat că s-a lăsat chiar cu inundaţii prin casele din satele vecine. Aşa de tare a plouat. Din fericire, la noi nu s-a întâmplat nimic rău în urma potopului aceluia.

Ba, dimpotrivă, grădina a răsuflat uşurată după atâta arşiţă câtă îndurase. Chiar începusem să mă îngrijorez când vedeam că, de la o zi la alta, unele soiuri de culturi se cereau udate, ştiind că eu singură nu aş fi putut să le ud pe toate, Adrian fiind prea prins de treburi cu Meşterul. Am zis “unele soiuri”, dar acestea cumulau destul de multe vrejuri de udat: vreo 20 de castraveţi, 92 de roşii, 11 de vinete, 76 de ardei gras+gogoşari+ardei iute. Restul plantelor erau foarte ok şi fără udare suplimentară. Totuşi, ploaia torenţială, venită în cele din urmă, a înviorat maxim toată grădina. S-au bucurat şi cele trei vrejuri de floarea soarelui, mai ales cel din mijloc, care este ca o minune a naturii: are 11 pălării!

Şi, uite-aşa, prin diviziunea socială a muncii, uneori, sau cu împletita colaborare, alteori, Adrian şi cu mine am reuşit să facem faţă asaltului echipei Meşterului, care aproape că ne-a dezasamblat şi reasamblat diferit mai mult de jumătate din casă. A dezgropat, dărâmat şi distrus tot ce era vechi, antic şi de demult, pentru a face loc noului, modernului, civilizaţiei şi confortului contemporan cu care noi, doi fost bucureşteni, eram obişnuiţi. Acestea sunt “viciile” la care noi nu am vrut să  renunţăm.

În urma tuturor acestor lucrări ne-am pricopsit cu un munte de moloz şi pământ crescut în drum, de-a lungul gardului nostru. Meşterul ne-a spus să nu ne îngrijoram că o să cheme, la final, un buldo-excavator de la primărie să ne scape de el.

Acestea fiind zise, declarăm închisă prima sesiune a şantierului arheologic din casa noastră.

Odată cu aceasta, trezitul de dimineată de la ora 7:00 în fiecare zi a luat sfârşit.
Yupiiiiiii!!!!!

Din Grădina lui Dumnezeu: 03.08.2016

***