Oglinzile Sufletului: Mama mea în Grădina lui Dumnezeu (2)

(continuare)

Când am invitat-o pe mama la noi ne tot gândeam cu ce o să-i umplem timpul ca să nu se plictisească. Ideea era că nu ne doream s-o expunem efortului lucrului prin grădină, aşa cum intuiam noi că şi-ar fi dorit ea, dar nici s-o plimbăm pe dealuri şi prin împrejurimi nu puteam, dată fiind mobilitatea şi stabilitatea ei redusă pe teren accidentat sau în pantă. Pe de altă parte, înainte de a pleca din Bucureşti, şi ea vorbea cu sora mea exact despre acelaşi lucru. “Lasă, că îmi găsesc eu ceva de lucru la ei. La țară întotdeauna poți găsi ceva de făcut dacă vrei.”

Putem spune abia acum, după ce a plecat, că tot timpul s-a învârtit pe-aici, prin curte şi prin casă, mai ceva ca un titirez, făcând o mulțime de treburi. O clipă n-a stat locului! Şi a făcut asta chiar din prima zi, când şi-a dat seama dintr-o privire câte sunt de cules prin grădină.

A doua zi, însă, fiind duminică, n-a avut încotro. Ea respectă cu sfințenie ziua de odihnă închinată Domnului, după canoanele bisericeşti, ortodoxe, de la care nu se abate, aşa că ziua de duminică, 17 septembrie, ne-am petrecut-o lejer, prin curte. O singură concesie a făcut, sugerându-i lui Adrian să ne lase şi pe noi două să-l ajutăm să bage în magazie restul de lemne tăiate în curte săptămâna anterioară, cele rămase afară de dinainte de plecarea lui George, prietenul nostru din Oradea. Prognoza meteo anunțase averse scurte în după amiaza aceea şi era de dorit ca lemnele să nu rămână în ploaie.

Nefiind multe, le-am terminat repede, noi două punându-le în roabă, iar Adrian cărându-le înăuntru şi stivuindu-le ordonat după diverse criterii inginereşti, numai de el ştiute. Troscotul s-a bucurat maxim după ce am strâns şi resturile de coji de copac ce erau împrăştiate peste tot. Noi doi am mai fi făcut şi altele, mici treburi nesemnificative, însă cu mama de față era de preferat să trecem rapid la programul de recreere şi odihnă dacă nu ne doream să primim vreo muştruluială specifică, de-a ei, cu trimiteri la Cuvântul Domnului, la legile din Cartea Sfântă, la păcatele lumii şi altele asemenea. Ca să n-o supărăm şi ca să-i facem şederea la noi cât mai plăcută, i-am făcut pe plac şi ne-am zis că o leneveală la soare, în şezlonguri, cu câte un castron mare de struguri în față, ar putea fi o alternativă mult mai plăcută şi pentru noi.

Cum tocmai descoperise Adrian pe lângă casă un vrej de viță de vie tămâioasă (frăguță), cu struguri albi, parfumați şi copți, şi-a luat scara, iar noi două ne-am luat castroanele şi am cules o mare parte din ciorchinii copți, lăsându-i pe ceilalți pentru mai târziu, chiar dacă erau copți toți, apreciind că afară, pe vrej, aveau să se păstreze proaspeți mult mai mult timp decât culeşi, în casă.

Chiar dacă cerul era partial înnorat, afară era foarte cald, fiind printre ultimele zile ale lui septembrie cu temperaturi văratice. Aerul plăcut, liniştit, fără vânt, mirosind a struguri parfumați şi a toamnă, ne-a îmbiat apoi la joacă. Partenerul ideal a fost cine altul decât Bobi, care a fost alergat prin toată curtea până când a obosit. Şi el, dar şi noi.

Ne-am retras apoi în casă, la masă, la struguri din belşug, la poveşti şi depănat amintiri, la împărtăşit experiențe şi la făcut planuri pentru mai departe. Ema a participat şi ea bucuroasă la şuetă, savurând mângâierile primite şi acaparând toată atenția cu drăgălăşenia ei de prințesă răsfățată.

După amiaza s-a dovedit, în cele din urmă, a fi însorită şi frumoasă, norii risipindu-se dincolo de dealuri şi lăsându-ne privirii un soare blând de toamnă care, pregătindu-se de apus, ne-a învăluit curtea şi împrejurimile într-o lumină aurie, caldă şi plăcută, numai bună pentru stat de vorbă afară, la cafea, cu Bobi prin preajmă. Şi am tot vorbit, stând pe băncuță, sub corcoduşul cel bătrân din Fairy Land, până a apus soarele şi au început să cânte greierii în concert. “Doamne, cât de frumos vă cântă greierii prin grădină. Nu m-aş mai sătura ascultându-i.”

Ei, şi, iată, că s-a făcut luni.

Ziua de luni este, desigur, o zi de muncă, deci, nici nu s-a luminat bine de ziuă, că mama era deja trează şi nu mai avea stare. Ieşise pe-afară, le dăduse câinilor boabe, inspectase bine curtea şi văzuse ea cam ce era de făcut pe puterile şi priceperea ei. Nu aştepta decât să ne trezim şi noi ca să-i dam ok-ul, să se poată apuca de treabă.

După cafeaua de dimineață şi micul dejun, nu numai că şi-a pornit motoarele, dar le-a turat pe viteză maximă pe-ale ei, apoi şi noi pe ale noastre, de nici acum nu-mi vine să cred, uitându-mă la poze, câte treburi am făcut noi toți în ziua aceea.

Dacă ați reținut din însemnarea anterioara, imediat după ce a ajuns mama la noi am cules din grădină vreo patru coşuri pline cu legume coapte, cele mai multe fiind vinete. Mama făcuse deja planul: trebuia să le coacem pe flacără pentru a fi bune pentru binecunoscuta şi delicioasa salată de vinete. Era musai, dacă nu vroiam să le pierdem, pentru că erau mult prea multe. În consecință, urma să desfăşurăm o activitate de bucătărie.

Acum, ce să vă spun ca să înțelegeti? Mama, în bucătărie, este precum un capitan de vas la timonă. Aşa că, în bucătăria noastră, s-a sițtit precum un căpitan de vapor ancorat într-un port internațional. A preluat comanda, s-a orientat în spațiu imediat, a înțeles rapid cum funcționează “portul”, şi-a pornit “radarul”, a identificat care şi pe unde sunt celelalte “instrumente” necesare “navigării” şi a “ridicat pânzele” la momentul optim.

“Liliana, ai folie de aluminiu să o punem pe aragaz, ca să-l protejăm în timpul coacerii vinetelor, să nu se ardă?”

“Am.”

“Îmi trebuie un vas de plastic sau de sticlă, pentru scurs, ai?”

“Am.”

“Dar mai multe tocătoare din lemn, ca să punem vinetele pe ele, după ce le iau de pe foc, să nu se oxideze, ai?”

“Am.”

De cele mai multe ori, însă, doar căpitănia de vas, ca funcție unică, este pentru mama mult prea puțin. Dă instrucțiuni, cere instrumentele potrivite, supraveghează şi inspectează, dar, totuşi, uneori ritmul i se pare prea lent, activitatea i se pare că trenează, simte că viteza trebuie crescută, iar direcția “ambarcatiunii” menținută cât mai strict, indiferent de influența “vântului” sau de obstacole, aşa că, pentru a fi sigură că treaba iese aşa cum îi place şi cum ştie ea, preia toate frâiele în mână şi este, deodată, nu doar căpitan, ci şi secund, şi timonier, şi marinar, şi hamal, şi, de altfel, întregul echipaj, de nici nu mai ştiu când şi cum le poate face pe toate singură, atât de repede, atât de bine şi parcă fără nici un efort.

Vinetele acelea din coşuri nici nu visau ele că aveau să ajungă pe mâna mamei, coapte şi puse la congelator. Pasămite, credeau că vor fi gătite de mine la cuptor sau altcumva, ca şi cele culese înaintea lor.

Ei bine, cu cafelele alături, cu patru ochiuri de aragaz aprinse şi cu încă două ochiuri de plită electrică, am reuşit să finalizăm împreună pregătirea lor. Mama le cocea, eu le curățam de coji, iar, la final, le-am lăsat o vreme să se scurgă de suc propriu pe un suport de vase din plastic.

Apoi, până să mă dezmeticesc eu, cât timp am pregătit un castron de salată dintr-o parte din vinetele coapte, mama a făcut curățenie lună pe frontul de lucru, spălând aragazul, plita electrică, dulapurile, chiuveta din bucătăria de vară, măturând şi spălând gresia de pe jos, de nici nu s-a mai cunoscut în urma ei ce de treabă se desfăşurase acolo până atunci. Ba, mai mult decât atât, mai făcea şi planuri mari şi pentru dovleceii care aşteptau în unul din coşuri. Eu, când am auzit-o ce are de gând, am protestat vehement, am ieşit în stradă cu pancarde, am scandat “Jos guvernul!” şi mi-am exprimat revendicările specifice momentului. Înțelegând mama că nu intraseră zilele în sac, a fost de acord că dovleceii mai puteau aştepta şi că, deocamdată, putea trece pe un alt front de lucru, în afara casei, unul chiar era nerăbdătoare să se desfăşoare.

Adevărul este ca tare m-am bucurat că am putut pregăti ceva împreună în bucătărie, ştiind că asta era plăcerea ei cea mai mare şi că avea să se simtă ca peştele în apă în timpul unei asemenea activități. O viață întreagă muncise în zona aceasta, tangentă cu serviciul culinar, trecând prin toate funcțiile posibile, specifice unui “port” , învățând toate secretele vehiculate pe orice fel de “ambarcațiune” posibilă şi ajungând să poarte nu numai epoleții de căpitan de vas, ci chiar pe cel de “amiral în marină” în ceea ce priveşte experiența şi aprecierile acumulate.

Aşadar, vă dați seama, după ce şi-a format mâna pe mai multe “bărci” şi “şalupe”, după ce a navigat o viață cu “goelete” elegante şi apoi pe “cuirasate” importante, odată ajunsă la timona OZN-ului nostru, mama a aplicat aceleaşi reguli de navigație ştiute de ea şi aceleaşi formule de calcul a direcției pe hartă. Nordul era tot nord şi la noi, aragazul avea aceleaşi funcții, focul avea acelaşi impact, iar “ingredientele”, amestecate după aceleaşi reguli de bază, standard, binecunoscute pe toate “navele” sau “vapoarele” lumii, produceau aceeaşi impresie gastronomică atât echipajului, cât şi călătorilor. Nu-i puteam aduce o mulțumire mai mare decât lăsând-o să se desfăşoare aşa cum ştia, aşa cum îi plăcea şi punându-i la dispoziție toate cele necesare pentru obținerea rezultatului final delicios.

După ce am bifat coacerea şi pregătirea vinetelor, am ieşit afară, în curte. Ziua de luni, 18 septembrie, a fost superbă! Soare, cald, frumos, plăcut, numai bună de trebăluit prin curte şi grădină. Adrian îşi luase de dimineață instrumentele de lucru şi, în timp ce noi două ne-am terminat treburile prin bucătărie, el şi-a adjudecat grădină. Buruienile cam invadaseră parcelele şi se cereau eradicate. Dezburuienitul de toamnă, carevasăzică. Era hotărât să curețe treptat toată grădina, la început singur, apoi cu ajutor din partea mea. Începuse să curețe deja zonele unde avusesem salatele, ceapa, usturoiul, spanacul şi ridichile, zone care acum erau libere de culturi şi care ofereau, astfel, libertate maximă sapei. Noi două aveam să vedem ceva mai târziu rezultatul efortului lui, după ce am mai bifat pe agendă câte ceva din cele pe care mama le identificare de făcut prin curte. Păi, să stea degeaba şi să nu se bucure şi ea de puțină mişcare liberă şi neîngrădită de nimeni şi de nimic prin curte, în aer liber, pe o aşa vreme frumoasă, plăcută şi numai bună pentru “sport”?

Vă întrebați, poate, ce mai puteam face în curte? Ei bine, mama pusese ochii pe iarba crescută prea mult printre trandafiri şi nu-i plăceau nici vrejurile uscate, rămase de la diverse plante din flora spontană, lăsate de mine intenționat prin curte să înflorească, dar care se uscaseră între timp şi rămăseseră acolo în toată splendoarea lor tomnatică. În plus, mamei nu prea îi plăcea că trotuarul cel nou, din beton, turnat în această vară pe toată fațada casei, din poartă până la şură, era acoperit pe margine de troscotul cel mare şi frumos care, în tendința lui de expansiune, îşi trimisese lianele subțirele şi dese peste trotuar. Mama părea că apreciază mult mai mult un trotuar curat chiar şi după ce i-am spus că intenționat nu l-am curățat, pentru că noi preferăm să fie mai degrabă verdeață peste tot în loc de betoane curate. Dar.... cred că n-am fost suficient de convingătoare.

Aşa că, tot ce-a avut nevoie pentru a remedia problema şi a face curățenie maximă afară, printre buruieni, o curățenie impecabilă, de gospodină care trăieşte la bloc, au fost o mătură şi un făraş, o greblă de frunze, un cleşte de tăiat crengi (cleştele de vie) şi o pereche de mănuşi de grădinărit.

Cititorii fideli ai poveştii noastre, cei care au citit peripețiile de la începutul mutării noastre în Grădină, ştiu cum am făcut şi eu curățenie în curte şi în grădina de legume când m-am apucat de asta imediat după mutare, când viziunea asupra spațiului verde era mai aproape de imaginea perfectă, aliniată şi strict organizată a parcurilor urbane decăt de aspectul rustic, un pic sălbatic, generat de dezvoltarea şi expansiunea liberă a naturii. Temeinic. Amănunțit. Fără compromisuri. Doar fusesem instruită de expertul experților în ceea ce priveşte curățenia unei gospodării. Ce mi-era curățenia la bloc, ce mi-era curățenia la curte? Tot aia, mi-am zis eu atunci. Aşa că nu mi-a scăpat nici firicel de frunză, de crenguță, de buruiană sau de pietricică nemutat din loc, nemăturat, nestrâns şi neorganizat. Între timp, cu doi ani de experiență şi experimente prin curți şi grădini, cu doi ani de eforturi şi aranjamente de mutare, plantare, îngrijire, creştere şi nenumărate alte activități specifice de exterior, am devenit mai selectivă în eradicarea buruienilor şi mi-a mai trecut un pic avântul acela nestăvilit de la început, reuşind treptat să-mi mai ponderez tendințele de autoepuizare, precum şi încercările de a ține sub control natura şi efectele anotimpurilor asupra aspectului general al proprietății.

Mama, în schimb, prezentă pentru prima dată în mediul nostru ambiental, oricum mult schimbat şi pus la punct față de ceea ce fusese înaintea mutării noastre, dar care, în septembrie fiind, i se înfățişa uşor pigmentat de efectele toamnei aflată în plină instaurare peste dealuri şi grădini, cu plante uscate şi cu buruieni expirate, s-a lăsat cuprinsă de febra entuziasmului şi s-a apucat şi ea de “curățenia începătorului”. Nu bănuia încă deloc cu ce dureri de mijloc avea să se pricopsească după atâtea aplecări după buruieni şi de cât repaos avea să aibă nevoie pentru refacerea forțelor epuizate. Şi, chiar dacă i-am spus, ea avea deja în minte o viziune asupra curățeniei locului, una ce prevedea, neapărat, amprenta lăsată de acțiunea ei directă. Troscotul nu l-a tăiat de pe marginea trotarului, doar l-a îndepărtat uşor, ridicându-l, dar n-a iertat buruienile răzlețite pe lângă garduri sau din jurul florilor şi arbuştilor plantați de noi. A ridicat toate gărdulețele din jurul lor, a curățat, le-a pus la loc şi a lăsat în urma ei ca-n bucătărie. Curățenie lună!

Tot timpul i-au ținut companie atat Bobi, de care s-a împiedicat la tot pasul, cat şi Toni, care a lăsat-o să se desfăşoare prin toată curtea cum a vrut ea şi pe unde a vrut, aşezându-se deseori în preajma ei şi culcându-se în iarbă, în apropiere, aşa cum face mereu cu noi. Era clar, Toni o plăcuse pe mama. Iar ea îl răsplătea cu vorbe alintate de la distanță, respectându-i şefului haitei dreptul asupra teritoriului şi evitând a manifesta vreun gest invaziv, brusc sau autoritar. O strategie foarte înțeleaptă, cu care avea să-l câştige pe Toni definitiv de partea ei, aşa cum veți vedea în cele ce-au urmat în zilele următoare.

În jurul prânzului am terminat şi noi curățenia prin curte. Noi, adică mama. Căci ea a fost cea care s-a luptat cu uscăturile, eu doar ținându-mă după ea cu aparatul foto şi dându-i la mână instrumentele necesare activității.

Între timp şi Adrian îşi terminase treaba pe care şi-o propusese pentru ziua aceea şi s-a întors din grădină cu brațele plin de pere uriaşe şi.... aproape coapte. Culesese cele şapte pere fructificate pe puiul de păr Contesa de Paris plantat de noi în urmă cu doi ani, cel pe care l-am tot ținut sub observație mereu ca să nu rămânem fără recolta prețioasă. Recolta asta, respectiv, cele şapte pere gargantuelice, crescute uimitor pe un copăcel de nici doi metri înalțime şi cu doar trei-patru crenguțe, nouă ni s-a părut spectaculoasă. Aşa că, foarte mândri fiind de ea, am apărat-o cu toate capacitățile noastre militare din dotare de atacul invaziv al păsărilor, cel mai probabil coțofene, care nu se săturau cu atâtea altele din jur şi care pofteau exact la fructele noastre.

Soiul acesta de pere este chiar indicat a fi cules când fructele sunt aproape coapte, deoarece, fiind foarte mari, există riscul să se scuture. Culese, însă, şi lăsate în loc uscat şi întunecat, ele se coc. Ceea ce am şi făcut. Abia aşteptăm să le degustăm.

După ce am fotografiat recolta îmbelşugată de pere, înainte de a pregăti masa de prânz, am făcut o scurtă plimbare prin grădină, ca să vedem şi noi cum arăta aceasta dupa intervenția lui Adrian şi să ne încărcăm cu putere şi încredere pentru ceea ce doream să facem împreună acolo zilele următoare. Şi, întradevăr, am fost încântate de ce-am găsit în grădină.

Adrian curățase buruienile foarte bine, chiar de la rădăcină, lăsând în urma lui pământul curat pe parcelele lucrate. Eliberase din captivitatea bălăriilor cuiburile de varză kale, rodiul, tarhonul (care este plantat separat de parcela aromaticelor), rândul cu vinetele păstrate pentru semințe (puse separat de parcela cu vinetele cele multe, din care culesesem cu o zi înainte), guliile şi sfecla roşie lăsată în pământ pentru semințe (o să vedem dacă va rezista iernii). Prin comparație cu parcela curățată, restul grădinii părea acoperită cu un covor blănos de buruieni. A fost foarte mândră mama de Adrian şi tare l-a mai lăudat pentru cât de bună treabă făcuse el acolo.

Apoi, imediat lângă poartă, pe dreapta, în capătul parcelelor de aromatice, a văzut ițindu-se câteva tufe verzi ce păreau a fi altceva decât buruieni. Erau tufele de oregano şi de chimen. Neavând stare, mama le-a luat în primire şi, înțelegând imediat ce era de rupt şi ce era de păstrat, a curățat în doi timp şi trei mişcări cele două spații alocate celor două plante. “Se sufocau, mamă, până mâine, dragele de ele. Ia, uite, ce se bucură şi cât de bine respiră ele acum, eliberate”.

Am lăsat-o un pic să-şi facă şi plăcerea aceea, ştiind câtă satisfacție poate aduce sufletului simpla curățare a unui petic de grădină de buruieni, apoi ne-am retrâs în casă pentru masa de prânz. Era trecut de ora 3 după amiaza.

Pauza de masă ne-a prins tuturor foarte bine. Fructele de după, pepene roşu şi struguri din belşug, dar şi cafelele fără de care nici nu puteam concepe să trecem mai departe, ne-au reîncarcat bateriile pentru etapa a doua de activități. Am mai stat o vreme afară, pe şezlonguri, la poveşti, am mai depănat amintiri şi veşti noi despre rudele despre care eu nu mai ştiam aproape nimic, multe dintre ele fiind demult plecate prin străinătate, răsfirate prin toată Europa şi ne-am spus câte şi mai câte, căci multe rămăseseră nepovestite în timp, adunate în tolba sufletelor şi împărtăşite cu drag în acele momente de pace şi tihnă, de mulțumire şi împăcare, de liniştire după nenumarate griji şi preocupări reciproce anterioare vizitei la noi.

Apoi, după ce vorbele adunate în tolbă s-au mai împuținat, ne-am continuat treaba. Păi, ce? Credeați ca mama se putea mulțumi numai cu atât? Adică să nu mai facă ea nimic până seara? Văzuse ea în frigider cele trei caserole mari cu ciuperci şi le pusese deja un gând bun: trebuiau gătite. Tocăniță. Eu, ca ajutor, secund de capitan de vapor, i le-am tăiat feliuțe, apoi şi ceapa la fel, iar mama le-a pregătit pe foc molcom după o rețeta numai de ea ştiută, magică, de-a ieşit la final o aşa bunătate de tocăniță, de ne-am lins pe degete de câte ori am mâncat din ea cu mămăliguță şi cu mujdei de usturoi, adăugat după gust.

(va urma)