Şi a zis Domnul: “Să se facă acoperişul!”

Trecură zilele unele după altele... şi trecură lunile... tot unele după altele, da... căci aşa stă scris acolo, sus, în stele, să vină toate la rând, cu un anume rost, doar de El ştiut.

Nici nu ştim când au trecut toate lunile acestea de când suntem în Grădină. Parcă mai ieri ne mutam într-o curte cenuşie, anostă, bătrânicioasă, austeră, fără nici un pic de verdeaţă, dar cu un mare potenţial. Purtam amândoi în sufletele noastre făclia aprinsă a unui vis şi, în inimi, entuziasmul manifestării lui. Am venit aici, în Grădină, dorindu-ne să pictăm în jurul nostru frumuseţea unui colţ de rai şi să trăim în mijlocul acesteia “tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte”. Am făcut curăţenie, am adus verdele acolo unde încă nu era, apoi, treptat, Dumnezeu a înverzit totul în jur, iar noi am început să ne amenajăm cuibuşorul aşa cum am putut şi aşa cum ne-a plăcut. Cu “muncă, dedicare şi iubire”, aşa cum frumos ne-a spus o prietenă a blogului nostru. Precum albinuţele, am răspuns eu. Ne place să fim ca albinuţele, precum ne place să fim ca doi porumbei. Şi, am mai adăugat eu, în egală măsură, ne place să fim ca florile. Să stăm înfloriţi la Lumina SoareLui şi să încântăm cu Parfum şi Frumuseţe Sufletele şi privirile celor din jur.

  

 

Precum albinuţele, când a venit vremea grădinăritului, am lăsat deoparte alte procupări şi ne-am orientat aproape total către grădina de legume. Acolo ne simţim de parcă descoperim în fiecare zi America! Ba, mai mult decât atât. Parcă descoperim Atlantida cea dispărută, continentul misterios, cel atât de frumos şi de fascinant! Colţul de rai pământesc al unor vremuri prea demult apuse.

Nu ştim când s-a făcut vară. Parcă mai ieri inspiram aerul rece al iernii alergând până dincolo de livadă, înspre mănăstire! Parcă mai ieri descopeream uimită toporaşii şi înfloreau corcoduşii! Parcă mai ieri admiram frumuseţea lalelelor! Parcă mai ieri am început, entuziaşti şi mai mult în joacă, trasarea parcelelor în grădină, însămânţările şi primele lucrări. Doamne, privesc acum toate pozele făcute de-a lungul celor peste şapte luni şi am senzaţii ambivalente: pe de-o parte, parcă mai ieri s-au întâmplat toate, dar, totodată, parcă mă uit la un film în care este vorba despre altcineva, ori parcă le-am trăit într-o altă viaţă. Azi totul este diferit faţă de ceea ce am găsit aici când ne-am mutat. Este ceva mai presus de imaginea datorată succesiunii anotimpurilor. Este amprenta noastră pusă peste toate, este energia noastră impregnată în tot, este viziunea noastră proiectată peste timp, imaginea a ceea ce ne dorim să fie şi să fim aici. 

Oprindu-mă aici cu evocarea romanţată a începuturilor noastre în Grădină, voi continua într-un mod mai pragmatic spunând că, fiind ocupaţi cu grădinăritul şi cu amenajările exterioare, ne-am trezit în miezul verii fără amenajările interioare, cum s-ar putea spune. Adică, fără nici o altă lucrare de renovare a casei în afara celor din iarnă, din decembrie, atunci când s-a produs minunea şi a început să curgă apă caldă pe ţeavă. Nu că între timp nu ne-am mai fi gândit deloc şi la altele (la schimbarea acoperişului, în principal, că înaintea lui nu prea ne puteam apuca de altele), dar chiar am fost extrem de prinşi cu toate cele ale grădinii: însămânţări, răsaduri, plantări, săpări, udări, dezburuienit, dezţelenit şi altele asemenea. Nici să fi vrut, nu mai puteam face şi altceva. Grădinăritul a fost, până acum, prioritatea noastră nr.1, nr.2, nr.3 şi, de altfel, toată lista, am făcând, aproape contra-cronometru, cam tot ce trebuia făcut, tot ce ne propusesem conform devizei noastre “facem ce putem şi apoi vedem ce se întâmplă”.

Cu toate acestea, de la sfârşitul lui martie, după ce am cumpărat ţigla cea nouă, în fiecare săptămână am tot urmărit cu interes şi nerăbdare previziunile meteo cu speranţa să prindem şi noi măcar o săptămână întreagă de soare, adică fără ploi, pentru a-l suna pe Meşterul nostru şi a-l chema la lucru. De bună seamă, şi el ne-ar fi sunat pe noi dacă ar fi fost astfel. Însă cred că ploile îşi stabiliseră comandamentul general deasupra satului nostru (ori deasupra ţării noastre, dacă ne amintim de ştirile tv cu ploile torenţiale, cu revărsările râurilor, ori cu inundaţiile din multe zone ale ţării) şi nu ne-au insuflat prea mare entuziasm pentru lucrări de renovare. Pentru grădină au fost, însă, super-binevenite!

Şi trecură zilele şi lunile unele după altele, cum spuneam, trecu primăvara şi începu vara, iar noi de acoperiş tot n-am putut să ne apucăm. Priveam cerul, soarele şi luna, stelele şi galaxiile Nesfârşitului şi ne rugam Lui să mai oprească odată ploaia aia măcar o saptamâna, să putem schimba şi noi ţiglele alea. Dar.... nimic. “Opreşte, Doamne, ploaia asta măcar câteva zile. Vreo patru-cinci, atât doar. Te rugăăăm!....” Chiar dacă ne bucuram când nu mai eram nevoiţi să cărăm apa din fântână, cu bidoanele, spre grădină, ca să ne udăm plăntuţele îngrijite de noi cu atâta atenţie, precum o mamă copiii ei, tot am fi vrut să avem o pauză pentru a ne ocupa un pic şi de casă. 

În cele din urmă, abia după ce urgenţele grădinii trecură şi rostul împlinit, Dumnezeu ne-a ascultat ruga şi dădu poruncă cerurilor: “Să se oprească ploile!” Şi ploile s-au oprit.

Exact la timp, căci, de la o vreme, deja intrasem în sevraj de la ritmul prea relaxat care se instalase în activitatea noastră zilnică: de făcut şi băut sucuri de marţian/cafea/cacao, mai vizitat alene grădina, mai umplut braţele cu roadele timpurii, mai rupt pe ici-pe colo câte o buruiană, mai postat câte o poză-două-o-sută-două-sute pe blog/facebook, mai vorbit la telefoane cu unii şi cu alţii... treburi din astea boeme, fără stres, fără efort şi fără agitaţie. Ori asta era ca o rupere de ritm faţă de acceleratul-rapidul-supersonicul din lunile precedente, când lucrasem şi pe ploaie doar ca să terminăm ce ne propusesem. Căci, noi - hotărâţi, determinaţi, cum altfel?!

 

Buuuun. Pe la sfârşitul lui iunie, Adrian concluzionase că urma o perioadă însorită. “Mulţumim, Doamne!” am zis. L-a sunat repede pe Meşter. “Vin la sfârşitul săptămânii. Termin un coteţ de porci la cineva şi vin.” Şi a trecut o săptămână, şi au trecut două, şi a început a treia, iar Meşterul nostru tot n-a venit. O fi prea complicat de construit coteţul ăla, poţi să ştii? – ne gândeam noi. O fi vrut omul pentru porcul lui un coteţ de să se învârtă după soare. Unul automatizat, informatizat, programat, unul de n-a văzut Parisul, unul cosmic, galactic, de! Te pui cu pretenţiile clientului? Toate ca toate, dar şi noi eram clienţi şi îl asteptam şi noi pe Meşter cu ale noastre. Până la urmă am apelat din nou la intervenţia divină: “Ajută-ne, Doamne, că ne apucă toamna cu acoperişul neschimbat, cu canalizarea nefăcută, cu casa nezugrăvită.”

Pesemne că erau nişte rosturi şi aici de împlinit căci, la un moment dat, s-au auzit din ceruri ultimele tunete, fulgere şi vijelii năprasnice, exact când Dumnezeu a spus de acolo, de sus: “Să vină Meşterul!” Şi Meşterul a venit. Luni. Data stelară, conform tabloului de bord, 11 iulie 2016. De ţinut minte! A fost ca o minune dumnezeiască! Căci venirea Meşterului nu-i lucru de şagă. Poate vă mai amintiţi ce vă povesteam cu câteva luni în urmă. Meşterul nostru e pasăre rară pe aici. Când pui mâna pe el trebuie să-l ţii bine, să nu-ţi scape. Căci cine ştie cine mai vine cu cine ştie ce alte treburi-lucrări-urgenţe şi ţi-l fură de sub ochi.

Aşa că, odată văzându-l în curte, a fost de parcă l-am apucat pe Dumnezeu de-un picior. Când ne-a sunat smerit, cu doar o zi înainte, să ne spună “de mâine vin la dumneavoastră” parcă nu ne mai venea a crede! Cum, chiar venea? Chiar a doua zi? Cu o lună în urmă îşi adusese schela şi o lăsase la noi în curte pentru când avea să înceapă treaba.

De atunci, în fiecare zi speram că de a doua zi avea să vină. Şi aşa a trecut o lună întreagă... O lună plină de speranţe, de aşteptări, de vise, de planuri, de încredere investită, de entuziasm. Treptat, însă, simţeam cum, parcă, speranţele noastre începeau să pălească, visele noastre să se mai prăfuiască, entuziasmul să se mai diminueze... Pentru că ploile alea multe încă se mai revărsau peste sat, iar Meşterul nu putea să vină.

Deci, vă daţi seama, când Adrian l-a auzit la telefon “de mâine vin la dumneavoastră”, parcă nu ne mai venea a crede. Oare era chiar adevarat? Oare nu era doar un vis? Nu era doar o poveste? Nu avea să rămână tot o dorinţă neîmplinită, tot o aşteptare dureroasă, tot un vis spulberat? Ei bine, nu. De data asta Meşterul a venit! Cu roabe, cu scule, cu unelte şi cu alţi doi băieţi după el.

 

Mai întâi a decretat politicos, dar ferm: “Cu iarba asta în curte eu nu pot să lucrez.” A dat un telefon şi, în nici o jumătate de oră, până şi-au instalat ei schela şi au inspectat podul, a apărut în curtea noastră o maşină de tuns iarba. Nu vă mai spun ce emoţii am avut! Ca o mamă care îşi duce în prima zi copilul la grădiniţă! Sau la şcoală – tot aia e. Aveam atâta iarbă în curte! Înaltă, frumoasă, grasă, combinată cu tot soiul de plante sălbatice, cu floricele de piatră multicolore şi altele diverse, sălbatice, din flora spontană, şi, în plus, mai plantasem şi noi diverse chestii: clematite, lavandă, crini, irişi, lăstari noi de Mâna Maicii Domnului, puiul de soc adus din Bucureşti şi mai mulţi puieţi de lemn câinesc aliniaţi de-a lungul trotuarului din faţa casei. În fine, iarba ca iarba, asta avea să crească din nou rapid, dar cu restul? Ce mă făceam dacă îmi reteza, aşa, din greşeală, vreo clematită? Sau vreun lemn câinesc care tocmai înflorise? Păi, cred aş fi leşinat de nervi! Aşa că am mers pas la pas pe lângă Meşterul nostru şi l-am ghidat pe lângă fiecare plăntuţă în parte, chiar dacă le semnalizasem eu dinainte cu nişte sfori albastre de rafie, pentru a ieşi în evidenţă şi a fi mai vizibile prin lanul înalt de... iarbă. Daaa, nu râdeţi! Dacă aşa ne place nouă, ceeee?!?!?

Şi ne-a tuns omul mândreţea de iarbă. “Ei? Vă place? Nu-i mai frumos aşe?” – m-a întrebat Meşterul la un moment dat cu mare mândrie, umflându-şi înainte pieptul, ca un cocoş, şi aruncând o privise piezişă, cam de sus, spre curtea noastră cu iarba retezată, ce arăta în urma lui precum capul unui proaspăt recrut după ce a trecut de maşina de tuns a garnizoanei. “Mie îmi plăcea mai mult înainte, cu iarba înaltă.” – i-am răspuns eu sincer, dar cu un ton împăciuitor, ştiind că, până la urmă, omul avea dreptate, iarba avea să crească la loc. 

Crescuse ea împreună cu tot felul de buruieni chiar şi printre ţiglele depozitate prin curte, în aşteptarea Meşterului, aşa că nu-mi făceam prea mari griji în privinţa ei. Crescuseră ceva ierburi chiar şi pe locul din curte unde fusese atâtea luni parcată maşina. Florile fuseseră principala mea grijă, iar ele scăpaseră de “dragon”. Pare-se că i-am cam retezat elanul Meşterului cu răspunsul meu, aşa că s-a limitat cu tunsul ierbii doar la bucata din faţa porţii, dinspre drum (inspectată apoi, imediat si temeinic, de Toni) şi la zona din faţa casei. Deşi avusese de gând omul, cu siguranţă, să ne tundă gazonul din curtea întreagă. Eu am mulţumit Cerului că şi-a oprit “dragonul” din mâncat iarbă şi m-am retras la bucătărie să le fac câte o cafea.

După ce şi ultimul impediment a fost îndepărtat din calea înfăptuirii marii opere de artă, respectiv, acoperişul casei noastre, lucrările au fost demarate. Scoate ţigla, pune ţigla, dă ţigla veche jos şi bag-o în şură. În mare, cam asta a fost în primele trei zile, cât a durat schimbarea acoperişului de deasupra celor trei camere. Deasupra bucătăriei lucrurile sunt mai complicate.

Bunicii (pentru cititorii care n-au citit întreaga poveste de până acum – este vorba de proprietarii anteriori, care nu sunt chiar bunicii noştri, dar cărora le-am spus astfel de la început, de când i-am cunoscut) au construit iniţial bucătăria doar ca o incintă deasupra pivniţei şi este mai îngustă decât restul casei. Au făcut, bineînţeles, şi acoperişul mai îngust decât restul. Ulterior, au adăugat şi o bucătărie de vară în spaţiul care mai rămăsese liber în spatele bucătăriei, construind-o şi cu un perete mai scund, motiv pentru care n-au mai refăcut întregul acoperiş pentru a include şi bucătăria de vară, ci i-au făcut un acoperiş care arată ca un fel de prelungire mai joasă a celuilalt. Una mult mai empirică, mai din resturi de ţiglă, fără tavan interior şi fără izolaţie, iar, în unele locuri, chiar cu discrete, dar directe comunicări celeste, evidente mai ales în zilele ploioase. 

Noi am decis să refacem această zonă a casei: reconstruirea zidurilor bucătăriei de vară, cu schimbarea şi adăugarea aferenta de geamuri şi uşi de termopan şi modificarea implicită a acoperişului de deasupra ambelor bucătării, astfel încât să le cuprindă pe amândouă şi să fie egal cu cel de deasupra camerelor, în prelungirea lui. În plus, noi ne-am gândit că ar fi bine să împărţim incinta aşa-zisei bucătării de vară în două, amenajând, în secţiunea mai mică, o mini-baie cu toaletă de serviciu, cabină de duş şi chiuvetă. Fiind o lucrare mai complexă, partea aceasta, cu bucătăriile, trebuie făcută toată deodată, ziduri, geamuri, uşi, finisaje, acoperiş. Dacă vor merge toate lucrările şnur, cu ajutorul lui Dumnezeu, sperăm să terminăm toată amenajarea casei, exterioară şi interioară, până la toamnă.

 

 

Despre Meşter – numai cuvinte de laudă! Am aşteptat noi cam multişor până a venit momentul acela potrivit pentru a începe lucrul la noi, la acoperiş, dar când a început, jos pălăria! Am fost plăcut impresionaţi. În primul rând, el şi echipa lui (doi baieţi) au fost foarte punctuali. În fiecare dimineaţă la ora 8:00 intrau pe poartă, în curte. Până şi Toni aproape că şi-a reglat ceasul biologic şi prerogativele de câine de pază după programul Meşterului. Tare deştept Toni al nostru, cu Ginuţa lui cu tot. 

Amândoi s-au prins repede că pe oamenii ăia străini nu trebuie să-i latre, că ei lucrează pentru Domnu’ şi Doamna care le dau să mănânce atât de mult si de atât de bun de peste o jumătate an încoace şi care îi gugulesc şi-i drăgănesc atât de mult şi cu atâta placere, cum nimeni n-a făcut-o până la ei. Căci tare bine este să-ţi de-a cineva mâncare zilnic, la ore fixe şi să te şi iubească şi să te mângâie toată ziua, ori de câte ori ai chef. Şi de mângâieri şi drăgăneli cine n-are chef întruna?! Nu i-au lătrat pe muncitori, însă au supravegheat totul cu competenţă şi profesionalism. Amândoi deodată, sau pe rând. Când cu un ochi, când cu altul. Despre Ema? Ema. Cum ştiţi. Latră disperată mititica tot timpul, din casă, de la geam, la tot ce mişcă în raza ei vizuală: oameni, câini, păsări, frunze, muşte, nori, soare, lună.... Daaa, e foarte vigilentă. Din pacate, ea n-a înţeles de ce se tot vântură de colo-colo atâţia străini prin curtea ei şi, mai ales, de ce nimeni nu-i latră deloc. Foarte dubios!

Revenind la Meşter, a lucrat foarte ordonat, curat, îngrijit şi atent cu tot ce aveam noi prin curte şi mă refer mai ales la flori şi la viţa de vie, cea întinsă pe spalieri de-a lungul pereţilor casei. Apoi, pauza de masă: sfântă - fix o oră. Nici un minut în plus, nici unul în minus. Glumesc şi nu prea.

Ce vreau să spun este că au fost foarte punctuali şi conştiicionşi şi au lucrat fără să tragă de timp. Chiar şi pauzele de ţigară, cafea şi bere erau limitate la doar câteva minute. Toţi trei deodată, la pauze, toţi trei deodată la muncă. Şi ce muncă! Muncă fizică, frate! Muncă brută, grea, de forţă! Păi, să vedeţi cu ce grinzi uriaşe şi grele s-au luptat ca să le urce pe casă şi să le fixeze în structura acoperişului, acolo unde era cazul! Iar ţiglele, de asemenea, grele-grele-grele! De exemplu, eu n-am putut să mut singură un pachet de 8 bucăţi de ţiglă, aşa cum au venit ele legate, nici un metru mai încolo. Ce spun eu? N-am putut nici măcar să-l ţin în braţe mai mult de 5 secunde! Iar ei au urcat sus, pe casa, pachet cu pachet, cinci paleţi întregi şi o jumătate, aşa uriaşi, cum îi vedeţi în poze, depozitaţi prin curte, fiecare palet având câte 24 de pachete a câte 8 bucăţi de ţiglă. Restul de trei paleţi şi jumătate au rămas pentru acoperişul de deasupra bucătăriilor. Unde urmează altă muncă, alt efort. Ca să nu mai pomenesc de ţigla veche, la fel de grea, care a trebuit dată jos şi depozitată în şură şi, o parte, temporar, în curte.

Şi, peste toate cele de mai sus, dacă mai punem la socoteală şi faptul că au lucrat pe o căldură infernală, cu peste 34-35 de grade la umbră (pe cod roşu de caniculă), atunci, cu atât mai mult, tot respectul şi aprecierea! Şi, cu toată canicula aia, n-au făcut exces de bere, ba chiar, dimpotrivă, aş putea spune. Cumpătaţi: numai la masă şi la cele două-trei pauze de ţigară pe zi. Nu mai multe. Cumpătaţi şi la vorbă: fără vorbă lungă, fără vorbe nepotrivite, fără strigăte şi ton ridicat, fără stridenţe, ori comportamente neplăcute. 

Ţinând cont de toate cele enumerate mai sus, nici nu-i de mirare că-l cheamă lumea pe Meşterul nostru la tot felul de lucrări şi că este greu de găsit liber. Căci el este cel care ţine în frâu echipa, el dă tonul, el este exemplul şi totul se face numai după cuvântul şi fapta lui. În plus, este un om credincios, religios, cu frica de Dumnezeu, care nu lipseşte în nici o duminică de la biserică, de la Liturghie.

Pare-se că el a fost cel ales anume pentru noi şi trimis nouă exact la momentul potrivit ca să ne ajute în toate câte le avem de făcut. Mulţumim, Doamne!

Din Grădina lui Dumnezeu: 17.07.2016

***