Iubirea - Magie şi Foc al Creaţiei

Dumnezeu mi-a creat Sufletul ca pe un poem cosmic, încondeindu-mă cu un strop din Magia Lui.

 

Plutesc de-o veşnicie în armonia metaforelor, a rimelor melodioase, a cântecului interior. Mă simt ca-n versurile unei poezii ancestrale pe care o inspir în mine, o gust, o privesc şi o ating în inimă. Uneori încerc să mă pun în cuvinte pământeşti şi, astfel, fie înfloresc în minunate corole de lumină, fie mă ascund în palide umbre lăsate în urmă de neştiute stele căzătoare. După pricepere şi curaj.

Poezia, oricum ar fi ea, îmi face sufletul să tresalte emoţionat, impresionat. Căci el recunoaşte magia aceea universală, care vibrează dincolo de cuvintele alese de mine, de oricare alt anonim, ori de marii poeţi ai lumii, din coşul limitat al formelor umane.

În inima mea ecoul cuvintelor răsună blând, ca o adiere uşoară, cu reverberaţii calde, şoptite…

Nu, primordial, nu forma contează. Poemul poate fi oricum. El este doar una din oglinzile interioare în care ne privim o secundă. În secunda următoare un alt poem, cu alte versuri, ne este o altă oglindă în care ne vedem, totuşi, îmbrăcaţi în aceeaşi haină, cu aceleaşi cuvinte şi emoţii, cu acelaşi zâmbet şi aceeaşi privire a sufletului. În fiecare mă recunosc, mă simt vie, EU SUNT. Ceea ce mă împinge să mă caut în poeme este tocmai acel ingredient magic din care am fost plămădită, care palpită în inima mea, inexprimabil uneori în formă, nicidecum în forma perfectă, potrivită fiecărui moment în parte.

Uneori prejudecăţile firii îmi declanşează teama de a-mi scrie poemul. Reticenţele ei îmi neagă cuvintele, mi le contestă, mi le amestecă, mi le şterge sau mi le aruncă. Alteori le lasă, condescendent, să se adune în formă, zâmbind apoi cu subînţeles:    „ţi-am spus eu!”. Puerilul, ridicolul ori penibilul, specifice acestei lumi, pândesc de după uşă. Cu toate acestea, de multe ori m-am lăsat ghidată de impulsul de a sfida impresiile asupra formei şi de a mă lăsa arsă pe rug. Exprimă-te! – mi-am spus. Lasă focul să ardă! Jarul mocnit doar cauterizează, focul, însă, purifică.
Eliberează-te!

Da, acest foc transfigurează şi eliberează. Atunci când îi dau voie să se adune din inimă în cuvinte, el se ridică din mine, vâlvâtaie în scântei, se învolburează prin toate cotloanele cu secrete, pârjoleşte resturile nefolositoare şi se înteţeşte dogoritor printre miriştile prea des necălcate de paşi. Atunci, dansează prin mine, strigoi şi iele, fecioare despletite şi zâne, crăiese ursitoare şi vrăjitoare înţelepte, chipuri de sfinţi şi angelice prezenţe de lumină. Atunci, coruri dumnezeieşti îmi răsună în adâncuri, descântece misterioase îmi purifică trupul şi sufletul, draperii şi voaluri îmi cad de la ferestrele desferecate, aripile îmi zvâcnesc eliberate, apoi… timpul se opreşte în loc, aşternându-mi-se lin peste fierbinţeala coacerii de om. După ce focul din cuvinte se stinge, rămân cu focul din inimă şi cu un pumn de cenuşă caldă, binefăcătoare, mângâietoare, liniştitoare. Rămân curată, limpede, luminoasă, senină. Rămân încrezătoare, deschisă, zâmbitoare. Pregătită de zbor.

Purificarea, indiferent de formă, s-a făcut.

Cântecul poemului şi-a împlinit menirea.

Astfel, oricât de talentată sau nepricepută ar fi mâna care ţine penelul, întotdeauna sufletul înţelege versul şi se bucură. Căci aude melodia. Şi recunoaşte Magia. O simte, o trăieşte, o respiră, o gustă, o priveşte şi o atinge în inimă.

Arde în ea şi renaşte prin ea.

 

Bucuresti : 16.01.2015

***