Oglinzile Sufletului: Fluturele Coada Randunicii in vizita la noi

Mai intai sa precizez. Nope, n-a plouat. Inca! Si inca speram sa ploua, desigur.

Pana una alta mi-am zis sa sarbatorim si noi ceva. Ceva, acolo, orice, asa cum suna unele recomandari spirituale profunde, cum ca in fiecare zi trebuie sa sarbatorim Femeia, Iubirea, Ziua de Nastere si altele. Deci, noi chiar asa facem!

Azi inca nu ne-am hotarat ce anume din cele enumerate mai sus sa sarbatorim, dar va asiguram ca ceva tot am sarbatorit. Dupa ce ne vom hotara, va trebui sa notam in agenda, ca sa nu uitam si, doamne fereste, sa sarbatorim ceva de doua ori la rand, iar altele sa ramane nesarbatorite.

Asadar, cu ce am sarbatorit noi azi? Cu compot de mere si scortisoara! Ta-daaaam! L-am facut smoothie cu blenderul si l-am decorat cu frunze proaspete de menta din gradina.

Compotul este din productia anului 2017, cand am facut compoturi, gemuri si conserve pentru milioane de ierni, nu doar pentru una. Sau pentru toata umanitatea care ar fi supravietuit iernii urmatoare, daca ar fi fost vreo catastrofa planetara si doar pivnita noastra ar fi asigurat hrana tuturor. Da, cam asa.

Dupa ce am mai facut cate ceva treburi prin curte si gradina, am facut o binemeritata pauza de cafea/cacao in curte, pe sezlonguri, la soare. Pai, daca tot n-a plouat, macar sa ne bucuram de vremea frumoasa stand in aer liber si ascultand iarba cum fosneste si ea insetata, saracuta.

Ne-am baut noi cafeaua relaxati, Adrian a mai citit ceva dintr-o carte pe care o scoate din cand in cand si pe ea sa se bucure de soare, ca daca nu ploua nu-i nici un pericol pentru ea sa stea pe-afara, apoi am simtit amandoi un sentiment de iminenta.

Unele flori din curtea de dupa sura isi cereau si ele dreptul la apa din fantana. “Este randul nostru!” spuneau ele toate disperate in cor. Ok, aveau dreptate, noi sarbatorisem mai devreme cu compot, apoi si cu cafea/cacao, acum aveau si ele dreptul sa sarbatoreasca macar cu o gura de apa din fantana. Era tot ce-si doreau. Si le-am dat pe saturate!

Dupa aceea ne-am odihnit din nou la soare, pe sezlonguri, ca doar muncisem. Adrian cu ochii din cand in cand in carte, eu cu ochii mai tot timpul pe cer. Si am stat eu asa, cu ochii pe cer, tot urmarind norii aia trecand dintr-o parte in alta, sfidandu-ne de sus cu prezenta, dar nu si cu efectele lor lacrimogene, pana cand ceva foarte special mi-a atras atentia.

Cine va avea rabdare sa urmareasca foarte atent toate pozele cu nori (da, stiu, sunt multe, caci doar nu credeati ca aveam de gand sa ma uit singura la nori, iar voua sa nu vi-i arat deloc!) va avea o surpriza la sfarsit.

Asa cum v-am promis, dupa ce ati vazut toti norii care au fost astazi analizati si consemnati de mine pentru posteritate in cele cateva poze (doar cateva, hai, nu fiti carcotasi!), iata si surpriza despre care va vorbeam.

Niste nori mai speciali.

Cu o forma mai speciala.

De unde am simtit venind spre noi o energie la fel de speciala.

Asa ca le-am facut cu mana!

M-am gandit ca, daca ma dau bine pe langa ei si le arat cat sunt eu de draguta, de sociabila si de prietenoasa, se vor hotara si ei (sau Ei ;-) ) sa ploua deasupra noastra macar vreo jumatate de ora bine de tot, daca nu vreo saptamana, torential, cu tunete si fulgere, cat sa nu ne mai plangem de seceta pana spre iarna, incolo.

Acum, ce sa zic, sper sa fie si Ei la fel de draguti, sociabili si prietenosi, cat sa dea doar cu o ploaie buna, nu si cu grindina sau alte ciudatenii.

Si, poate ati crezut ca asta e tot.

Ei bine, nu e. Mai avem o surpriza pe ziua de azi. Inca un musafir! De data aceasta, este unul mai tangibil.

Cum stateam eu asa, lenevind in sezlong si cu ochii pe cer si de jur imprejur, pe ce credeti ca mi se opresc ochii? Se apropia de noi un fluture urias, Coada de Randunica. Dupa cateva rotocoale s-a asezat chiar langa noi, pe tufa de Mana Maicii Domnului.

Stiam ca fluturii acestia sunt foarte blanzi si prietenosi, si ca accepta apropierea omului cald si linistit. Asa ca m-am ridicat usor din sezlong, am luat telefonul de pe masa si am inceput sa-i vorbesc si sa-l fotografiez. Regretam doar ca n-aveam tocmai atunci aparatul foto profesionist pentru cateva cadre mai reusite. Totusi, am facut cateva poze bunicele chiar si asa, cu telefonul tinut doar intr-o mana tremuranda de emotie si cu cealalata incercand sa o apropii de aripile lui, pentru a se evidentia in poze cat sunt de mari, prin comparatie cu degetele mele.

Si l-am atins usor de tot pe picioruse, si i-am tot vorbit, si l-am alintat si l-am draganit cat am vrut, ca nu-mi mai venea sa plec de langa el, atat de mult m-a bucurat apropierea lui!

Adrian inca nu se ridicase de pe sezlong sa-l vada ca sa nu-l sperie, insa, dupa ce am insistat si, mai mult decat atat, dupa ce i-am spus sa-si apropie mana de el fara teama, cu miscari line, rotunde, a reusit sa-l convinga pe fluturas sa se urce pe degetele lui. Am surprins in mai multe cadre toate fazele trecerii lui de pe frunza pe mana lui Adrian.

Apoi, vazand cat de cuminte statea el acolo si cat de bine si in siguranta se simtea, am fugit repede in casa si mi-am luat aparatul foto profesional, pentru cateva poze mai clare.

L-am fotografiat cat am vrut! A fost adorabil! Parca se misca special pentru a-mi face placere, ca intr-o sedinta foto!

Dupa ce i-am multumit pentru toata dragalasenia lui de Fluturas Frumos si Scump, cu Coada de Randunica si Frumusete Delicata si Neasemuita, Adrian l-a asezat inapoi pe o frunza.

Apoi, m-am gandit ca poate i-o fi si lui sete si i-am adus un pic de apa intr-un capacel pe care l-am lasat pe masa de camping, langa tufa de Mana Maicii Domnului, si am intrat in casa. Dupa o vreme nu l-am mai vazut, zburase. A fost un moment minunat!

De fapt, m-am uitat la poze, de la prima pana la ultima poza au trecut cincisprezece minute. Un fluturas care a stat cu adevarat ca in vizita la noi.