vineri, 8 iunie 2018

Tratamente si activitati de intretinere




Dupa ploaia de luni toate plantele din gradina au primit puteri sporite. Buruienile, de asemenea. Zona care se cerea cu prioritate curatata era, de data asta, via. Trebuia sa o curatam urgent. Nu numai de buruieni, dar si de lastarii ei crescuti ca niste liane in toate directiile. Cum perioada infloririi ciorchinilor a trecut, iar boabele de struguri au crescut destul de multisor (via este nestropita cu nimic), am considerat ca momentul de acum pentru curatare este tocmai potrivit.

Ne-am impartit lucrul pentru doua zile, ca sa nu ne istovim in canicula zilei, chiar si treziti mai de dimineata si incepand treaba mai pe racoare. Cand soarele ajunge la amiaza, deasupra noastra, caldura lui este cea mai obositoare si chiar periculoasa pentru organism. Noi avem grija si suntem atenti cu modul in care ne solicitam trupurile in activitatile din gradina, insa, uneori, ca sa terminam ceva ce-am inceput si la care nu mai vrem sa revenim, marjam un pic mai mult. Doua zile pentru vie a fost insa rezonabil. Adrian a taiat cu coasa toate buruienile dintre randuri, iar eu am ajustat pe ici, pe colo, pe unde el n-a putut intra cu coasa. Apoi, cat timp el s-a ocupat in acelasi fel de buruienile din spatele gradinii (unde noi am plantat dovlecei si dovleci de toamna, portocalii, de copt), eu am luat clestele de vie si am curatat-o de liane, am legat-o unde era necesar si apoi i-am administrat o sesiune foto profesionista. Cam asa.

























































Dupa struguri mai avem destul de mult de asteptat pana vor fi copti. Vreo patru-cinci luni, pana spre octombrie. Prunele, insa, vor fi coapte mai devreme. Chiar inaintea merelor si perelor. Am inspectat din nou livada si suntem multumiti. Desi n-am stropit-o cu nimic, prunele au crescut frumos si stau cirochine pe crengi, ca la expozitie. Ca la fotograf, era sa spun. Ceea ce nu-i departe de adevar. Avem si ceva copaci mai batrani, care rodesc si nu prea si care ar trebui, probabil, taiati, dar noi nu vrem sa-i taiem. Livada este micul nostru colt de padure. Este Dumbrava minunata, este taramul magic unde pana si lumina este speciala, difuza, misterioasa, filtrata de coroana infrunzita si verde a prunilor si a nucului din mijloc. 
















Dupa inspectia din livada am evaluat situatia din spatele gradinii. Dovleceii si dovlecii sunt plini de flori si, asa cum credem, in cateva zile vom avea primii dovlecei din acest an. Pozele de mai jos sunt facute azi, dupa prima mana de curatare a buruienilor. Urmeaza maine o a doua mana, unde voi intra eu cu foarfeca aia a mea, cu manere telescopice, in zonele in care Adrian n-a putut intra cu coasa. Apoi voi curata si butasii de vie care au ramas de jur imprejurul terenului, ca un careu, de lastarii invazivi. Initial ne gandisem sa nu le mai acordam atentie acestora, nefiind vita de vie de soi si nefiind prea productivi anii trecuti. Totusi, anul acesta sunt plini de ciorchini de struguri. Asa ca vor primi si ei tratamentul de intretinere corespunzator.

Fiind tot la capitolul dovleci, o sa va aratam acum si imagini cu dovlecii de copt sau pentru placinta, crescuti din seminte primite de la Mamaita, vecina. Ea pune semintele pe langa copaci sau garduri si, dupa ce rasar, le lasa lujerii sa se catere la inaltime. Iar dovlecii (sau bostanii, cum le spune ea) cresc in pomi sau pe garduri ca niste felinare. Noi i-am semanat in cuiburi pe parcela dinspre vie, de langa capsuni. Deja s-au facut niste tufe mari de frunze si si-au aruncat intr-o parte si alta lujerii. Noi n-am vrut sa-i lasam sa se catere pe nimic, asa ca vor trebui sa se descurce direct pe pamant. Si chiar o fac.

 




























 
Frumusetea gradinii noastre o constituie, in acest moment, fara nici o exagerare, mustarul. Cele cinci parcele mari insamantate numai cu mustar sunt acum acoperite cu un lan minunat inflorit, galben-auriu, plin de albine fericite. Cam jumatate din gradina.

Am mai povestit despre decizia aceasta a noastra de a planta atat de mult mustar, dar voi mai puncta aici din nou, pentru cei care au poposit de curand pe blogul nostru.  Daca in primii doi ani de gradinarit de dupa mutarea noastra in Gradina lui Dumnezeu (2016 si 2017) am experimentat si ne-am jucat pe teren asa cum ne-am dorit, plantand de toate si invatand despre toate cam tot ce aveam nevoie, anul acesta am schimbat strategia. Pe langa faptul ca ne-am dat seama ca nu avem nevoie sa cultivam atat de multe, doar noi doi neputand consuma atatea cate se faceau in gradina, in plus, de anul acesta, am facut modificari asupra dietei noastre, preferand o alimentatie din ce in ce mai alcalina si cat mai putin acida. Multe din legumele pe care le consumam numai in salate au fost taiate de pe lista. Le-am pastrat doar pe cele pe care le putem consuma in stare naturala, simpla, eventual chiar nepreparate. Acest fapt a insemnat ca o mare parte din terenul dedicat gradinaritului trebuia cumva “conservat”, nemaiavand culturi de productie pe el.

Astfel, pentru a evita degradarea solului prin necultivare, pentru a evita umplerea de buruieni, deshitratarea lui, dar si saracirea de nutrienti, am cercetat, ne-am informat si am ajuns la concluzia ca se impunea o cultura acoperitoare care sa sustina solul si care sa ne scuteasca pe noi de orice efort. Asa am ajuns la mustar. Este extraordinat! Doar uitati-va la poze si imaginati-va ca va plimbati dimineata pe langa el, admirandu-i florile galbele care se unduiesc in adierea vantului si ascultand zumzetul de albine venite sa colecteze de la noi polen curat, fara chimicale de tot soiul peste tot. Ce poate fi mai placut decat o asemenea imagine idilica?






















Ultima ploaie, puternica si abundenta, a fost ca o binecuvantare pentru rosii si castraveti. Au luat un asa avant in crestere de nu le mai recunoastem. Parca mai ieri le plantam din rasaduri de 10-15 cm, iar acum au peste o jumatate de metru si au necesitat deja o a doua copilire si curatare de frunzele de la baza. Au inflorit frumos si sunt vizitate de albine, astfel ca deja, in cazul castravetilor, se vad primele roade. Sunt inca mici, in formare, au doar vreo 2-3 cm, dar, dupa cum stim deja, in cel mult trei-patru zile vor fi buni de cules. Cresc foarte repede daca au apa suficienta, iar acum au. In plus, se mai anunta ceva ploi zilele acestea. Zilnic cerul isi aduna nori grupuri-grupuri, de zici ca, gata, toarna iar cu galeata, dar dispar ca prin minune si nu stim cand si unde. Oricum, e bine inca. Pamantul este ud, afanat, sanatos, iar plantelor le prieste. Au inflorit si galbenelele si craitele prin gradina, iar macii de doua soiuri au rasarit si ei peste tot, inflorind bogat, spectaculos, multi boboci asteptand la rand sa se deschida.

Procesul de copilire din acest an a suferit o modificare benefica dupa ce am citit pe internet ca, la ruperea copililor (acele mici ramificatii care se formeaza la baza frunzelor) se lasa un ciot din codita pe trunchiul plantei, adica nu se rupe de tot. In felul acesta se stopeaza cresterea altui copil in acel loc. Chiar observasem in anii anteriori, cand eu taiam cat mai de jos lastarul respectiv, ca, dupa un timp, crestea altul in loc. Acum am aplicat noua tehnica. Sper sa nu mai fie nevoie de reluarea efortului copilirii prin aceleasi locuri de unde deja i-am taiat. Uite-asa am mai invatat cate ceva. Mai glumim uneori spunand ca, in momentul in care vom fi invatat tot ce trebuie stiut pentru a practica un gradinarit performant, eficient maxim si cu rezultatele cele mai bune din toate punctele de vedere, nu ne vom mai dori sa gradinarim.
 


 



























Ardeii (de toate felurile, grasi, iuti, gogosari, ce-or iesi!) sunt inca mici, abia s-au adaptat dupa rasadirea in gradina din rasadnite, iar startul lor este cam lent. Din fericire, ploaia le-a prins si lor foarte bine, i-a invigorat si, chiar daca mai incet, asa cum le e felul, se stie, totusi se dezvolta bine.  Dupa ce se vor mai inalta un pic si vor face inca un rand de frunze noi, le voi aplica si lor un tratament de intretinere si curatare de primul rand de frunze de la baza, pentru a-i ajuta sa-si dezvolte rapid trunchiurile care vor sustine ulterior crengile pline cu roade. I-am plantat in cuiburi, cate doi-trei-patru alaturati, asa cum am facut si anul trecut, constatand ca le-a mers foarte bine in felul asta, sustinandu-se si ajutandu-se reciproc in fata intemperiilor (soare, vant, ploi), tinandu-si umbra sau, pur si simplu, sprijinindu-se unii de altii.






In schimb tufele de coacaze, catina, goji si agrise sunt pline de fructe. Sunt in plin proces de coacere (unele) si crestere (altele). Peste cateva zile, doua-trei, vom incepe sa culegem coacazele (negre si rosii).

De catina nici nu stim ce sa mai spunem. Cele doua tufe de soi feminin au puzderie de bobite pe crengi! Sunt atat de multe de zici ca-i o molima, ceva, care a cuprins crengile si le acopera treptat cu totul. Bobitele inca sunt mici, un pic mai mari decat boabele de piper, dar cresc de la o zi la alta si, sincer, nici nu stim ce vom face cu atat de multe. Noi le consumam dupa ce le lasam o vreme la macerat in miere de albine. Ne ajungea cam 1-2 kg pe an pentru o cura de imunizare. De pe tufele noastre cred ca vom culege de zece ori mai mult decat ne era suficient. In fine, vom vedea ce vom face. Tot in miere trebuie conservate, pentru ca fructele de catina nu pot fi consumate in stare naturala, fiind foarte acre.




















Puiutii nostri de meri, peri si piersici se cam chinuie cu atatea fructe cate au facut in acest an, proptelele pe care le-a pus Adrian mai usurandu-le un pic efortul de sustinere. Piersicul, mai ales, este surprinzator de incarcat si deja am inceput sa mancam din fructele lui. Nu sunt ele complet coapte, dar, chiar si asa, mie imi plac. Sunt alt soi decat piersicii din spatele gradinii, cei mosteniti de la fostii proprietari, care au fructele cu pulpa rosie. Piersicul plantat de noi face fructe mai mari, mai carnoase, suculente, cu coaja colorata in rosu si cu pulpa galbuie-aurie. Ca fructele pe care le gasim de obicei prin magazine. Sunt foarte aromate si deja dulci. Cand vor fi coapte bine de tot vor fi si mai zemoase. 






  



















La intrarea in gradina, parcelele de ceapa sunt cele mai ordonate. Frunzele li s-au ingrosat si din ce in ce mai putine mai sunt fragede, bune de consumat asa, verzi. Asteptam sa iasa urmatorul val de ceapa verde din arpagicul pus a doua oara, cand am completat randurile din care am consumat pana acum.

Varza kale, cea batrana, aflata in gradina la al doilea ei an, si-a copt deja semintele, iar zilele urmatoare le vom aduna si le vom pune la uscat inca o vreme inainte de a le depozita in camara,la loc uscat, etichetate. Din celelalte plante tinere de varza kale inca recoltam frunze fragede in fiecare zi si o vom face pana spre toamne, cat vor rezista ele brumelor. Este o varza siberiana, rezistenta la frig si geruri, asa ca speram sa avem frunze de la ele cat mai tarziu.

Aromaticele cresc necontenit, dupa mai multe valuri de recoltare de frunze adunate in pungi, in congelator. Chimenul a facut, in sfarsit, seminte, fiind la al doilea an al lui in gradina, rezistand peste iarna fara probleme, in ciuda temerilor noastre. Ne-a convins si, daca il vom mai dori si anii viitori, vom proceda in acelasi mod. Acum am avut doar doua tufe mici, plantate experimental anul trecut.


























Terminarea treburilor prin gradina se face cu admirarea florilor din curte. Trandafirii cataratori rosii si roz sunt plini de flori, doar cel orange incheindu-si perioada de inflorescenta. Clematitele fac in continuare boboci si infloresc, trandafirii tufe, cei rosii-grena, cu margini negre (cred ca sunt din soiul Black Bacara), mosteniti de la fostii proprietari, si-au pornit acum spectacolul lor impresionant, iar crinii albi, imperiali, au niste tije lungi, inalte de peste un metru, plini de boboci. Cred ca peste vreo saptamana isi vor incepe si ei reprezentatia lor impresionanta de petale albe si parfum divin de care niciodata nu ma voi satura. Sunt florile mele preferate si, interesant, infloresc exact in luna mea favorita. ;-)

Zorelele roz si mov au inceput si ele sa rasara, cam tarziu, dar asa le este rostul, doar la combinatia de umezeala si calduri in jur de 30 de grade germineaza semintele. Am aruncat seminte prin multe locuri ale curtii, pe langa garduri, pe care sper ca le vor incarca de frunze si flori colorate, vesele si jucause, asa cum imi sugereaza mie ca sunt ele. In casa alte flori se dau in spectacol. Ciclamele. Cele mici si tinere, crescute de mine din seminte puse in pamant in primavara lui 2016. Sunt acum la prima lor inflorire. Semintele le-am colectat de la o ciclama pe care o aveam la serviciu, in biroul meu, cand inca mai lucram in Bucuresti. Cand mi-am dat demisia, mi-am daruit toate florile pe care le aveam in birou doamnei care ne facea curatenie, o mare pasionata de flori si dansa. Semintele le-am pastrat si le-am pus in ghivece cu pamant luat din Gradina lui Dumnezeu in prima noastra primavara de aici. A fost anul in care am avut cea mai mare “cresa” de flori, copacei, tufe si conifere crescute din seminte adunate de noi in timp, din Bucuresti sau de prin alte parti.



























Relaxarea si siesta ne-o petrecem zilele acestea in racoarea casei, caci afara termometrul arata cu mult peste 30 de grade. Nici la umbra parca nu-i de stat. Asa ca, pana spre seara, ne bucuram ne “aerul conditionat” natural, oferit de casa noastra, in interiorul peretilor grosi de caramida, si mancam fructele de sezon. Ultimele capsune au fost deja savurate, piersicile rand pe rand apar in farfuriile noastre si, chiar daca n-am mai pus anul acesta in gradina, in fiecare zi apare si cate un pepene. Din supermarket. 

Am putea sa cumparam si de la vanzatorii ambulanti care trec de trei ori pe saptamana prin sat cu furgoneta, care striga prin portavoce, din mers, “Hai la vaaaarza! Avem vaaaarza! Hai la ardei, la roooosii, la castraveeeeeti! Hai la leeeebenita, avem leeeeebenita!” Lebenita asta este pepenele. Dar se pronunta lung si leganat, cantat si apasat pe primul “e”. “Avem leeeeebenita, hai la leeeeebenita!”  Cred ca vom cumpara si noi, macar o data, leeeebenita de la ei, sa vedem cum e si leeeeebenita lor. Daca ne place, mai luam. Daca nu, ne cumparam tot binecunoscutul pepene de la supermarket. Deocamdata, pepene de Grecia sau de Turcia.











Cum caldura verii nu ne afecteaza numai pe noi, ci si pe Ema, ne-am gandit ca nu i-ar strica o usoara ajustare a cojocului ei carliontat. Din fericire, actiunea asta nu mai este un supliciu pentru mine ca la inceput, ea obisnuindu-se deja si vindecandu-se de teama ce o cuprinsese dupa ce fusese ciupita in cateva locuri cu aparatul de tuns ultima data cand am dus-o in oras, la cabinetul veterinat prin vara anului trecut. De atunci mi-am tot exersat mana si rabdarea pe ea si, in cele din urma, am ajuns amandoua la un compromis. Pentru a scapa cat mai repede si cat mai bine din aceasta activitate de intretinere, este necesar sa cooperam. 

Iar Ema noastra, fiind o fetita foarte inteligenta, a prins repede miscarea si a inteles: cand sunt cu mana si cu foarfeca pe la piciorusul ei, ea il ridica singura, fara sa i-o mai cer eu, fara sa mai trag de ea si fara sa-i mai administrez nesfarsitele “Stai, Ema! Nu misca, Ema!” ca pana nu demult. Trebuie sa-i tund blanita de la poponet? Ea isi ridica singura codita si ma lasa sa-i finalizez coafura si prin locurile ei sensibile, fara sa se mai fereasca, fara sa se teama si fara sa-mi mai solicite rabdarea ca alte dati. E o dulcica. Dupa tuns, urmeaza baia. Samponare, uscare cu prosopul, apoi cu foenul si apoi draganirea nesfarsita si joaca galagioasa, atat din partea ei, cat si din partea mea. Ca-ntre fete!









  








 


Dupa ce am coafat-o, imbaiat-o si parfumat-o, admiratorul ei fidel si cel mai insistent s-a aratat primul interesat s-o complimenteze. Desi era pregatit sa dea o raita pe drum cu Toni, asa, ca baietii, s-a rasucit pe loc ca titirezul chiar acolo, sus, pe gard. Toni era si el sus, pe coltul lui din stanga, dincolo de vie, si acoperit aproape complet de ramurile inverzite ale hibiscului de langa gard. Bobi era dincoace, langa poarta. Deja saritul gardului este un fleac si pentru el, ca si pentru Toni. Derbedei amandoi! Ce sa le facem? N-avem ce sa le facem.







Din Grădina lui Dumnezeu: 08.06.2018

***


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Interior, exterior.
Inspiratie, expiratie.
Impresie, expresie.
Ganduri, cuvinte.
Oglindire.
:)