marți, 27 septembrie 2016

Fetiţo! Fetiţo! Vino să-ţi dau struguri.





Scenă petrecută azi, în parcarea Lidl, supermarketul din care ne facem cumpărăturile.

Înainte de a vă povesti scena, trebuie să vă menţionez un detaliu relevant.

Pe o latură a marii parcări a supermarketului respectiv este o casă cu o grădină pe care, şi eu şi Adrian, o admirăm de câte ori mergem acolo, pentru cumpărături. Grădinuţa nu este prea mare, dar am văzut-o mereu foarte ordonată, cu destul de multe legume şi fructe în ea: câţiva pomişori fructiferi într-o parte, vreo doi nuci, câteva rânduri de viţă de vie cu struguri negri şi albi, câteva căpăţâni de varză şi alte câteva de conopidă, un rând de porumb pe margine, câteva rânduri de ardei gras şi gogoşari, vreo patru şiruri lungi cu roşii frumos înălţate pe araci, ceapă, usturoi şi altele. În fine, se vede clar, grădinuţa este mereu îngrijită, săpată, legată, bibilită.

Microclimatul benefic, specific orăşelului, plus învecinarea cu parcarea asfaltată a magazinului (care, încinsă de soare, îi asigură căldură şi pe timpul nopţii şi o fereşte de schimbările bruşte ale climei, ori de alte intemperii periculoase), i-a asigurat mediul optim pentru ca legumele să se dezvolte bine, repede şi să dea recolte mari şi frumoase. Toată vara am admirat roşiile acelei grădini pentru cât de mari şi sănătoase erau. Verzele – uriaşe. Strugurii – impecabili. Porumbii – soldăţei cu tolba plină. Gogoşarii – superbi.

Astfel că, şi azi, înainte de a ajunge, eram tare curioasă să descopăr cum avea să arate grădina aceea învăluita de atmosfera tomnatică a sfârşitului de septembrie.

Buuun. Ajungem la Lidl, parchează Adrian maşina, ca de obicei, în apropierea gardului ce se învecina cu grădina şi coborâm. Eu -  imediat cu ochii la grădină.

“Uite, sufleţel, au cules roşiile!” Întradevăr, toţi aracii ce, cu nici o săptămână în urmă, susţineau lujerii înalţi şi frumoşi de roşii, ce aveau încă gogonele verzi pe ei, fuseseră smulşi din pământ, iar parcela fusese curăţată, de nici nu mai puteai spune ce fusese acolo înainte. “Au cules şi ardeii! Şi gogoşarii!”

Am mai admirat un minut şi restul grădinii, apoi am intrat în supermarket să ne facem cumpărăturile. La ieşire, Adrian a încărcat în portbagaj totul, apoi s-a dus să restituie căruciorul magazinului, timp în care eu am rămas tot cu ochii la grădină, curioasă, cercetând şi admirând.

Ok. Revine Adrian lângă mine şi, urmând să facem o scurtă plimbare pe jos, prin împrejurimi, dăm să plecăm.

Dar, nici n-apucăm să ne îndepărtăm de maşină că, de după gard, aud un strigăt şi văd un bătrânel mărunţel, pirpiriu, apărunt de nicăieri, făcându-mi cu mâna şi chemându-mă aproape, spre el: “Fetiţo! Fetiţo! Vino să-ţi dau struguri.” 

Tătăiţă ăsta al meu părea bine trecut de 90 de ani, în ciuda jocului şi sclipirilor vii din priviri. Aşa că, ce-i drept, pentru el, chiar eram o fetiţă. Iar aspectul meu, aparent adolescentin, putea admite o asemenea apreciere pentru ochii lui îmbătrâniţi: statură minionă, subţirică, îmbrăcată în blugi lycra şi cu o bluză sport, cambrată pe talie, tinerească, din petice de blugi, cu părul blond şi lung, liber pe spate, strălucindu-mi auriu în lumina caldă a unui soare strălucitor, plăcut, blând, tomnatic.

Mi-am dat seama de toate astea într-o fracţiune de secundă, aşa că, văzându-l cu mâna întinsă printre gratiile gardului cum ţinea ciorchinele de struguri albi în aşteptare, am zâmbit şi m-am îndreptat spre el înduioşată. Am primit ciorchinele mulţumindu-i frumos, urându-i sănătate şi viaţă lungă şi încheind cu un “Doamne ajută!”, aşa cum e obiceiul prin partea locului. 

“Să fiţi şi voi sănătoşi şi să mă chemaţi la ospăţ.” mi-a răspuns şi el în mod misterios, zâmbindu-ne ca dintr-o altă lume şi trimiţându-ne, surprinzător, ştrengăreşte, pe vârfurile degetelor câte o bezea zâmbitoare, şugubeaţă şi complice.



Din Grădina lui Dumnezeu: 27.09.2016
***

vineri, 23 septembrie 2016

La gura sobei în care arde focul








Mmmm, ce biiine eeee!...... atââât de bine!!....

În casă e cald şi plăcut, iar noi doi stăm alături lângă soba fierbinte, în timp ce afară toamna a început să-şi facă de cap prin curtea noastră şi prin grădină, alergând zănatică de colo-colo, apoi urcând spre dealuri, rostogolind valuri de frunze după ea şi alungând cârdurile de ciori gălăgioase de pe casele părăsite de peste drum.

Când oare să fi venit toamna asta? Asta friguroasă, nu cea însorită!? Mai ieri erau 30 de grade afară, iar soarele ne istovea cu căldura lui dogoritoare. Mai ieri culegeam diverse din grădină îmbrăcată în tricou cu mânecă scurtă şi chiar mă gândeam că arsita aia de vară târzie nu era potrivită toamnei care, calendaristic, venise deja de trei săptămâni. Mai ieri nu pridideam cu udatul florilor de prin curte, din ghivece, îngrijorată că pământul li se uscase prea tare de la căldură, deşi le udasem bine de tot în seara precedentă. Mai ieri culegeam din grădină încă o roabă plină de bunătăţuri coapte, frumoase, gustoase, numai bune de făcut conserve pentru iarnă.

Daaa, vremea s-a schimbat brusc în toată ţara. De la 30 de grade ziua si 20 noaptea am ajuns brusc la 15 grade ziua şi 9 grade noaptea. La munte temperaturile au fost chiar negative, pe alocuri semnalându-se ninsori. Socul ăsta termic a schimat multe, peste tot. Natura a început să-şi îmbrace hainele colorate de toamnă adevărată, viţa de vie fiind prima care a răspuns apelului de schimbare a garderobei. Rând pe rând frunzele ruginesc, iar strugurii sunt din ce in ce mai copţi şi mai incitanţi. Mulţi ciorchini au fost deja culeşi, iar mulţi alţii aşteaptă la rând.

Ei bine, ploile tăioase, vântul, umezeala şi frigul din aer, lumina diferită şi miresmele văzduhului, diferite acum faţă de cele din urmă cu nici o săptămână, precum şi primul foc în sobă, toate acestea ne-au confirmat fără echivoc sfârşitul verii. Din ce în ce mai mult timp ni-l petrecem în casă şi din ce în ce mai gros îmbrăcaţi ieşim afară.

Astfel, ne-am reîntors la preocupările noastre legate de amenajarea interioară a casei, lăsată de izbeliste pe timpul verii, când prioritară a fost grădina. Ne-am reîntors la îndeletnicirile noastre intelectuale, pe care le cam abandonasem în perioada grădinăritului, când nici timp şi nici putere sau chef nu mai aveam de altele. Ne-am reîntors la starea aceea plăcută de “a fi”, în care gândurile, grijile şi organizările de tot felul nu se mai înghesuie în mintea noastră.

Căci, ce poate fi mai plăcut decât să fiu împreună cu omul meu drag, să stau alături de el lângă soba fierbinte şi să ascultăm în duet o muzică liniştită, relaxantă, în timp ce lemnele trosnesc minunat în foc, iar căldura şi armoniile ne învăluie pe amândoi de peste tot, ca o îmbrăţişare divină?

Fie că citim, fie că redactăm poveşti ori traducem texte folositoare, necesare sufletelor noastre şi ale altora, pentru învăţătură şi evoluţie, fie că ne uităm la televizor sau ne jucăm cu Ema, bichonul nostru minuscul şi zglobiu, la ale cărei provocări nu putem rezista şi ale cărei ghiduşii caraghioase ne distrează peste măsură, serile noastre sunt de acum înainte acompaniate şi de cântecul cald şi odihnitor al focului din sobă. În timp ce, de afară, sub culorile roşii ale focului cerului, cântecului greierilor se aude, parcă, din ce în ce mai stins.... si mai trist....

Bun venit, dragă toamnă!





 














































Din Grădina lui Dumnezeu: 23.09.2016
***