duminică, 31 ianuarie 2016

Grădina lui Dumnezeu (24) - Pregătirea de mutare


  
 
Marile schimbări ale vieţii se pot produce fie brusc, fie, dacă sunt previzionate, pot fi pregătite din timp, astfel încât stresul adaptării să fie cât mai mult diminuat. Pentru că, da, uneori ne putem da seama dinainte că se apropie pragul dincolo de care povestea va avea un alt curs, indiferent dacă ne dorim asta sau nu, indiferent dacă ne place sau nu. Importantă, în oricare din situaţii, este atitudinea cu care întâmpinăm provocările schimbării. Nu-i întotdeauna uşor. Ba, chiar, deseori, poate fi extrem de solicitant (emoţional, fizic, financiar, etc.). Totuşi, dacă ne calibrăm să privim experienţa cu o anume perspectivă, o putem transforma într-o aventură din care să culegem mai degrabă învăţăminte, lecţii de viaţă, amintiri frumoase, ori interesante şi, mai ales, oportunităţi extraordinare de dezvoltare şi evoluţie. Este important să ne păstrăm viu entuziasmul şi curajul, încrederea şi curiozitatea, să nu ne trădăm pe noi înşine, respectându-ne nevoile, dorinţele şi visele, dar bazându-ne continuu pe observarea atentă şi cu înţelepciune a influenţelor tuturor variabilelor posibile, pentru a putea lua cele mai înţelepte şi mai potrivite decizii.

Marea Schimbare în ceea ce ne priveşte a avut la bază atât anumite previziuni legate de evoluţia generală a modului de viaţă urban, cât şi transformările personale concrete şi profunde, tot mai evidente, care ne-au influenţat multe din preferinţele de viaţă: de la alimentaţie, la activităţi cotidiene, de la relaţionare umană individuală, la manifestare socială, de la stimulii din mediul exterior, la modul de interferare a acestora cu universul nostru interior.

Viaţa la oraş ni se părea a fi din ce în ce mai de nesuportat, mai imposibilă, mai nesustenabilă. Aveam nevoie de un alt fel de mediu în jurul nostru. Am fost călăuziţi să ne căutăm colţul nostru de rai într-o grădină înflorită şi rodnică, un loc în care povestea noastră să se poată împleti armonios şi magic cu povestea lui Dumnezeu, până când acestea aveau să devină una şi aceeaşi. Căutându-ne grădina, trebuia să ajungem să descoperim şi, apoi, să trăim în adevărata Grădina a lui Dumnezeu.

Căutarea ne-a fost lecţie de viaţă. Ne-a fost Cale. Ne-a deschis ochii şi inimile, ne-a învăţat paşi noi şi ne-a pregătit pentru traiul în interiorul tărâmului în care urma să ne mutăm. Ne-a călit şi ne-a ajutat să-i înţelegem rostul, provocările, perspectiva. Ne-a pus în echilibru cu noi înşine, cu prezentul fiecărui nou pas, cu viitorul prefigurat, cu puterile şi cu visele noastre. Ne-a oferit idei şi poveţe, daruri de Om, de Pământ şi de Ceruri, forţa şi priceperea necesare celor pe care le aveam de împlinit, tenacitate şi răbdare. Ne-a pus faţă în faţă cu fricile noastre şi cu ale altora, cu nevoile mai mult sau mai puţin conştientizate, cu preferinţele şi priorităţile, dar şi cu limitele tuturor resurselor noastre. Ne-a inspirat şi ne-a revelat soluţii, răspunsuri, alternative şi oportunităţi, alegeri şi decizii.

Căutarea se sfârşise la începutul lui octombrie, odată cu semnarea actelor de cumpărare a proprietăţii, iar sfârşitul lui noiembrie avea să marcheze momentul mutării în mijlocul ei. Intervalul celor două luni l-am dedicat finalizării ultimelor demersuri privind desprinderea de oraş, cu tot ceea ce el însemna: familii, prieteni, locuri de muncă, împachetarea lucrurilor noastre, predarea apartamentului în care locuisem cu chirie în ultimii 3 ani, retragerea energiilor noastre de peste tot, dar şi includerea unui nou personaj, respectiv pe Ema, în scenariul peripeţiilor pe care urma să le derulăm mai departe.



Familiile noastre ne-au acceptat până la urmă planurile şi ne-au urat succes, unii mai mult sau mai puţin entuziaşti, mai liniştiţi, ori mai încrezători decât alţii. Stabiliserăm să le dăm de ştire după ce aveam să ne instalăm acasă. Aveam să ne revedem cu prima ocazie de reîntoarcere a noastră în Bucureşti, al cărei orizont de timp încă nu-l puteam previziona. “Văzând şi făcând” devenise un fel de deviză a noastră care punea oarecum lucrurile într-o matcă relaxată, care ne lăsa să fim în voia Fluxului Divin şi care ne asigura că liberul nostru arbitru se putea manifesta în directă conexiune cu desfăşurarea evenimentelor, pas cu pas.

Plănuisem ca ziua mutării să fie duminică 29 noiembrie, sperând că agitaţia şi aglomeraţia Bucureştiului aveau să fie semnificativ diminuate, astfel  încât să ne fie mult mai uşor să ne extragem din chiar centrul lui.

Strângerea lucrurilor noastre şi împachetarea lor a fost o adevărata provocare. Apartamentul ajunsese un fel de teatru de război. Cele două camere, bucătăria, baia, holurile şi balconul, ce fuseseră până atunci foarte ordonate, curate şi parfumate, se transformaseră într-un loc strâmt şi aglomerat, în care trebuia să ne acomodăm nu numai cu muntele de bagaje care creştea spectaculos de la o zi la alta, ci şi cu modificarea rutinei noastre domestice, radical influenţată de toate aceste schimbări şi, mai ales, de apariţia Emei în mijlocul cuplului nostru. Destul de complicat...

Nu credeţi?  Ei, bine, vă provoc să faceţi voi bagaje şi să împachetaţi voi diverse lucruri în cutii de carton, ori în saci,  în timp ce vă împiedicaţi la tot pasul de o mogâldeaţă mică şi albă, care arată ca un urs polar în miniatură, gălăgios şi caraghios, cu o coafură franţuzească, grizonată, Hot Couture, purtată şmechereşte, pe-o ureche, şi care nu înţelegea absolut deloc sensul absurd al cuvintelor: “Nu, Ema”, “Pleacă de acolo, Ema”, “Nu roade aia, Ema”, “Nu mă muşca, Ema”, “Nu intra acolo”, “Lasa aia din gură”, “Fugi de aici, ca mă enervezi, Ema”, “Lasă şireturile, Ema!”, “Dispari de-aici, Ema, că te-nvăţ să zbori pe geam, Ema!!!”. Iar, în timpul ăsta, mogâldeţei nici să nu-i pese de voi, ci să alerge ca disperata prin toată casa, dintr-o cameră în alta, direct printre picioarele voastre, să ţopăie în două lăbuţe în jurul vostru, să vă sară pe genunchi sau în braţe, să vă tragă de pantaloni, de papuci, de bluze, de păr şi de tot ce poate apuca, miorlăind, chiţăind, ori lătrând şi provocându-vă să vă jucaţi cu ea. Ori să vrea să se muşte de coadă ca de o nemaipomenită şi uimitoare jucărie, una ce are, parcă, o voinţă proprie şi să se tragă cu înverşunare de ea, învârtindu-se ca un titirez ameţit, în timp ce voi tocmai treceţi pe lângă ea cu braţele pline de lucruri. Ori să se agite indignată pe lângă voi, miorlăind şi scârţâind, geloasă că nu-i băgată în seamă, în timp ce pe voi vă vede tot timpul unul lângă altul, giugiulindu-vă, sărutându-vă, râzând, lucrând chestii, împachetând împreună, ori sfătuindu-vă şi făcând planuri. Vi se pare simplu? Credeţi că aţi putea? Precizez că mă refer aici şi vă întreb dacă aţi putea face totul într-o stare continuă de relaxare şi zen, desigur.  Da?!? Ha! Nu cred. N-o cunoaşteţi pe Ema. Punct.






Cu atât mai mult cu cât, modificându-se întreaga geometrie a casei, apărând de nicăieri tot felul de obstacole ciudate, care determinau mutarea preşuleţelor ei când într-o parte când în alta, bietul patruped a fost atât de mult bulversat, încât n-a mai putut înţelege absolut deloc nici de ce “oliţa” ei, pe care o învăţase foarte bine până atunci ca fiind într-un anumit loc, bine stabilit dinainte, dispărea brusc, exact atunci când avea mai mare nevoie de ea pentru anumite necesităţi (evident, ca tot caninu’ care se respectă şi este educat). În consecinţă, nu putea pricepe nici în ruptul capului, de ce, exact în astfel de momente critice pentru demonstrarea alesei ei educaţii aristocratice (asimilată precoce, spre uimirea noastră), cei doi oameni mari, care de obicei o iubeau, o drăgăneau şi o pupăceau, păreau a fi destul de supăraţi şi îi tot adresau expresii deloc măgulitoare: “Nu acolo, Ema!!!!....Offf.....” Şi nici de ce “mămica”, aceea care o zmotocea în fiecare zi şi cu care se juca atât de frumos şi atât de mult, cea alături de care dormea noaptea în pat, pe furiş, ori care îi strecura, uneori, pe sub masă câte ceva bun, tot pe furiş, chiar dacă ştiau amândouă că nu prea era voie, ei, bine, de ce chiar şi ea era, brusc, atât de supărată când făcea pipi pe covor într-un anumit colţ. Şi, culmea, se supăra şi pentru că trebuia să spele acolo!! Asta nu putea înţelege Ema cu nici un chip. De ce curăţa “mămica” locul?!? Doar acela fusese locul ei! Îl învăţase foarte bine şi foarte repede! Acolo, nicidecum în altă parte. Ce vină avea ea că fotoliile alea uriaşe deciseseră să se mute prin cameră de capul lor, invadându-i până şi locul ce-i fusese ei dedicat?!? Dar, lasă, îşi termina ea de făcut toate vaccinurile şi venea ea vremea să iasă afară ca să-şi rezolve problemele astea în aer liber! O să se răzbune ea pe toate cutiile, fotoliile, sacii, scaunele, mesele şi toţi munţii ăia de bagaje care crescuseră în casă exact în perioada formării şi demonstrării educaţiei ei elevate de pudel rasat şi sofisticat. Sic!



Glumele noastre cu Ema curgeau în cascadă, când picante, când acide, când uşor amărui. Ne întrebam în perioada aceea în ce coloană a tabelului acela imaginar cu Realizari şi Insuccese am fi putut s-o trecem pe Ema, având în vedere că mai mult ne încurca decât ne descurca. Totuşi, am concluzionat amândoi că ar fi fost infinit mai banale demersurile noastre cu împachetarea dacă n-ar fi fost zvârluga asta mică de căţel împieliţat! Cine oare ne-ar mai fi lătrat şi muşcat pe noi de degete ori de câte ori derulam rola de scotch (cu care sigilam cutiile) al cărei zgomot o enerva pe ea atât de cumplit? Pe cine oare am mai fi alergat prin toată casa dacă nu pe ea, după ce ne fura câte ceva, încercând să recuperăm bunul respectiv dintre colţii ei de lapte, mai mult de grija de a nu înghiţi cine ştie ce i-ar fi putut face rău? Cine oare ne-ar mai fi sâcâit şi cine ar mai fi fost plângăcioasă prin casă ori de câte ori îi interziceam să intre într-o anumită încăpere, blocându-i accesul cu ce aveam la îndemână: geamantane, cutii, scaune, ori închizându-i pur şi simplu uşa în nas? Cine oare s-ar mai fi năpustit cu disperare către orice obiect nou apărut în cale pentru a-i testa rezistenţa la acţiunea de tragere, rupere, sfâşiere, zgâriere, fărămiţare cu colţii, întindere, scămoşare, destrămare prin roadere tenace, eficientă, insistentă, obsedantă, încrâncenată, înverşunată, la un pas de nebunia patologică în formă agravantă? “Închide uşa, pisoiaş, că vine nebuna!”,  “Sufleţel, ia-o de pe mine că mă muşcă!”, “A furat o pungă, prinde-o şi ia-o din gura ei, să nu înghită bucăţi de plastic!”, “Vezi că roade din coşuletul ei, a rupt deja bucăţi de burete din el!”, “Aaauuuu!!! m-a muşcaaaat!!!!”, “Vezi, iubitule, că face pe covor, n-o lăsa!”, “Leag-o, pisicuţ, că nu mai terminăm cutia asta nici săptămâna viitoare”, “Hei, zăpăcilă, lasă-mi ciorapul!”, “Ah, nu se poate, mi-a rupt papucul!”





Da, cam aşa s-au scurs săptămânile dedicate acţiunii de împachetare în cutii şi saci:  cu râsete şi joacă amestecate cu griji permanente şi stres inerent, toate provocate de micul animăluţ zglobiu, un puiandrul frumos foc, dar care îşi dorea doar de atenţie şi răsfăţ. Dacă n-ar fi fost şi momentele ei de tandreţe, cele în care ne pupa la nesfârşit, pândindu-ne şi repezindu-se brusc cu boticul spre obrajii noştri, ori în care ne lingea continuu pe degetele de la mâini sau de la picioare (atunci când ne prindea fără şosete), dacă n-ar fi avut făţuca aia caraghioasă, dar atât de dulce, cu urechile ei ciufulite, colorate în bej-maro-negru, în degrade, peste ghemotocul alb-pufos de blăniţă fină şi atât de plăcută la atingere, pe care mă lăsa s-o mângâi până mă dureau mâinile şi pe care mă lăsa să o pup până mă plictiseam (vorba vine, că de pupat şi  de mângâiat nu m-am plictisit niciodată!) şi până mă topeam de dragul ei, dacă n-ar fi fost atât de micuţă şi atât de uşurică, de nici n-o simţeam când o luam în  braţe, de-mi venea s-o strâng tare-tare-tare până să-mi intre cu totul în suflet, s-o simt măcar acolo întreagă şi drăgăstoasă, dacă nu ar fi avut privirea aceea nevinovată, cu capul puţin aplecat pe-o parte, pe-o ureche, ori de câte ori o certam, parcă întrebându-ne cu inocenţă “Ceeeee?? Ce-am făcut???”, dacă n-ar fi dormit lângă mine atât de cuminte, atât de moale şi atât de pufoasă, mirosind a bebeluş şi pufăind liniştită şi fără nici o grijă din năsucul ăla negricios şi înconjurat de un evantai de mustăţi albe, dacă n-ar fi avut gesturile acelea duioase de sugar proaspăt înţărcat atunci când îmi lua la testat toate degetele de la mână să vadă din care curge măcar un pic de lăptic, căci prea le simţea pe limbă ca pe ceva de la mămica ei, cea adevărată, aşa cum îşi amintea ea că se întâmplase cu doar două-trei luni în urmă, dacă n-ar fi învăţat atât de uşor şi atât de repede să fie curată şi să facă la oliţă (prin default, exceptăm situaţiile de forţă majoră generate de balamucul din casă din perioada împachetării şi mutării), atunci.... şi poate nici atunci... am fi putut să ne recunoaştem învinşi. Până într-o seară.... Dar, despre asta, mai târziu...
 







În stare de zen, eu şi cu Adrian formăm o echipă extraordinar de eficientă şi rapidă, mai ales că, deseori, nici nu prea avem nevoie de cuvinte pentru a comunica, intuiţia şi telepatia fiindu-ne obişnuinţe zilnice.  Dar, na, poftim de păstrează-ţi zen-ul cu Ema noastră prin preajmă! De păstrat, totuşi, noi ni l-am păstrat în cea mai mare parte a timpului, iar, atunci când simţeam că este pe cale a se degrada, apelam la o soluţie extremă: îi puneam Emei hamul, iar cu lesa o imobilizam pentru scurt timp în coşuleţul ei aşezat într-o parte a casei, lăsându-i un spaţiu de manevră de vreun metru-doi. Se învăţase atât de bine cu sistemul ăsta încât ştia că atunci când are hamul pe ea şi este pusă în coşulet nu avea voie să plece de acolo şi stătea cuminţică. Ajunsese să rămână în coş chiar şi fără a mai fi legată cu lesa, doar având hamul.

Cu Ema în preajmă, cu foarte multe bagaje de strâns, cu voioşie şi cu răbdare, am reuşit să îmbinăm utilul cu plăcutul şi am împletit toate pregătirile de plecare şi cu alte activităţi, astfel încât să nu le simţim ca pe o corvoadă, ori să ne epuizeze peste măsură. Ne-am plimbat, am făcut cumpărăturile necesare, am ascultat muzică, mai ales Calma e tranchilidade” şi am glumit mult pe seama tuturor celor prin care treceam: schimbare, mutare, adaptare, eliberare.

Că tot veni vorba, nu pot să nu vă împărtăşesc nişte versuri memorabile, parafrazate de Adrian într-un moment de maximă inspiraţiune poetică, versuri la ale căror drepturi de autor el a renunţat doar spre binele naţiunii, considerând că aceasta trebuie să fie informată corespunzător şi neîntârziat. Pentru că nu se poate să nu sesizaţi nuanţa de glumă, nu mai fac alte precizări suplimentare legate de rimă, ritm, ori de alte chestii dubioase, specifice construcţiilor poetice, ci vă redau, cu acordul lui Adrian, o capodoperă în vers alb în toată splendoarea ei, păstrată în forma originală, nealterată de aprecierile criticilor, de trecerea timpului, de succesiunea generaţiilor, de invazii şi migraţii, de catastrofe naturale, ori de cataclisme planetare, de precesiunea axelor pământului faţă de centrul galactic şi nici de procesul ascensional în corp de lumină Merkaba al Mamei Geea.

Versurile sună astfel:
“Vom munci şi vom lupta,
Apartamentu-l vom elibera!”

Înainte de a citi mai departe extaziaţi, vă rugăm să ţineţi cont că şi intonaţia îi poate aduce, desigur, un plus de valoare, căci - nu-i aşa, dragă domnule? - poezia capătă valenţe uimitoare atunci când este recitată cu patos, cu impetuozitate şi cu entuziasm patriotic.

Voi mai menţiona doar încă un singur aspect absolut obligatoriu şi necesar a fi dezvăluit, pentru a nu fi trase concluzii greşite (doamne fereşte!): cele două verbe “a munci” şi “a lupta” nu se înscriu pe lista preferinţelor noastre lingvistice şi nici în aceea a preferinţelor legate de activităţile dinamice ale vieţii. Desigur, nu promovăm lenea, ori laşitatea. Ceea ce doresc să subliniez este că nu facem din muncă şi luptă nici scop al vieţii şi nici instrumente de succes, ci că noi preferăm să le aplicăm moderat, doar atât cât să ne împlinim, cu pretenţii decente, nevoile de bază din primele trei-patru nivele ale Piramidei lui Maslow şi doar atât cât să ne  permită accederea către cel mai înalt nivel al acesteia fără suferinţe fizice şi fără a resimţi lipsuri intelectuale. În acest context, bine clarificat, poate că umorul versurilor de mai sus vi se va părea mult mai evident. Nu? Tot nu? Sigur nu? Deloc, deloc? Hmmmm.... Nu aveţi simţul umorului. Punct. No offense.

Mă voi opri aici cu divulgarea secretelor noastre de familie, care pentru noi au o valoare inestimabilă, vouă rămânându-vă ca, în momentul în care veţi fi într-o situaţie asemănătoare, una care să necesite inspiraţiune poetică, să vă creaţi singuri, aşa cum se cuvine, propriile imnuri înălţătoare, creatoare de energie bijectivă, polivalentă şi transformatoare. Da, desigur, iar elucubrez. Dar nu mă pot stăpâni. Pentru că noi, atunci, ne-am distrat enorm cu aceste glume copilăreşti, iar eu, acum, mă distrez teribil consemnându-le aici şi sper să vă distraţi şi voi, măcar un pic, citindu-le, ori imaginându-vă atmosfera şi jocul nostru.

Pe măsură ce ne-am apropiat de finalul împachetărilor am putut face şi o statistică de care aveam nevoie pentru a stabili parametrii optimi ai transportului: mărime/capacitate maşină, număr de oameni care să încarce/descarce, costuri.

Pentru a vă face o imagine cât mai clară asupra efortului nostru cu mutarea, vă putem spune că am avut de transportat spre Grădină următoarele:
- 38 ghivece cu flori de diverse mărimi (cel mai mare fiind cel cu filodendronul uriaş care avea 9 frunze mari şi care se înălţa la aproximativ un metru şi jumătate; deloc neglijabil a fost şi cel cu smochinul care, deşi nu mai avea frunze, tulpinile erau de peste un metru înălţime);
- 22 cutii de carton cu dimensiuni 60/40/40, care aveau o greutate de aproximativ 15 kg fiecare;
- 10 cutii de carton mai mici, cu sticle şi borcane goale, adunate în timp pentru viitoarele conserve pentru iarnă;
- 30 de saci de rafie pline cu haine şi diverse bunuri;
- câteva obiecte mici de mobilier şi alte bunuri electrocasnice mărunte ambalate în cutii;
- 3 genţi cu obiecte fragile de decor;
- vreo 50 de borcane cu murături de toate felurile: castraveciori în oţet, gogonele asortate cu diverse alte legume, ardei iuţi în oţet, hrean ras în oţet; că doar urma o iarnă şi o primăvară, apoi o vară lungă şi abia apoi o toamnă; cine ştie când aveam să culegem primele noastre roade din grădină!
- două saltele de pat noi;
- un frigider de mărime medie, nou, în ambalajul lui original;
- un cuptor electric, un calorifer şi o toaletă ecologică (acel model cu sistem solubil, pentru uz interior, folosit de regulă pe ambarcaţiuni, pe vapoare; noi am cumpărat-o pentru perioada iernii, până finalizam amenajarea unei fose, având în vedere că apa curentă era deja trasă în casă, la baie şi bucătărie);
- un aspirator;
- o plită electrică;
- 1 geamantan mare şi geanta frigorifică în care ne-am luat câte ceva de mâncare pentru primele zile;

Ajungând la concluzia că florile şi anumite bagaje ce conţineau obiecte fragile nu le puteam transporta cu maşina cea mare de la firma de transport fără să riscăm să fie degradate/distruse, am decis să le ducem noi, cu “maşina noastră modestă de familie”, pe rând, în “Cartierul general”, cel care se afla într-o staţiune montană, la aproape jumătatea distanţei dintre Bucureşti şi Grădină. De acolo puteam să le luăm ulterior, oricând. Aşa că, în săptămâna dinaintea Marii Mutări, am făcut două drumuri spre munte şi am dus florile, murăturile şi alte câteva lucruri. La al doilea drum, în 24-25 noiembrie, am avut parte şi de prima zăpadă a iernii, care debutase cu un prea mediatizat cod galben de ninsoare pentru zona centrală a tării. Stratul de doar 10 cm din partea mai înaltă a Văii Prahovei  nu a fost chiar de cod galben, n-a fost vijelie, n-au fost temperaturi îngrijorătoare, ci doar puţin sub 0 grade noaptea, însă, întradevăr, se produsese o evidentă schimbare climaterică şi fuseseră generate brusc condiţii optime de ninsoare. 




Decorul montan era din ce în ce mai frumos pe măsură ce urcam mai sus de Azuga şi de Buşteni. Brazii aveau ghirlande albe peste crengi, iar pomii desfrunziţi îşi garniseau crengile cu ghemotoace albe şi pufoase, ce păreau fuioare de vată sau de lână albă. Plecasem din Bucureşti foarte devreme, pe la 6:30, când era încă întuneric, dar, din cauza carosabilului ud, s-a circulat destul de încet, aşa încât am ajuns la destinaţie în jur de ora 11. 



Am descărcat bagajele şi ne-am făcut un pic comozi după drum, apoi am ieşit la o scurtă plimbare pe străduţele staţiunii, bucurându-ne de feeria albă din jur. Destul de repede s-a lăsat întunericul, iar zăpada strălucea frumos în luminile felinarelor. Nu era frig, nu bătea vântul. Doar ningea liniştit, ca o cernere fină din bolta întunecată peste străzile pustii la ora aceea, dar păzite din loc în loc de câte vreun câine mare, care ne apărea în cale curios, sperând să primească ceva de mâncare, apoi rămânând în urma paşilor nostri, alintat de cuvintele blânde, ori chiar de mângâierile generoase ale lui Adrian.


Zăpada nu făcuse parte din planurile noastre, ba chiar ni le cam încurca un pic, dar speram, totuşi, ca până în ziua mutării vremea să nu se degradeze mai mult. Ne gândeam la drumurile intercomunale pe care aveam să rulăm spre Grădină şi ne întrebam în ce măsură aveau să fie practicabile dacă zăpada se aşternea din ce în ce mai multă.

La întoarcerea în Bucureşti am primit alte noi semne legate de Grădină. În ultimul timp primeam din ce în ce mai multe semne şi confirmări potrivite momentului. Aproape la tot pasul. O reclamă la EDENLAND, una pentru LAGUNA VERDE, afişul publicitar al unei piese de teatru cu titlul “Mă mut sau nu mă mut? – Aceasta-i întrebarea” “, piesa care juca la Teatrul de comedie chiar în acele zile de 23 si 24 noiembrie (nici mai devreme, nici mai târziu), ori un panou stradal al unui important operator de turism care îşi anunţa chiar atunci mutarea într-o altă locaţie direct: ”NE MUTĂM!”. Ştiu, aţi putea spune că au fost coincidenţe. Da, da, ca şi altă dată, nu-i aşa? Atunci, în acele zile, toate acele mesaje erau strict legate de mutare şi apăruseră în calea noastră în exact săptămâna dinaintea Marii Mutări. Orice mi-aţi spune, eu le-am receptat ca fiind confirmări divine. Şi chiar asta au fost. 



 





Capitala ni s-a părut tot mai cenuşie, mai străină, mai aglomerată şi mai haotică. În cele câteva zile câte mai rămăseseră până duminică am finalizat de împachetat, am făcut câteva vizite familiei şi ....ne-am supărat foc pe Ema.

Adică eu m-am supărat pe ea. Foarte tare. Ajunsesem să n-o mai suport. Acumulasem atâta oboseală  după cele două drumuri la munte şi după tot efortul acelor zile cu împachetarea, încât jocul ei nepotolit şi agresiv prin care sărea şi muşca orice din jurul ei m-a scos din sărite într-o seară. Faptul că nu mai puteam face nici un pas fără să nu încerce să mă apuce de papuci, de pantaloni, fără să sară în sus ca să mă muşte de degetele de la mâini, ori fără să încerce să roadă tot: covor, cutii, fotolii, coşuleţ şi, de fapt, orice, m-a scos din sărite.

Nu avea efect asupra ei nici o dojană. Lua totul în joacă. Orice-i spuneam o întărâta şi mai mult şi ajunsese să mă latre, uneori, aparent fără motiv, ca o zăpăcită. Părea că mă ceartă şi ea pe mine, răzvrătită, pentru că eu o certasem pe ea. Interesant, nu? Din afară, da, poate părea aşa. Şi poate părea chiar comic. Şi mie mi s-a părut la început astfel, până când n-am mai suportat-o şi i-am dat vreo două peste boticul cu care mă muşcase zdravăn de câteva ori. După care am ignorat-o toată seara. Nici măcar o privire nu i-am mai aruncat. Doar aşa, ca s-o pedepsesc şi mai mult. O vedeam cum îmi dădea târcoale, când agitată, când smerită, dorind să mă atragă în jocul ei, dar, bineînţeles, nu m-am lăsat convinsă.

Rezultatul? Am plâns. Cu suspine. Şi de mila ei, pentru că era doar un puiuţ răsfăţat şi jucăuş, care nu înţelegea nimic din poznele pe care le făcea, dar şi de ciudă, pentru că nu m-am putut stăpâni, apoi de nervi, pentru că deja n-o mai suportam atât de agresivă. Şi dintr-un milion de regrete că ne luasem tocmai un căţel negru în cerul gurii.  


Ce greşeli izbăveam noi oare, Doamne – întrebam -  de ne-ai trimis în cale un aşa căţel nebun? Nu degeaba era vorba asta din popor “negru în cerul gurii” referitoare la câinii răi, agresivi şi periculoşi. Iar Ema chiar era o fiară sângeroasă, colţoasă, rea, agresivă şi periculoasă, un dragon înfuriat, o jivină turbată şi încrâncenată, un monstru feroce, camuflat într-un costum alb şi cârlionţat de pufoşenie drăgălaşă. Da, exagerez acum. Dar atunci, ne făcuse atât de multe probleme, încât în seara aceea, după prima săptămână de chin, am simţit regretul că nu am dat-o înapoi atunci când Adrian avusese această idee. Eram atât de supărată pe ea (şi pe mine, deopotrivă), încât îi uitasem toată drăgălăşenia cu care mă cucerise şi pentru care o iubeam. Ne agasase atât de tare şi ne obosise psihic atât de mult încât ajunsesem la capătul răbdării.

Nervoasă foc, mi-am spus că trebuia să fac ceva ca s-o pun la punct astfel încât să nu se mai dea la mine niciodată. Nici măcar o dată! Sub nici o formă! Şi să fie suficient doar să-i spun numele pe un ton anume ca ea să înţeleagă că nu-i mergea cu mine, că nu era întotdeauna loc de glumă şi că uneori trebuia să se potolească. Şi îmi spuneam că, dacă pentru asta era nevoie şi vreo pălmuţă la poponeţ, asta e. Tocmai eu, care militam împotriva acestui gen de dresaj, ajunsesem să mă gândesc şi la aşa ceva. Dar nu mai puteam! Şi, pur şi simplu, nu mai vroiam să-i tolerez jocul acela cu muşcatul necontrolat şi nici roaderea tuturor lucrurilor de prin casă. Trebuia să fie foarte clar! Ori eu, ori ea. Din două, doar una putea fi stăpâna casei! Iar aceea în nici un caz nu era ea! Dorea război? Bine. Război va avea.




Bineînţeles că toate aceste gânduri erau numai şi numai în interiorul meu, singurul loc în care se ducea adevărata luptă, aceea în urma căreia, atât învingătorul, cât şi învinsul, eram tot eu. Cu toate acestea, eram hotărâtă să-mi schimb atitudinea cu micul patruped care ne suprasolicita din toate punctele de vedere. Doar că nu ştiam cum....

Mai puteam doar spera că, odată mutaţi în Grădină, ar fi avut suficient spaţiu la dispoziţie şi suficienţi stimuli în jur care să-i consume din energia aceea care o făcuse să devină atât de nesuportat în perioada în care stătuse doar în casă, în interiorul acelui apartament mic şi aglomerat cu bagaje. În plus, şi noi doi aveam să fim, cu siguranţă, mult mai relaxaţi în Grădină şi aveam să-i acordăm mult mai multă atenţie şi răbdare decât avusese parte înaintea mutării. 



Din Grădina lui Dumnezeu: 31.01.2016

***

vineri, 29 ianuarie 2016

Grădina lui Dumnezeu (23) - Ema-boema, bichonul aristocratic „Hot Couture"



Iată, deci, că, odată încheiate preocupările noastre privind căutarea Grădinii şi a formalităţilor care ne transformaseră în adevăraţi “apropitari”, îmi dădusem şi demisia de la serviciu, cea care avea să pună capăt celor 11 ani de lucru în cea mai mare organizaţie corporatistă din Romania din domeniul său de activitate.
După anunţul public şi șugubăţ al deciziei mele de demisie, atmosfera de la serviciu s-a schimbat remarcabil în ceea ce mă priveşte. Presiunea specifică ce se exercita de obicei asupra noastră de sus în jos, ierarhic, îşi încetase acţiunea coercitiva asupra mea, nemaiavând nici un rost. Ca prin minune se oprise brusc tot şirul necontenit al telefoanelor, bombardamentul intensiv al mail-urilor, precum şi solicitările nesfârşite, mereu urgente, cu termen de scadenţă întotdeauna “ieri” din partea nenumăratelor departamente, direcţii, ori persoane cu care trebuia să colaborez zilnic. Nimeni nu-mi mai cerea nimic, nimeni nu mă mai întreba de sănătate, nimeni nu mai avea nici o urgenţă de rezolvat cu mine. De-neînlocuita mea persoană devenise aproape invizibilă. Practic, aproape că dispărusem din schemă şi aproape că nu mai făceam nimic. Eram ca în concediu. Sau ca în vorba aceea românească, parodiată puţin: “timpul trece, leafa merge fără să muncim”. Ceea ce, nici pe departe, nu m-a nemulţumit. Dimpotrivă. Regretam doar că nu-mi dădusem demisia de încă vreo zece-cinsprezece ori până atunci. Atât era de bine. 



Cum trebuia să-mi umplu timpul dedicat muncii cu o altă muncă utilă şi interesantă, am reluat la “cercetat”  îndeaproape, din nou, blogosfera românească de grădinărit. Seara ajungeam acasă frântă de oboseală. Pe bune, nimic nu-i mai obositor pe lume decât statul degeaba. Neuronii mei erau într-o stare de bine maxim, dar şi de maximă consternare în faţa vidului în care plonjasem. Mi-am dat seama atunci de marele pericol în care îi pusesem ani la rând, fiind obligaţi să-mi suporte “nevoia” de asimilare a fel de fel de regulamente, norme, fişe de produs, manuale şi proceduri. Gradul de încărcare cu stres şi reziduuri informaţionale ajunsese la cota de avarie. Astfel încât, perioada ce fusese destinată aşa-zisului preaviz a avut marele dar de a-mi ecologiza şi salubriza baza de date a memoriei de tot felul de gunoi informaţional corporatist pe care an de an îl ridicasem la rang de înaltă necesitate.  Şi lucrurile ar mai fi continuat aşa mult timp, de bună seamă, dacă n-ar fi intervenit în viaţa mea, în ultimii ani, atâtea schimbări radicale. 



Toate bune şi frumoase, doar că, în acest demers de curăţenie generală prin dependinţele principale ale neuronilor, fusesem atât de eficientă încât, după numai vreo trei-patru zile, eram aproape la fel de fresh ca în prima zi a angajării mele acolo. Doar câteva zile de retragere din iureşul acela au fost suficiente pentru a mă transforma într-o persoană aproape străină locului. Atât de străină încât parcă nici chiar colegele nu mă mai (re)cunoşteau. Conştiente, probabil, că n-ar mai fi descoperit în mine, nici cu lupa, un cât de infim interes, iar în persoana mea nici cea mai mică rezonanţă faţă de ceea ce ele erau încă obligate să presteze, respectiv, muncă, nu mă mai agasau nici ele cu tot felul de solicitări, întrebări, apelări. Se reorganizaseră astfel încât să fie oarecum bine adaptate la ziua nr.1 de după plecarea mea.

Iar eu devenisem atât de detaşată, atât relaxată şi atât de zen încât nu mai aveam absolut nici o preocupare nici chiar faţă de iminenta gaură din cer care avea să se formeze, fără nici o îndoială, odată cu ultima mea zi de lucru acolo. Eram deja cu gândurile spre alte zări albastre. 



O consecinţă a acestei diminuări a fluxului, volumului de activitate şi relaţiilor de colegialitate, a fost şi reducerea considerabilă a listei subiectelor de discuţie legate de serviciul meu, pe care seara le dezbăteam cu Adrian la întoarcerea acasă.  Serialul de telenovelă se apropia de final.

Această conjunctură a fost deosebit de favorabilă pentru încă o schimbare majoră. De ceva vreme cochetam amândoi cu ideea de a ne lua un căţeluş. Eram topiţi după toate mogâldeţele cu patru picioare, codiţă, botic şi mustăţi care ne apăreau în cale şi care dădeau semne că lătratul este îndeletnicirea lor principală. Ne cunoşteau deja toţi câinii cartierului. Şi ai oraşului. Şi ai tuturor localităţilor prin care am trecut. Şi chiar ai lumii întregi, de bună seamă, căci sufletul colectiv al acestor animăluţe iubitoare era, cu siguranţă, foarte alert şi gata de reacţie la orice meteorică apariţie a noastră pe undeva, prin lume, pe oriunde. Tot neamul câinesc şi, pe alocuri, cel pisicesc, ne ştiau drept cel mai feroce mângâietor cuplu din lume, cei mai înverşunaţi giugiulitori şi cei mai tenace drăgănitori de căţei din câţi existau. Eram deja de temut!




Cum situaţia asta nu mai putea trena la nesfârşit, pentru a nu dăuna grav sănătăţii, începuserăm primele demersuri care se impun de obicei când se instalează o asemenea intenţie majoră precum adoptarea unui prichindel patruped. Cercetarea. Făcută mai degrabă de Adrian, decât de mine. Pasămite, eu încă nu primisem undă verde de la Sinele meu mai înalt pentru acest demers. Căci, cum altfel aş fi putut să-mi explic toată reticenţa pe care o simţeam în interiorul meu ori de câte ori ma gândeam mai intens la un căţeluş în viaţa noastră. Inima mea părea închisă din acest punct de vedere. Da, îmi erau dragi căţeluşii, mi-aş fi dorit unul, dar care altul ar fi putut să-l înlocuiască pe Noniţă? Nu. Nici vorbă. Nu putea exista altul pe care să-l mai pot iubi aşa cum l-am iubit pe el. Era exclus. Dar, dacă, totuşi, IPOTETIC, aveam să ne luăm un căţel şi, desigur, cum n-aş fi putut să-l iubesc, atunci putea fi oricare. Ce mai conta rasa, mărimea, vârsta, numele? Nouă ne plăceau toţi, fără excepţie, şi ne lipeam de orice câine, pe oriunde întâlneam vreunul. Aşa că detaliile de mai sus îmi păreau atât de nesemnificative, încât credeam că nici nu era cazul să mă mai aplec prea mult asupra lor. Pur şi simplu, eram convinsă că încă nu puteam face loc în inima mea altui căţeluş. Refuzam s-o fac. 





Totuşi, multe luni la rând am tot vorbit cu Adrian pe tema asta, am tot glumit şi ne-am tot făcut IPOTETICE planuri, comparând, alegând rasa, numele, sexul şi altele. Pe măsură ce timpul trecea, iar subiectul părea să se acutizeze, devenisem din ce în ce mai crispată în această privinţă. Şi nici măcar nu mi-am dat seama de asta de la început.

Treceam prin exact acelaşi proces ca şi în cazul Grădinii. Cât timp a fost doar un subiect de ipoteză, ca o alternativă idilică şi interesantă, am fost încântată şi implicată intens, însă, atunci când opţiunea s-a dovedit foarte concretă şi cu un potenţial de manifestare imediat, am devenit dintr-o dată reticentă şi refractară. Ce mai, am intrat de-a binelea în panică. Cu căţelul, deasemenea. Justificări false mi-au servit imediat ca argumentaţie: „Alt căţel? Alte griji? Alte probleme? Noi aveam să ne mutăm în curând. Cum o să ne descurcăm cu un puiuţ mic şi neajutorat în perioada aceea agitată, ocazionată de mutare şi de adaptarea la noul stil de viaţă? Chiar şi numai noi doi fiind, ne va fi mai greu şi provocator la început! Cu atât mai greu ne va fi cu un ghem de blăniţă plângăcios de care trebuia să avem grijă.” Până la urmă mi-am zis: „Bine, hai, fie, doar ca discuţie, doar să explorăm subiectul...”

Cum momentul înaintării demisiei pusese punct scenariului telenovelei mele profesionale, a revenit, cumva, în imediata actualitate subiectul fierbinte al adoptării unui căţeluş. Astfel, Adrian începuse să urmărească zilnic pe net anunţurile cu vânzări. Avea în vedere în special bichonii albi. Discutaserăm mult pe tema asta, el tatonând îndelung să vadă care îmi sunt preferinţele, ca să se asigure că sunt împăcată cu ideea (a se citi Catelusul din vis" - http://oglinzilesufletului.blogspot.ro/2015/04/catelusul-din-vis.html)



Amândoi mai avuseserăm în trecut căţei. Adrian mai mulţi, unul după altul, fiecare altă rasă, eu doar pe Noni, care se stinsese după 14 ani de viaţă (click pentru a citi detalii: http://oglinzilesufletului.blogspot.ro/2012/08/noni.html)   alături de noi şi după care suferisem foarte mult. De aceea Adrian încerca tot timpul să vadă cât de acomodată sunt şi eu cu ideea. Îi spusesem la un moment dat că temerile mele erau că n-aş mai fi putut iubi un alt căţel aşa cum îl iubisem pe Noni şi că asta mă reţinea în a mă implica foarte mult în alegerea unui alt câine, însă el vedea şi înţelegea şi ceea ce era dincolo de cuvinte: un dor enorm după un alt puiuţ. Un alt căţel putea fi cel mai bun medicament pentru tratarea acelei suferinţe care, deşi deseori o credeam dispărută, ieşea la lumină şi îmi umplea ochii de lacrimi ori de câte ori aprofundam mai mult vreo discuţie pe acestă temă sau când prelungeam mai mult vreo interacţiune cu cine ştie ce patruped mustăcios.

În consecinţă, seară de seară, începuse să crească numărul anunţurilor cu căţei de vânzare pe care Adrian le selecta să mi le arate. Deja devenise primul nostru subiect de discuţie când mă întorceam acasă de la serviciu. “Uite, pisicuţ, azi au fost mai mulţi bichonei albi. Am ales câţiva. Doar aşa, de văzut. Nu facem nimic, nu alegem nimic, doar aşa, să îi vezi…”  - mă lua el de departe, prin învăluire. Seara următoare, la fel. Apoi, după alte câteva zile: “Ştii, m-am gândit, poate n-ar strica să ne uităm un pic şi la alte culori. Ce părere ai? Mă gândesc că un bichon alb ar părea prea preţios în faţa sătenilor, precum ar fi un OZN în faţa oricărui căruţaş. Ce zici, ne mai uităm şi la alte culori? Poate alb, dar cu ceva pete? – tatona el terenul.



Aparent, eram de acord cu orice propunere, deşi abia reuşisem să mă obişnuiesc în primul rând cu ideea de a avea un bichon, apoi cu faptul că acesta avea să fie unul alb. Oricum, desigur, numai la modul IPOTETIC şi doar IPOTETIC. Noni fusese un pechinez pitic. Asta era rasa mea iubită. Cu nasul mic şi cârn, cu blăniţa roşcată şi cu coada stufoasă, ca un palmier, cu ochii bulbucaţi, ca un extraterestru şi cu trufa blondină. Deci, vă daţi seama. Bichonul alb nu părea a fi tocmai rasa mea iubită. Daaaar, până la urmă - doar IPOTETIC - de ce nu? Ok, mi-am zis, ne puteam lua – ipotetic - un bichon alb. La urma urmei, un bichon alb este foarte drăgălaş. Eram încântată de personalitatea lui Cichi-Chan (click pentru a citi detalii - (a se citi detaliile aici:  http://oglinzilesufletului.blogspot.ro/2014/07/cichi-chan-negruta-doctor-watson-si.html), cum l-am botezat noi pe un bichonel minuscul care locuia într-o curte de pe o stradă lăturalnică, în apropierea blocului în care stăteam: un piticot drăgălaş, un mop gălăgios şi vigilent, alert la orice mişcare de pe stradă.   Ok, fie, îmi spuneam, cred că unul ca Cichi-Chan mi-ar putea fi drag.

Când a venit propunerea schimbării culorii am fost un pic bulversată. Nuuuuu!!!! Alb e cel mai frumos!!! Dacă tot îl înlocuiam pe Noni cu un alt căţel, măcar să fie unul mic şi frumos. Cel mai frumos! – îmi ziceam eu fermă în gând, convinsă că numai aşa mai putea fi o speranţă să ajung să mă ataşez de un alt noul venit. Să fie pătat? Să fie altă culoare? Un căţel obişnuit?!? Abia mă acordasem la ideea de alb. Nu, nu-mi surâdea altă culoare.

După câteva zile, Adrian m-a abordat cu o altă idee: “Ce-ai zice dacă ne-am uita un pic şi la pechinezi? Nu prea sunt anunţuri pe net, dar pot să mai caut, dacă vrei. Ce zici?” Pekinez?!? Woow! Am fost surprinsă. Totuşi.... Ok, ar fi foarte drăguţ şi un pechinez – i-am răspuns eu cu jumătate de glas, gândindu-mă, bineînţeles, doar la un pechinez care să-i semene impecabil lui Noni, dar stabilind ferm în sinea mea, categoric şi fără nici o concesie, că nici un alt pechinez din lumea asta şi chiar din tot universul nu-i va putea semăna vreodată cu adevărat. 



Însă, în momentul în care s-a conturat ideea unui pechinez negru, ori, de ce nu, poate a unui bichon negru, ceva în mine a răbufnit. Toate rănile mi s-au redeschis şi foarte greu am reuşit să-mi opresc plânsul cu suspine. Deja nu mai conta, putea fi oricum, orice culoare, orice rasă. Dacă trebuia să fie un alt căţeluş în locul lui Noni, atunci  nu mai conta, putea să fie oricare. Oricum, ştiam că nu-l voi putea iubi. Deci, ce mai conta cum era? Putea fi şi negru – am încuviinţat eu cuminte şi sincer în cele din urmă, acceptând şi selecţia anunţurilor cu căţei negri. 

A urmat apoi perioada cu telefoanele date fără nici o finalitate. Aparent, părea să fie prea târziu: “s-a dat”, “nu-l mai avem”. Este inutil să mai spun că după fiecare astfel de răspuns parcă ceva se rupea în mine. Dezamăgire, pierdere, deznădejde?… De ce mă simţeam oare astfel dacă tot nu-mi doream cu adevărat un căţeluş? De ce simţeam atâta tristeţe şi dezamăgire şi un aşa gol în stomac după fiecare răspuns negativ, după fiecare anunţ care se dovedea că nu mai era valabil? 

Deşi tot acest proces mi s-a părut extrem de solicitant şi răscolitor, nimic nu a fost întâmplător.  A fost cel mai potrivit scenariu pentru a mă elibera şi de ultimele reziduri de suferinţă depuse acolo, în adâncul fiinţe mele, în urma plecării sufleţelului lui Noni de lângă noi. A fost medicamentul care, deşi amar, m-a ajutat să mă eliberez şi să mă detaşez de anumite preferinţe, de alegeri fixiste, de  motivaţii maladive, de acceptări resemnate.

Până într-o seară. Era 17 octombrie. La întoarcerea acasă, seara, Adrian mi-a arătat câteva anunţuri. “Le-am selectat doar să le vezi şi tu. Doar aşa, să explorăm. Nu decidem nimic, pisoiaş, doar ne uităm. Ce părere ai?” Am încuviinţat şi am văzut împreună câteva anunţuri, apoi m-am retras în bucătărie cu treburi culinare de toamnă. Era ora 7:30. După nici zece minute, Adrian a deschis uşa bucătăriei şi mi-a spus pe nerăsuflate: “Au mai apărut câteva anunţuri chiar acum! Poţi să vii să le vezi? Bichonii havanezi se dau imediat, ai văzut şi tu. Dacă îţi place vreunul, poate sunăm chiar în seara asta. Poate chiar mergem în seara asta să-l vedem.” Mă uitam la el perplexă şi nu-mi venea să cred! În seara asta? Când? Se făcuse deja aproape 8. Ok, sunăm şi vedem – mă aud zicându-i fără prea mari speranţe. Parcă îl auzeam chiar şi pe omul de la capătul celălalt al telefonului răspunzând scurt: “anunţul nu mai e valabil, ne pare rău, l-am dat”. Poate de aceea am şi încuviinţat atât de uşor să sunăm la ora aceea. Era doar un simplu telefon, mă gândeam eu. Ca şi celelalte dinainte. Unul fără nici o finalitate.

Proprietarul a răspuns imediat. I-a spus lui Adrian că mai are doar doi pui, un băieţel şi o fetiţă. A întrebat ce preferăm şi în ce zonă locuim. Înţelegând că nu aveam nici un fix, nici în privinţa culorii şi nici a sexului, a spus că are programată o întâlnire la ora 8:30 în apropiere de noi, la câteva staţii, pentru a-i duce unul din pui unei doamne care nici ea nu avea vreo preferinţă. Şi că se va opri mai întâi la noi să ni-i arate, să ne alegem, urmând să-i ducă doamnei respective puiul care rămânea.

Din acel moment am avut din nou senzaţia aceea ciudată, de parcă nu mai era vorba despre noi. Păream, din nou, transpuşi într-un alt film pe care doar îl urmăream de la distanţă. Ne-am schimbat hainele de pe noi şi am rămas în aşteptarea telefonului. “Pisoiaş, uite, hai să facem o convenţie: dacă omul vine şi ne sună, e ok, mergem şi alegem unul din pui, iar dacă nu vine, să considerăm că nu acum este momentul potrivit pentru a ne lua un căţel şi o lăsăm pentru la primăvară. Ok? Ce zici? Să fim fără nici un ataşament faţă de rezultat, ok? Dacă va fi acum, bine, dacă nu, amânăm pentru anul viitor?” Ok, i-am răspuns eu nu prea convinsă. Pentru că deja mi-l doream pe puiuţul ăla. Nu mai conta cum era. Fată sau băiat, alb, negru sau pestriţ, bichon, pechinez sau altă corcitură, cu coadă sau fără, cu antene sau cu bube pe el, turbat sau milog – nu mai conta. Patru picioare să aibă şi să facă “Ham!” Eram hotărâtă: vroiam căţeluşul! Doar atât: să fie unul mic. Atât îmi mai doream. Speram să nu ne trezim cu vreun San Bernard…

Când a sunat telefonul stăteam amândoi pe canapea vorbind şi ţinându-ne de mână. Părcă eram înaintea unui examen. Am tresărit ca arşi. Ne-am încălţat repede, ne-am luat gecile şi am coborât cele opt etaje cu liftul aproape fără nici o vorbă. Parcă eram în transă. Ori anesteziaţi. Tranzacţia s-a făcut rapid. Văzut, lipit suflet de albicioasă tremurândă, ales, plătit, plecat.

În nici 10 minute urcam înapoi în apartament ţinând la piept, în interiorul hainei, un ghemotoc de blăniţă alb şi pufos, din care se vedeau doar trei năsturei negri şi două urechi în degrade, dinspre bej spre o bordură neagră, subţire şi ciufulită. Absolut adorabilă! Până am ajuns în casă se încălzise şi se liniştise în braţele mele. Imediat ce am lăsat-o jos, pe covor, a început să-şi dezvăluie personalitatea extraordinară, jucăuşă şi agilă. I-am spus Ema din primul minut.  






Este inutil să mai spun că toată seara aceea ne-am învârtit amândoi doar în jurul ei, încercând să o acomodăm pe ea în spaţiul nostru şi să ne acomodăm pe noi cu ea în rutina noastră domestică. I-am amenajat mai întâi un loc cu ziare (provizoriu), vasele pentru apă şi pentru bobiţe, cutia pentru culcuş, prosoape, păturici. N-am avut nimic pregătit dinainte. Nu ne-am vizualizat nici unul din noi în postura aceea finală, în care aduceam puiuţul acasă. Pentru că, bineînţeles, totul trebuia să rămână până în ultima secundă doar la stadiul de IPOTEZĂ. Dar, iată, realitatea se manifestase deja în mod evident, devenind maxim de concretă, palpabilă şi audibilă. Realitatea din faţa noastră scâncea şi avea nevoie de atenţie şi iubire. Aşa că am improvizat totul pe loc. Urma să cumpărăm ulterior tot ce aveam nevoie: jucării, lesă, ham, hăinuţă de iarnă, bobiţe şi alte alimente speciale pentru ea, vitamine şi minerale.  Noroc că o mare parte din ele ne-au fost dăruite cu mare drag de sora lui Adrian care ne-a vizitat chiar a doua zi împreună cu băiatul ei de 13 ani, fiind amândoi foarte nerăbdători şi curioşi să o vadă pe Ema. Accesoriile dăruite erau de la căţeluşul lor, Oscar, un Yorkshire pitic şi scump. Ema era atunci, la cele doar două luni ale ei, doar un pic mai mică decât Oscar, care tocmai împlinise 5 anişori.
Prima noapte a trecut mai bine decât ne-am aşteptat. Cu foarte puţine scâncete. Dar, desigur, nu de la colici. Poate doar de la cutia în care îi amenajasem culcuşul provizoriu. Cam nepotrivit, bineînţeles, pentru rangul ei. Parese că au cam deranjat-o cutele prosopului de sub ea. Deh, doar era o prinţesă! Îi lipseau mătăsurile. Nu după mult timp, însă, avea să aibă propriul ei "baldachin".Abia atunci s-a declarat mulţumită.







Primele zile s-au dovedit a fi extrem de solicitante pentru noi.  Dorea să roadă tot, inclusiv degete, ciorapi, covoare... Ne trăgea de pantaloni, de papuci şi de tot ce putea să apuce. Ne provoca la joacă tot timpul şi nu puteam să facem nici un pas fără ca ea să nu alerge imediat în aceeaşi direcţie, riscând să ne împiedicăm de ea. Nu puteam s-o lăsăm nici o clipă singură într-o încăpere fără să nu scâncească. În plus, nu avea educaţie. Trebuia să stăm tot timpul cu ochii pe ea ca s-o direcţionăm către locul special amenajat pentru a-şi rezolva necesităţile fiziologice până când aveam să începem plimbările pe afară. Încă nu avea voie, neavând toate vaccinurile făcute.








Din fericire, după ce obosea şi mânca un pic adormea tun câteva ore. Stătea permanent lipită de noi şi nu dormea la mai mult de un metru. Cutia mare şi înaltă de aproximativ o jumătate de metru în care am cazat-o iniţial şi unde doream s-o ţinem izolată în primele zile, când noi aveam treabă prin casă sau pe afară, s-a dovedit chiar de a doua zi prea mică, reuşind, cu efort şi cu foarte multă tenacitate, să sară peste margini. Deşi ne propuseserăm să nu o lăsăm să doarmă în pat, sub nici o formă nu am avut cu cine să ne înţelegem. Chiar dacă seara adormea în cutia ei, peste noapte se trezea şi se cerea să fie urcată în pat. „Taci, Ema!”, „Dormi, Ema!”, „Şşşşt, Ema!”- nu aveau nici un efect. Până n-o luam în pat, lângă mine, nu tăcea. După aceea, însă, se transforma într-un ghemotoc pufos de blăniţă albă şi adormea. Dar, apoi, dimineaţa, era prima care se trezea. Cu noaptea în cap. Nu mai aveam nici o şansă să mai dormim după ora 6-6:30. Cerea la „oliţă”. După un timp ajunsesem atât de epuizată de trezitul acela atât de matinal, încât nici nu mai apreciam cu adevărat că învăţase după doar două zile să facă la „oliţă”. 



Cert este că, după prima săptămână eram atât de solicitaţi şi tensionaţi amândoi, iar perspectiva ni se părea atât de îngrijorătoare, încât într-o seară, Adrian s-a gândit că era mult prea mult pentru noi.  Şi că, poate, era cazul s-o dăm înapoi. Universul nostru atât de liniştit şi armonios fusese puternic perturbat de apariţia acestui ghemotoc de viaţă agitat şi cu o mulţime de nevoi. Ne agita şi pe noi peste măsură. Totuşi, deşi resimţeam şi eu stresul acomodării la noile condiţii existenţiale generate de prezenţa Emei, deja mă ataşasem de ea. Iremediabil. La auzul alternativei „s-o dăm înapoi”, ochii mi s-au umplut de lacrimi instant, iar sufletul mi s-a încolăcit cu totul în jurul ei, nedorind să-i mai dau drumul. Adrian m-a simţit imediat. Chiar dacă vorbele mele îmi urmau cursul raţiunii, dându-i dreptate şi răspunzându-i că „da, ar trebui s-o dăm înapoi, că, uite, nu putem să facem faţă tuturor provocărilor la care ea ne supune”, inima mea o ţinea pe Ema strâns înlănţuită. Iar Adrian a înţeles asta. Şi-a dat seama imediat că deja o iubeam şi că nu mai puteam renunţa la ea. Până la urmă am decis amândoi să mai avem răbdare un timp, măcar o săptămână, să vedem cum se mai adaptează ea la noi şi noi la ea. Ne-a mai încurajat şi sora lui Adrian care trecuse prin exact aceleaşi etape cu Oscar al ei când îl luase de pui. Ba, Oscar chiar îi făcuse pagube cu adevărat mari la început, căci îi rosese covorul din sufragerie atât de tare, încât l-a suspectat mai întâi pe băiatul ei (care avea la vremea aceea 7 ani) de o asemenea poznă, nicidecum pe prichindelul acela cu codiţă ce părea prea mic şi prea nevinovat.









Astfel, Ema-boema, Emelina-blondina, pufoşenia albă, aristrocrată şi răsfăţată, nebună şi chiar isterică uneori, dar pisicoasă şi cuminte alteori, a rămas alături de noi, cu tot cu coafura ei chic, „hot couture”,  cum a etichetat-o  Adrian, inspirat de atitudinea şi de şarmul franţuzesc al zulufilor ei cochet ciufuliţi pe o parte, peste privirile-i canine, a la Coco-Chanel. Încăpăţânată şi plângăcioasă, dar extraordinar de dulcică şi nemaipomenit de iubitoare şi de pupăcioasă, zăpăcită şi agitată, dar jucăuşă, adorabilă şi”mereu lipicioasă cu sufletul şi fină în trupuşorul ei cârlionţat şi micuţ cât un fulguleţ de zăpădă delicat, dar colţoasă, zgâriecioasă şi nesuferită în momentele ei de nebunie, în care jocul atât de foarte drăgălaş şi distractiv se transforma în unul fără limite, fără reguli şi teribil de enervant, neagră în cerul gurii, dar albă şi strălucitoare în întreaga ei fiinţă cu care ne-a însoţit din prima zi. Un bichon cu personalitate care ne-a cucerit din prima clipă în care am văzut-o zgribulită şi speriată şi care ne-a inspirat imediat o infinită duioşie, oferindu-ne ulterior, necondiţionat, ataşamentul, atenţia şi toată iubirea ei. 







Iar pentru felul în care s-a lăsat iubită de noi, zmotocită şi drăgănită după placul inimilor noastre, pupăcită şi gugulită oricând şi oricum, îi rămânem recunoscători deplin. Abandonul total în mâinile mele ori de câte ori mi-e drag de pupăceală de cuţuluş mic şi pufos a fost marele ei atu cu care m-a dat gata, topindu-mă cu totul. Ca fi reacţiile teribil de comice de gelozie pe care le are ori de câte ori ne vede pe noi doi îmbrăţişându-ne sau sărutându-ne: teribil de indignată şi extrem de scârţâită, precum un copil răsfăţat care cerşeşte atenţia permanentă şi totală.

Prezenţa Emei avea să-şi pună definitiv amprenta în viaţa noastră, influenţând-o memorabil şi determinant. Toate deciziile noastre ulterioare aveau să fie luate ţinând cont şi de ea. Făcusem o alegere care avea să ne înfrumuseţeze şi să ne îmbogăţească nesperat de mult povestea. 
























 































Din Grădina lui Dumnezeu: 29.01.2016

***