Sunt bunică. Da,
da, chiar sunt. Pe bune!
Ok, nici mie
nu-mi prea vine-a crede, dar chiar aşa e: sunt bunică. Ştiam că avea să vină şi
momentul ăsta al recunoaşterii acestui adevăr şi mă pregătesc de ceva vreme să
reuşesc eu mai întâi să asimilez noţiunea aceasta, atât ca definiţie şi sens, cât
şi în privinţa responsabilităţii şi demersurilor pe care le presupune, înainte
de a-mi susţine ferm şi cu emfază în faţa naţiunii această nouă titulatură.
N-am reuşit încă, dar mă mai străduiesc. Poate tocmai de aceea nici ceilalţi nu
mă cred.
“Hei, sunt bunică!” Aud râsete înfundate şi zâmbete complice, ca după o glumă bună. Poate
le aud doar în capul meu, dar….
Oricum aş întoarce-o,
tot e greu de crezut. Repet de câteva ori afirmaţia, încerc din răsputeri să
mi-o asum ca fiind adevărată şi ca făcând referire la propria mea persoană, dar
mă blochez întrebându-mă: chiar e vorba despre mine? EU sunt bunică? EU?? Nu
pot să cred…. Nu poţi? – mă întreb retoric, ca-ntr-un dialog imaginar cu mine însămi.
Păi, ce să mai zic atunci de reacţia celorlalţi?
Mă uit în oglindă.
Bunică?? Pffiiiuuuuu!!!! Ce glumă bună! Neeeee…….
Dacă până acum mă
amuzam copios de reacţia unora care rămâneau ca trăsniţi de fulger când aflau că
sunt mamă, neştiind dacă glumesc sau vorbesc serios, acum este deja prea mult.
Pentru ca
oamenii reacţionează de cele mai multe ori previzibil, programaţi de tiparele în
interiorul cărora s-au format şi pe care le recunosc:
“Ana are mere.”
“Soarele este
rotund”.
“Munca este brăţară
de aur.” (mă rog, asta e discutabil, dar, hai, fie, brăţara asta face parte din
moştenire, din patrimoniul naţional)
“…şi au trăit
fericiţi până la adânci bătrâneţi…” (hmmm….care bătrâneţi? despre ce vorbim
aici?)
“Pentru o viaţă
sănătoasă evitaţi excesul de sare, zahăr şi grăsimi” (ăsta este un tipar mai
nou, dar este unul inoculat sistematic şi, deşi pare fără sens din cauza
ostentativei şi flagrantei contradicţii cu celelalte reclame dubioase şi
teribil de insidioase, este deja cunoscut, acceptat şi începe să determine nişte
automatisme).
“Nu ne vindem
tara.” (ah…stop, să nu intru pe un teren minat……vedeţi? sesizaţi tiparul?)
“Termin şcoala, îmi
găsesc un job bun, mă căsătoresc, fac un copil-doi, casă-maşină şi câteva
concedii, ies la pensie, cresc nepoţi şi…. cam atât.”
Cred ca aţi
prins ideea.
Există o ordine
a lumii, un dat, o cutumă. Ştie lumea de unde să te ia, cum să te trateze, cum
să te evalueze, cum să se raporteze la tine. Nu se iese din tipar aşa cu una cu
două. Nu-i dai pe oameni peste cap cu chestii de-astea ieşite din comun, să fie
clar! Rişti ori să nu fii luat în serios, ori să nu fii luat în serios. Din două,
una.
Le spun: “Sunt bunică!” Şi
primesc: “Tu? Pe
bune? Ha, ha, ha, ha….” Vedeţi? Asta se întâmplă. Nu mă crede lumea.
Deşi, trebuie să
menţionez că asta cu “sunt bunică atât de tânără” se înscrie în genetica
familiei. N-are rost să mă duc prea mult în urmă cu exemplificările, este
suficient de relevant să spun că şi mama mea a devenit bunică de foarte tânără.
Întotdeauna m-am mândrit cu mama mea cea atât de frumoasă şi atât de tanără. Aşa
că i-am urmat exemplul. Şi, deşi am cam pus până acum toate bifele în lista
evenimentelor aferente tiparului genetic familial, bifa asta cu “sunt bunică atât
de tânără” m-a surprins chiar şi pe mine, nu doar pe ceilalţi.
Pentru că eu nu
respect nici în interior şi nici în exterior standardul de “bunică” prestabilit
de cutumele sociale. Şi nici nu intenţionez să o fac de acum înainte. Îmi place
ceea ce văd în oglinda de pe perete, precum şi în “Oglinda” sufletului meu, iar
transformările pe care mi le doresc nu sunt de natură a mă schimba în “bunica”
tradiţională. Ba, chiar, dimpotrivă. Iar asta înseamnă că mă voi raporta la
acest nou statut cu foarte multă iubire, atenţie şi grijă, dar în felul meu.
Niciodată nu
mi-am arătat vârsta aceea care apare prin hârtii, fără a face vreun efort în
acest sens. Mă bucură acest lucru şi mă amuz teribil de reacţia celor din jur când
ei înţeleg că este o semnificativă diferenţă între ceea ce scrie în buletin şi
realitatea din faţa ochilor lor. Acum îmi face plăcere şi mă distrez pe tema
asta, însă au fost şi perioade în trecut când mă irita şi mă enerva faptul că
oamenii nu mă luau atât de în serios precum mă aşteptam eu s-o facă. Pe atunci arătam
doar ca un copil care pretindea a fi om mare. Îmi amintesc că mergeam pe stradă
de mână cu fetele mele mici şi nu mă credea nimeni că eu sunt mama lor. Mai târziu,
după ce au mai crescut, când ne vedeau oamenii împreună, la braţ, îşi imaginau
că suntem surori. Iar noi trei chicoteam şi glumeam de fiecare dată anticipând
reacţia lor la aflarea adevărului. Situaţie valabilă şi azi, chiar dacă
petrecem împreună din ce în ce mai puţin timp, fiecare având deja propriul
univers de creat şi de învârtit. Fiecare are acum propriul cuib şi îşi descoperă
calea zburând cu propriile aripi. Aşa
cum stă scris….
Dar, deşi era
scris să se întâmple şi asta, adică să devin bunică, nu-mi prea vine-a crede că
deja s-a întâmplat. Şi, curios, nu pentru că este prea devreme. Şi nici pentru
că este prea mare bucuria. Ci pentru că este ceva cu totul şi cu totul atât de
nou! Atât de special! Atât de extraodinar!
Cum, Oana mea
este mamă? Încă nu pot asimila asta. Până mai ieri, ea şi Irina erau fetiţele
mele mici. Când au crescut atât de mari? Oana a născut? E mamă? Are un copil?
Eu sunt bunică? Oh, este prea mult…. Unde sunt copilaşii mei mici? Păpuşile
mele. Gâgâlicile mele. Pisicile mele. Întotdeauna am avut sentimentul că, mai
demult, cineva mi le-a luat când erau foarte-foarte mici şi mi le-a adus înapoi
după ce s-au făcut mari. Pentru că, pur şi simplu, nu ştiu când au trecut toţi
aceşti ani. Nu i-am simţit. Nu m-au consumat. Nu m-au obosit. Am crescut deodată
toate trei. Ne-am jucat şi ne-am maturizat împreună, iar anii au trecut pe lângă
mine fără să ştiu, fără să mă chinui, fără să mă solicite, fără să simt că
mi-ar fi greu. Când te joci totul e o plăcere.
Au fost cuminţi,
ascultătoare, conştiincioase, au învăţat uşor şi foarte bine şi n-a fost nevoie
de eforturi substanţiale pentru pregătirea şi formarea lor ca adulţi. Au venit în
această lume aducându-ne frumoase daruri prin ceea ce erau ele însele şi aveau
nevoie doar de iubire pentru a creşte şi a deveni oameni buni şi armonioşi. Iar
ele chiar au crescut şi au devenit oameni buni şi armoniosi, iar eu nu ştiu când
s-a întâmplat asta. Poate doar în timp ce le-am iubit.
Când iubeşti nu
simţi când trece timpul. Şi nu simţi că ţi-e greu. Şi treci peste toate provocările
vieţii zâmbind, sperând, crezând în frumuseţea lumii şi în darurile ei. Iubind,
poţi să nu vezi obstacolele din cale, ori îţi pot părea nesemnificative.
Iubind, nu vezi ciulinii de pe drum, umbrele de pe pereţi şi nici ochii întristaţi.
Totul în jur este plin de iubire. Este însăşi Iubirea din tine pe care o
radiezi în jur, care te reîncarcă şi îţi dă putere să mergi înainte, care îţi sădeşte
în cale flori, îţi desenează o mie de sori pe cer şi milioane de stele pe bolta
senină a nopţilor fermecate, îţi dă curaj şi încredere şi te ajută să treci mai
uşor prin viaţă. Este adevărat, te poţi trezi la un moment dat că lumea ta e
diferită de a celor din jur, că ei s-au schimbat, orică tu te-ai schimbat. Momentul
de trezire îţi poate părea o revelaţie şi te poţi simţi ca şi cum cineva ţi-ar
fi şters anii din calendar, de pe chip, din urma paşilor. Tu ştii că ei sunt
tot acolo şi îi mulţumeşti lui Dumnezeu pentru toţi, dar nu-i simţi. Sunt atât
de uşori, încat parcă nici n-ar exista. Şi teîntrebi: când au trecut?
Aşa am perceput
eu perioada aceea, a copilăriei fetelor mele. Acum este rândul lor. Devin rând
pe rând mame. Primul nepot şi-a deschis deja drumul în această lume. Eu am
devenit bunică şi nu-mi amintesc unde s-au dus anii dintre primul scâncet al
Oanei şi primul
scâncet al lui Victor
Gabriel , anii între momentul în care eu am devenit mamă şi cel în care,
iată, am devenit bunică. Oglinda îmi susţine amnezia. Sufletul meu, de
asemenea. Ceva s-a păstrat în mine neschimbat, indiferent de câţi ani au trecut
şi indiferent de experienţele cuprinse în aceştia, punându-şi amprenta pe tot
ceea ce sunt: iubirea maternă. O iubire care nu poate fi descrisă în cuvinte şi
care nu poate fi înţeleasă în adevărata ei esenţă de nimeni altcineva decât de
mama însăşi. Paradoxal.
De-a lungul
timpului am păstrat cu discreţie, în mine, această comoară. N-am vorbit şi n-am
scris prea des despre ea, parcă dorind s-o ţin numai pentru mine, să n-o împart
cu nimeni şi, mai mult decât atât, încercând
să o protejez de ochi şi păreri, de timp şi de transformări. Fetele mele, chiar
dacă au acum propria lor cale şi propriile lor aripi, au rămas în adâncul
inimii mele tot păpuşile mele, pisicile mele şi gâgâlicile mele mici. Poate de
aceea încă nu-mi vine a crede că am devenit “bunică”. Pentru că o mamă nu-şi
vede niciodată puii crescând. Ea îi vede doar pui. Puii ei perfecţi.
Aşadar, orice am
face, oriunde am fi şi orice vârstă am avea, ele tot puii mei perfecţi vor rămâne
pentru mine. Indiferent cât de aproape sau cât de departe am fi, indiferent cât
de rar sau cât de des ne-am vedea, oricât am vorbi la telefon şi indiferent cât
de multe sau complete detalii aş cunoaşte despre viaţa şi problemele lor, tot mă
voi gândi la ele ca la puii mei cărora le doresc să le fie bine, să fie sănătoşi
şi fericiţi.
Ei bine, am început
cu umor şi am deviat spre o disertaţie “siropoasă şi lacrimogenă”, cum ar spune
Irina mea. Ce-aş mai putea spune în încheiere? Mi-a plăcut prea mult să fiu mamă.
Am adorat acest statut. M-am mândrit cu el şi cu fetele mele. M-am străduit aşa
cum m-am priceput mai bine să le fiu un bun exemplu şi să le creez un mediu
potrivit astfel încât să devină oameni buni. Au devenit. Acum este rândul lor să
facă asta pentru puii lor perfecţi. Iar mie nu-mi vine să cred. De la “a fi
mama” la “a fi bunică” a fost nevoie doar de o clipă, de un scâncet, de o dorinţă
de viaţă. Şi de iubire.
Da, sunt bunică.
Şi este atât de plăcut…
Bucuresti : 04.09.2015
***
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Interior, exterior.
Inspiratie, expiratie.
Impresie, expresie.
Ganduri, cuvinte.
Oglindire.
:)