O imagine de imprumut

 

Dintotdeauna am avut un scris de mână mic, frumos, armonios, rotund, uşor înclinat spre dreapta. Şi încă este aşa atunci când nu mă grăbesc, caz în care literele pot începe să prindă viaţă, viteză şi voinţă proprie, aranjându-se după raţionamente nedesluşite încă. Totuşi, dintotdeauna mi-a plăcut ca scrisul meu să arate ordonat, curat, îngrijit, lizibil. Şi încă îmi place asta. Dar nu mai este atât de important pentru mine ca în trecut.

Vă voi povesti o situatie din copilărie în care aspectul scrisului meu mi-a fost o importantă lecţie de viaţă.

Eram prin clasa a IV-a sau a V-a, nu mai ştiu sigur. Eram într-o pauză, la scoală şi urma ora de română pentru care avusesem de pregătit acasă, ca temă, o compunere. Noi, „artiştii”, pasionaţii de romană, cu inspiraţie şi talent, ne făceam însă temele pe fugă, în pauze, iar apoi ni le citeam reciproc. Schimb de experienţă, surse de ajutor, colegialism. De altfel, cam aşa procedam cu toate temele, rezolvându-le în pauzele dintre ore, timpul de acasă rămânându-ne liber pentru joacă şi alte preocupări. Astfel, în pauza aceea memorabilă, mi-a căzut în mână caietul unei colege noi, mutată de curând în clasa noastră. Am rămas uluită. Nu atât datorită talentul scriitoricesc, cât caligrafiei impecabile. Ea îşi făcuse tema acasă. Am răsfoit tot caietul ei de câteva ori. Pur si simplu nu îmi venea să cred. Scrisul era neobişnuit, puternic înclinat spre stânga, cu literele mari, uşor ascuţite, cu linii foarte lungi, în sus sau în jos, după caz. Nu existau sublinieri, culori, ştersături, accente. Totul sugera o uniformitate simplă, dar spectaculoasă prin ineditul formei, al liniilor, al ordinii şi curăţeniei. Vedeai rar un asemenea caiet atât de ordonat. În plus, cerneala folosită părea a fi o combinaţie de cerneluri, albastră cu neagră.

Uimită peste măsură de aspectul paginilor ei, m-am hotărât pe loc că aşa vreau să arate şi caietele mele. Toate.

Prin urmare, ajunsă acasă, mi-am preparat mai întâi cerneala în culoarea mult dorită. Apoi mi-am exersat scrisul pe ciorne până când acesta a început să semene din ce în ce mai mult cu scrisul colegei mele. Eram încântată! Ce credeţi că am făcut? Am luat un caiet nou şi am început să-mi transcriu toate temele de la română, din urmă până la zi. Am scris ore în şir!!!. ORE!!! Dar n-am simţit când au trecut. Aveam o satisfacţie de nespus în cuvinte! Eram mândră de performanţa mea. Caietul meu arăta impecabil, ireproşabil. Arăta exact aşa cum îmi dorisem. Nu mai conta că mâna mă durea cumplit, că aveam degetele amorţite de la atâta strâns şi condus stiloul pe hârtie. Nu mai conta că mă durea spatele şi mijlocul de la atâtea ore de stat pe scaun. Nu mai conta că mă dureau ochii de la atâta concentrare ca să nu-mi „deformez” cumva scrisul, să nu greşesc ceva, să nu pierd din vedere ceva. Reuşisem!

A doua zi m-am dus la şcoală foarte mândră de mine şi le-am arătat colegelor noul meu caiet. Am fost foarte admirată, ca pe o artistă desăvârşită, dar şi foarte invidiată, pentru ambiţie şi tenacitate.

Eram hotărâtă să procedez identic şi cu celelalte caiete. Trebuia să le transcriu pe toate, să arate toate frumos. Aceasta era noua mea imagine. Mă simţeam bine ştiindu-mă admirată şi eram hotărâtă să defilez mai departe pe podium cu acest model al succesului.

Astfel, a fost retranscris şi al doilea caiet. Apoi şi al treilea. Însă, treptat, entuziasmul începuse să scadă. Mâna, ochii, spatele mă dureau prea tare. Nu mai făceam nimic altceva decât să scriu. Nu mă mai jucam, nu mai pictam (o altă pasiune a acelor timpuri), nu mai citeam, nu mă mai uitam la televizor. Scriam şi atât. Eram deja plictisită. Literele începuseră să nu mai arate atât de impecabil, atât de înclinate spre stânga, atât de mari, atât de... atât de… La un moment dat am terminat şi cerneala amestecată din călimara mea fermecată. O nouă combinaţie, a cărei concentraţie nu putea respecta perfect prima reţetă, a dus la o altă culoare a cernelei, uşor diferită faţă de cea cu care începusem să scriu de ceva timp încoace. În plus, mai mult decât toate, eram deprimată că nu mai aveam timp să mă joc, să ies afară, să mă întâlnesc cu alţi copii. Era vară, era soare, era minunat, iar eu stăteam ore în şir în casă, după şcoală, străduindu-mă să-mi menţin decizia, făcănd eforturi de a-mi păstra titlul acela glorios pentru care fusesem mândră de mine şi admirată de alţii.

Totuşi, aşa nu mai mergea. Astfel că, la un moment dat, am ajuns la concluzia că nu merită. Preţul era prea mare pentru minutul meu de glorie. Efortul era inutil, iar premiul… nicăieri. Am decis că nu merită să fac toate astea pentru un munte de mândrie şi un strop de laudă. Că timpul meu este mult prea preţios şi că vreau să mi-l petrec altfel. Că, de fapt, imaginea aceea nici nu mă reprezintă. Mi-am dat seama că noul aspect este oarecum anost şi că noile caiete îmi păreau uniforme şi plictisitoare, că îmi plăceau mult mai mult caietele mele anterioare, care erau mai colorate, mai vesele, cu titluri subliniate, cu cerneala mai deschisă, de culoarea cerului senin si cu linii verticale, multicolore, pe marginea paginilor. Toate acestea dispăruseră. Renunţasem la tot ce îmi era specific şi natural, la tot ce îmi plăcea mie şi împrumutasem un alt fel de a scrie şi de a fi, faţă de care deja nu mai simţeam nici o plăcere.

Bineînţeles că am renunţat la aşa ceva. Mi-am înlocuit iar caietele şi am revenit la felul meu de a scrie ca şi cum niciodată n-ar fi intervenit vreo schimbare. Am reînceput să-mi scriu temele în pauze, la şcoală, rămânându-mi timpul de acasă din nou liber pentru joacă. Redevenisem veselă şi, de atunci, niciodată nu m-a mai preocupat forma scrierii mele de mână.

Am învăţat atunci că nu trebuie să tânjim şi să împrumutăm la „hainele” altuia, oricât de mult le-am admira şi le-am dori pentru noi, pentru că ele, fie nu sunt pe „măsurile” noastre (iar efortul de a ajustare este mult prea mare), ori, dacă sunt, acestea nu se potrivesc cu stilul nostru, cu personalitatea noastră, cu felul nostru distinct de a fi. Poate că ne vom putea adapta mersul ori atitudinea ca să arătăm bine în ele şi, poate, chiar ne vom simţi bine şi vom fi admiraţi în ele, însă nu pentru mult timp. Mai devreme sau mai târziu, cineva tot va sesiza că este ceva în neregulă, că este ceva în dezacord cu adevărul nostru interior: fie chiar noi înşine, fie alţii.

Şi am mai învăţat ceva: că atunci când îmi doresc ceva foarte, foarte mult, când am un vis foarte puternic, cu o motivaţie pe măsură, mă pot pune în slujba realizării acestuia cu toată fiinţa mea. Pot trece peste greutăţi, peste impedimente, ori peste tot ce ar putea părea a fi obstacole de netrecut.

Dorinţele noastre cele mai intense ne catalizează toate forţele şi energiile interioare înspre realizarea lor.

Bucuresti : 22.05.2015

***