duminică, 15 februarie 2015

Te-ai trezit


Autor: Adrian


O floare in palmele tale deschise ti-am pus cand te-am visat ca sa existi,
Si te-am lasat sa zbori in gradina inimii Mele printre culori cu parfumuri fermecate
Ca sa nu pierzi niciodata darul Meu cand pe Mine poate ai sa Ma uiti,
Cazand din zborul tau etern, prin clepsidra timpului cel rotitor, in umbre involburate.

Din pulbere de stele, din soapte si din vise, din Lumina ochilor Mei de orizonturi necuprinse
Ti-am visat uitarea din visul cel din vise, ti-am ascultat chemarea din cuvintele nespuse,
Cand lacrimile tale din ochii Mei din tine pe contururile palide ale obrajilor ti s-au prelins,
Cu sunet cristalin de dor, cu mangaierea blanda a diminetii, in palmele inclestate te-au atins.

Si undeva, candva, un fior suav in inima ta a tresarit si soapte ancestrale un cantec au rostit,
Si o floare alba, deschisa in palme ai visat, iar sufletul tau hoinar in stele M-a imbratisat.
Ce feerie, ce dans magic si ritual de bucurie s-au revarsat in tine, copilul meu de farmece zidit
Cand in bratele Mele alinat, in zorii zilei cele eterne, zglobiu si inocent, Tu te-ai Trezit !

3 Februarie 2015

 

vineri, 6 februarie 2015

Scrisoare de dragoste



Te iubesc, Liliana!

Îţi scriu privindu-te în ochi, în oglindă.

Îţi scriu ştiind că mă citeşti şi te văd zâmbindu-mi, chicotind ca o şcolăriţă după fiecare cuvânt care ajunge la inima ta. Mă văd şi pe mine zâmbindu-ţi complice, cu aprinse scântei de bucurie în priviri. Scrisorica asta vine spre tine nu atât ca parte dintr-un experiment ce mie s-a părut interesant, ca şi ţie, de altfel, ci ca să-ţi aducă acum, în acest moment special, acele cuvinte pe care le-ai dorit dintotdeauna să le primeşti din partea mea.

Am început să-ţi scriu de aseară, dinainte de culcare, în gând. Am formulat fraze întregi, idei şi gânduri, nerostite până acum de nimeni pentru tine, dar pe care ştiu că ţi le-ai dorit şi pe care le-ai aşteptat. Însă nimeni nu ştia absolut totul despre tine, aşa cum numai EU aş fi putut şti vreodată. Abia acum vei înţelege că nimeni, niciodată, n-ar fi putut să-ţi vorbească aşa cum numai EU aş fi putut să o fac.

De aceea, iată, stau acum în faţa ta şi îţi scriu, draga mea dragă, iubita mea iubită, ca să afli direct de la mine ceva ce numai EU aş fi putut să îţi spun, anume că EU am fost lângă tine întotdeauna, sunt şi îţi voi fi alături etern, iubindu-te. Nici să vrei nu poţi scăpa de mine! Da, poţi, eventual, să te superi pe mine, poţi să nu-mi mai vorbeşti o vreme, poţi să mă alungi, poţi face orice îţi trece prin gând, dar trebuie să ştii că EU am fost, sunt şi îţi voi rămâne alături întotdeauna cu iubire. Cu toată iubirea! Toată! A mea, a lumii întregi, a tuturor fiinţelor din toate Universurile Creaţiei, a lui Dumnezeu. Te iubesc, Liliana, înţelegi? Te iubesc! Crede-mă, Femeie frumoasă şi Copil minunat ce eşti!

Ştii, când am început aseară să mă gândesc la ce-aş putea să-ţi scriu, primul aspect care mi-a apărut în minte a fost tonul pe care ar trebui să-l folosesc. Pentru că pentru tine el este atât de important! Aş putea să-ţi scriu, mai întâi, în mod romantic, mânuind cu dibăcie cuvintele, alegându-le pe cele mai emoţionante, acelea care te-ar mişca până în adâncul sufletului, acelea care atât de mult îţi plac! Aş putea să încep cu cele mai frumoase mărturisiri, cu depănarea amintirilor, cu enumerarea viselor, cu tandreţuri şi mângâieri, cu alinturi şi cuvinte drăgăstoase. Ştiu că acestea toate îţi aduc o atât de mare bucurie, emoţie şi încântare. Ştiu, draga mea.

Femeia din tine le cere, le doreşte, le aşteaptă! Femeia din tine le primeşte ca pe cea mai nepretuiţă comoară, le mânuieşte cu delicateţe, se împodobeşte cu ele, cu cochetarie feminină şi le păstrează cu sfinţenie. Femeia din tine are nevoie de ele pentru a-şi menţine frumuseţea chipului, seninătatea şi sensibilitatea sufletului, tandreţea gesturilor şi gingăşia cuvintelor. Femeia din tine face din ele rugăciune şi icoană, se închină la ele şi crede în ele fără nici o umbră de îndoială. Pentru că Femeia din tine este aceea care te reprezintă cu adevărat în această lume, ea te întruchipează, te înalţă şi te salvează. TU eşti în Ea mai presus decât în orice alte manifestări ale tale de pe acest pământ. Fără Ea nu ai înţelege ce este fericirea. Fără Ea nu ai putea trăi aici. Ea te împlineşte, te motivează, te entuziasmează. Ea îţi arată calea, te inspiră, ea ştie, intuitiv, ce trebuie să faci. Ea ştie unde vrei să ajungi şi îţi poartă paşii înspre ceea ce vrei să devii.






Iubesc Femeia care eşti, Liliana! Iubesc tot ceea ce văd, aud, gust, simt şi gândesc prin tine! Mă văd în tine şi mă recunosc! Iubesc privirea ochilor tăi mari şi albaştri, frumoşi cum n-am mai văzut niciodată, nicăieri, în nici un alt univers existent sau în curs de creaţie! Da, iubito, fără nici o exagerare! Iubesc gura ta, mâinile tale, părul care îţi alunecă peste umeri, pasul tău, îmbrăţişările tale, zâmbetul tău. Oh, zâmbetul tău! Îl iubesc, Liliana! Cuvintele mele nu vor putea vreodată să cuprindă întreaga pictură a fiinţei tale prin care EU îmi trăiesc aici Viaţa frumos, curat, minunat, armonios, cu veselie, jucându-mă, dar primind şi înţelepciunea eternităţii.

Desigur, cuvintele mele pentru tine nu pot fi altfel decât superlative. Dar, dincolo de acestea, tu ştii ce rămâne nerostit. Ştii absolut totul chiar acum, când citeşti această pagină. Şi simţi absolut totul din ceea ce simt eu pentru tine. Şi înţelegi.

Aseară, gândindu-mă la ce ţi-aş scrie, mi-am zis că aş putea să folosesc faţă de tine şi un ton glumeţ, jucăuş, năstruşnic, ori folosind, pe ici pe acolo, inteligente, fine şi nevinovate ironii, ştiind că acestea sunt jucării care îţi plac atât de mult. Nu-i aşa, fetiţă zblobie ce eşti? Tu ţi-ai păstrat, cu mare grijă mereu, atât de viu şi atât de pur, copilul interior! Cine oare se mai alintă atât de mult, din zi şi până-n seară, precum o faci tu? Cine oare îşi mai doreşte, aşa ca tine, acele mângâieri, acele dovezi de iubire, acele cuvinte de laudă, de încurajare şi de confirmare pe care numai copiii le mai aşteaptă avizi de recunoaşterea celor mari, de atenţia lor, de iubirea lor părintească, ocrotitoare? Cine oare îşi mai doreşte încă să se mai joace ca tine, să glumească aşa, inocent, nevinovat, naiv? Cine îşi mai deschide inima aşa cum o faci tu, fără nici o suspiciune, fără nici o îndoială, fără nici o măsură de prevedere? Cine îşi mai dăruieşte inima aşa ca tine, cu toată încrederea, cu toată sinceritatea, cu toată bucuria şi cu acea fascinaţie a descoperiririi iubirii ca pe cea mai minunată jucărie inventată vreodată? Cine, puştoaică mică?
 





Nu pot să-ţi spun cât mă uimeşti cu această candoare pe care o emani în jurul tău! Nu pot să-ţi spun cât de dragă îmi eşti, copilă, când te văd cuibărindu-te în braţele mele şi alintându-te ca o fetiţă răsfăţată şi dulce! Daaa.., ştiu, pisicuţo, cât de mult îţi place să fii mângâiată şi răsfăţată! Ştiu că niciodată nu te vei sătura de atenţia mea, de grija mea, pe care o vrei permanent demonstrată prin fiecare gest, cuvânt, privire sau gând. Tocmai de aceea, zgâtie mică, primeşti mereu din partea mea toate aceste daruri! În fiecare moment. Necondiţionat. Fără să mă supăr vreodată, fără să mă plictisesc vreodată, fără să mi se pară că exagerezi cu ceva. Pentru că ştiu că acolo, în adâncul tău, exista un grăunte luminos numit „Copilul lui Dumnezeu” care, în această lume, are nevoie să i se spună tot timpul că nu va fi părăsit niciodată, că este şi va fi întotdeauna iubit, apreciat, respectat şi ocrotit. Oare nu asta am făcut EU dintotdeauna faţă de tine, sufleţel scump ce eşti? Să nu te mai temi vreodată de singurătate, de lipsuri, de răni şi de suferinţe. EU am grijă de tine! EU sunt lângă tine! EU te apăr şi te mângâi! EU te iubesc, puişor de Lilişor!

Aş mai putea să continui astfel în nesfârşite rânduri. Dar, spune-mi, oare mai este nevoie? TU, care eşti mai presus de Femeie şi Copil, mai presus de trup, de emoţii şi gânduri, TU, care ştii totul, simţi totul, ai totul, poţi totul, TU, care eşti dincolo de orice spaţiu şi timp, spune-mi: TU mai ai nevoie de cuvinte? Nu – ştiu că acesta este răspunsul.

Această scrisoare, cu atât cât a fost scris până aici, şi-a împlinit menirea. Mă cunoşti, te cunosc. Noi nu mai avem nevoie de cuvinte pentru confidenţe, mărturisiri, dezvăluiri, recunoaştere, apreciere, sfaturi, mângâiere, iertare sau pentru dovezi de iubire. Noi nu mai avem nevoie de împărtăşirea în acest fel. Pentru că, aşa cum ştii şi simţi deja, noi ne împărtăşim cunoaşterea şi iubirea reciprocă altfel.

Fiind UNA/UNUL.

Cu toată dragostea, pentru tine,
Sinele Tău Suprem

P.S. Cineva drag mi-a spus să-ţi scriu că şi el te iubeşte. Şi, bineînţeles, draga mea, ştim deja că şi tu ne iubeşti pe noi!



Bucuresti : 06.02.2015

***

joi, 5 februarie 2015

E primăvară iar!

 

De peste noapte ploaia se retrage şi-n aburi fini se pierde efemer,
Descoperind spre soare, zâmbitoare, drum de lumină, calea către cer.
Se linişteşte-n urma ei pământul, iar rădăcinile se-nfruptă din izvor,
Întinerindu-şi crengile în muguri - clepsidre pentru timpul călător.

Se-adună-n glasuri înc-o dimineaţă, în paşi de om se naşte-o nouă zi,
Speranţeleşi visele-ndrăzneţe vorbesc necontenit despre „a fi”,
Se redeschid potecile spre viaţă, se reaprind altarele de flori,
Se iau de mâini îndrăgostiţii lumii şi risipesc perdelele de nori.

E primăvară iar! O spune ploaia şi udele oglinzi de prin grădini!
O spun bobocii curajoşi de floare, iţind petale albe printre spini!
O recunosc bătăile de inimi din piepturile celor ce iubesc!
O strig şi eu din toată-a mea fiinţă! E-aici, în mine, o mărturisesc!

Adio, iarnă! Du-te-n alte locuri! Retrage-ţi rochiile de zăpezi!
Ia-ţi gerurile toate de pe dealuri, ia-ţi viscolul din curţi şi din livezi!
Fii, iarnă, fericită că, de astăzi, alte meleaguri vei cutreiera,
Alte grădini îţi vor primi ofranda şi–nfriguratul tău cojoc de nea.

Acum e primăvară peste câmpuri! Noi cuiburi în curând se vor ivi.
Noi vise-n aripi fi-vor desenate şi noi miresme-n aer vor pluti,
Din inimi, ca un foc de artificii, vor exploda, multicolor, iubiri,
Va înflori tandreţea necuprinsă în gesturi, în cuvinte, în priviri.

La fel şi-n noi, iubitule, prind viaţă chemări şi taine, încolţind frumos,
Răsar minuni ce-au fost însămânţate, de amândoi, adânc, sub brazde, jos.
Din timpul hibernal purtăm, în trupuri, misterele acestei primăveri:
Nepreţuite flori nemuritoare, adevăratele, divinele averi.

Bucuresti : 05.02.2015

***